Nu că aș fi adeptul teoriei conspirației, dar după cât s-a distrus, se pare că există o cauză

Conspirația pentru distrugerea României

Romania îşi “trăiește” ultimele momente ca Stat National….
Analiza datelor si informațiilor provenite pe linia unor surse ce fac parte din masoneria româna a scos în evidenta unele aspecte de interes operativ care explica situația grea în care se găsește România la ora actuala, atât din punct de vedere economic, cât si din punct de vedere politic. Practic, România se afla în prezent în jocul de interese al celor doua mari puteri militare mondiale, Rusia si SUA, care căuta prin orice mijloace sa-si adjudece supremația în aceasta zona strategica a Europei. În cei 20 ani trecuți de la evenimentele din decembrie 1989, războiul din umbra purtat de cele doua superputeri a adus pe eșichierul politic personaje studiate în timp, cu grave carente comportamentale, ușor de compromis, tocmai pentru a fi dirijate în sensul dorit de ei. Cu ajutorul acestora s-a reușit sa se distrugă economia româneasca, sa se anihileze Serviciile Secrete, sa se pună în stare de inoperativitate Armata si, nu în ultimul rând, sa se zdruncine unitatea Poporului Român. Prin încălcarea voita a siguranței naționale, factorii decizionali aparținând celor doua tabere care s-au perindat la putere din 1989 încoace au privatizat după bunul plac, au vândut străinilor capacitați de producție rentabile, unele dintre ele de importanta strategica, așa cum sunt industria cimentului, industria metalurgica feroasa si neferoasa, industria chimica si petrochimica, industria energetica si sistemul financiar bancar. Au vândut, totodată, si bogăția cea mai de preț a Poporului Român, şi anume pământul ţării, aflat acum în mare parte în proprietatea unor mafioți arabi, italieni, evrei, greci si unguri.
Printre protagoniștii vieții politice românești care au conlucrat pentru a aduce România în starea precara în care se găsește astăzi si care se afla în cele doua tabere rivale se număra:

Petre Roman, Ion Iliescu, Traian Băsescu, Calin Popescu-Tăriceanu, Dinu Patriciu, Bogdan Olteanu, Adrian Năstase, Mugur Isărescu, Emil Boc, Elena Udrea şi grupul economic din spatele acesteia, – ca sa-i amintim pe cei mai reprezentativi.
Aceștia sunt cei care au creat un „curent contra-organizațional al mediului vieții colective”, care a dus la formarea „subspațiilor neguvernabile”. Agregarea acestor subspații, în timp, a determinat actualul „război subnațional” dintre carteluri si instituțiile statului național. Așa s-a ajuns la o veritabila deriva instituționala, formelor de organizare politica imputându-li-se lipsa de legitimitate, ceea ce pune în primejdie atât Statul, cât si Națiunea. Trăsăturile dominante ale acesteia sunt schimonosite si falsificate de uzurpatorii Statului Român, a căror ținta este demolarea efigiilor si a reperelor identității noastre naționale. Ei au constituit „structuri alternative”, formând rețele de „colegii invizibile”, pentru a captura centrul Puterii în România. Cadre recrutate din zone periferice au fost plasate în toate partidele, la toate publicațiile, în toate guvernele, dobândind astfel accesul sau chiar controlul în instituții-cheie ale României, de la Ministerul Afacerilor Externe la Președinție, de la Guvern la Parlament si, nu în ultimul rând, în „societatea civila”, devenita vârf de lance al manipulărilor puse la cale. Lansarea în spațiul public a politicii grupului de interese a reprezentat o mutație majora, un eveniment care a modificat fundamental peisajul politic al României. Pârghiile statului au fost preluate si sunt folosite de carteluri si mafii organizate într-un complicat mecanism al infracțiunilor, care a reușit crearea unei baze a organizațiilor negre ale societății românești. Are loc o lupta pe viața si pe moarte pentru conversia puterii politice a statului în putere financiar-politica a unui grup hegemonic, transpartinic si vădit antinațional. Obținerea controlului României nu este însa o întreprindere particulara, privata, ci este un obiectiv geopolitic al unor importante puteri mondiale. Practic, acest obiectiv este pe cale sa se realizeze în prezent, fiind consecința condițiilor în care au acționat grupările respective. În aceste cazuri, influenta externa a fost extrem de puternica, iar ea a fost exercitata prin Serviciile de Informații din tarile lor de origine – CIA, Mossad, FSB. Miza: afaceri extrem de profitabile pe teritoriul României.
Cei care pun totul la bătaie pentru uriașele profituri de miliarde de euro pe care le estimează sunt personaje extrem de controversate din lumea afacerilor si a masoneriei, care cumpăra tot ce se scoate pe piața: ciment, produse metalurgice, aluminiu, petrol, gaze, energie etc. Unul dintre aceste personaje este Marc David Reich, născut în decembrie 1934 în orașul Anvers, din Belgia, provenind dintr-o familie evreiasca din clasa mijlocie. Pentru a evita persecuția nazista, familia lui a emigrat în SUA, în 1942. Tot din cauza fascismului, familia viitorului afacerist si-a schimbat numele din Reich în Rich. S-a ridicat prin afaceri internaționale tenebroase si este conectat la Mossad, serviciul israelian de spionaj. Are tripla cetățenie: israeliana, spaniola si elvețiana. Rich are reședința în Zürich, Elveția, iar vila sa este păzita non-stop de gărzi israeliene înarmate până-n dinți. Cu toate ca a fost condamnat în SUA la ani grei de închisoare pentru diverse escrocherii – în ianuarie 2001, fostul președinte american Bill Clinton l-a grațiat pe Rich în ultima zi de mandat. Demersul Casei Albe s-a datorat finanțării campaniei electorale a democratului Al Gore. Ziarele „New York Post” si „New York Times” au dezvăluit ca printre cei care au făcut presiuni pentru grațierea lui Rich s-au numărat Shabtai Shavit, fostul sef al Mossad, ex-premierul Israelului, Ehud Barak, dar si actualul prim-ministru Ehud Olmert, pe atunci primar al Ierusalimului. Într-o scrisoare către Bill Clinton, Shavit îi transmite acestuia în termeni convenționali ca Marc Rich „a oferit consultanta agențiilor de spionaj israeliene, înregistrând rezultate dincolo de așteptări”. La rândul sau, Ehud Barak a elogiat contribuțiile lui Rich la securitatea naționala a Israelului. Ulterior, Casa Alba a confirmat oficial ca fugitivul este considerat de Tel Aviv „un aliat de importanta critica”. Toate acestea completează un raport MI 6 (serviciul britanic de spionaj) devenit public, în care se semnalează apartenenta lui Rich la Mossad. Numele de cod „Mega”, folosit de Rich, a fost aflat de englezi în februarie 1997 prin interceptarea unei convorbiri telefonice dintre un ofițer Mossad, încartiruit la Ambasada Israelului din Washington, si superiorii săi din Tel Aviv. Mai mult, ziarele din Statele Unite, preluate de „Jerusalem Post”, au vehiculat si apropierea lui Marc Rich de CIA. Rich e activ pe piețele petrolului, aluminiului, metalurgiei, agriculturii si, mai nou, pe cea imobiliara. Implicat în rețele transfrontaliere de spălare de bani si contrabanda, Marc Rich s-a remarcat si în scandalul furnizării de pașapoarte israeliene către mafia rusa. Împreuna cu membrii acesteia a derulat afaceri ilegale de mare amploare cu armament în Orientul Mijlociu, avându-l drept complice pe celebrul terorist palestinian Abu Nidal. De asemenea, într-un document al Departamentului american al Trezoreriei se arata ca Rich a încălcat embargoul impus Iugoslaviei la începutul anilor ‘90, livrând regimului Miloșevici cupru si petrol. Conform publicației specializate”„Oil Daily”, în afacere a fost implicata si România, unde Marc Rich a procesat petrolul destinat Iugoslaviei. Acest adevărat maestru al combinațiilor internaționale a căpuşat cât a putut si Statul Român. Fiecare schimb comercial se ridica la zeci de milioane de dolari, iar Rich răspundea prompt comenzilor. La eșaloanele inferioare ale Puterii, afaceristul a utilizat oameni din comerțul exterior. Imediat după 1989, el a fost reprezentat în România de Florian Stoica, fost director în Ministerul Comerțului Exterior si ex-ambasador în Sudan. Cea mai importanta companie a lui Rich este Casa de Comerț Marc Rich & Co AG (Zug). Ulterior, firma si-a schimbat numele în Glencore International AG, iar în România a acționat prin firma Glencore România, coordonata de australianul Steven Frank Kamlin, nimeni altul decât vicepreședintele companiei-mama Glencore International AG din Zug. Deși Marc Rich a fost o prezenta constanta pe piața din România după 1989, unde avusese niște afaceri si mai înainte, mai mereu tranzacțiile în care a fost implicat au fost învăluite în mister. În decembrie 1990, guvernul condus de Petre Roman aproba o hotărâre privind „cooperarea cu firma Marc Rich & Co (n.n.: care a devenit apoi Glencore International) pentru modernizarea unor instalații din cadrul societarii comerciale Petromidia SA”.
Detaliile contractului au fost secretizate. În vremurile tulburi de atunci, înțelegerea dintre controversatul magnat urmărit de FBI si guvernul român s-a realizat fără licitație. Oferta făcuta de Marc Rich în aprilie 1990 în biroul lui Petre Roman a fost urmata de un contract adoptat printr-o hotărâre de guvern în 8 decembrie 1990, când Theodor Stolojan era deja ministru plin la Finanțe. În 1993, când s-a terminat contractul pentru modernizarea rafinăriei, Rich a vrut sa o cumpere, dar s-a opus Guvernul Văcăroiu, ca şi sindicaliștii, care se temeau ca își vor pierde locurile de munca. În mod absolut surprinzător, pentru ca rafinăria se modernizase, acesta a fost momentul de la care a început acumularea de pierderi. Înainte de privatizare, datoriile ajunseseră la amețitoarea suma de 300 milioane de dolari. În final, cursa pentru achiziționarea Petromidiei a fost câștigata de Rompetrolul lui Dinu Patriciu (si nu pentru ca ar fi avut o oferta mai buna, ci datorita faptului ca a beneficiat de o susținere mai puternica, așa cum se va vedea mai departe), iar în 2004 Glencore a ratat si Petromul, care a revenit austriecilor de la OMV. Glencore România a derulat afaceri si în domeniul transporturilor si comerțului, prin Rombarge Transport si Barter Port Operator. Glencore a fost ani de zile unul dintre principalii furnizori de ţiţei către RAFO Onești si Petrom si a primit contracte de stat si la Termoelectrica, pentru picura. În ultimii ani, reprezentanți ai Glencore în România au mai fost Alexandru Bittner si Yoav Stern, șotul realizatoarei de Televiziune Oana Cuzino. Tot Marc Rich l-a adus în România pe Igor Ziuzin, omul de afaceri rus care a preluat COS Târgoviște si Industria Sârmei SA Câmpia Turzii. Ambele privatizări au fost făcute de Guvernul Adrian Năstase. Același Rich este legat ombilical de Vitali Machitski si Oleg Deripaska, cei care au preluat întreaga industrie de aluminiu din România în urma unor procese de privatizare controversate, unul dintre ele (ALRO Slatina) fiind investigat de procurorii anticorupție. În 1997, reprezentanții Glencore International AG au exprimat public intenția de a împrumuta asociația salariaților pentru achiziționarea a 80% – 90% din acțiunile fabricii de aluminiu. Compania dorea sa i se garanteze aprovizionarea cu alumina. Ulterior, la privatizarea ALRO în favoarea grupului Marco International deținut de oligarhul Vitali Machitski, Glencore a protestat în mod formal fata de modul în care s-a făcut privatizarea. În realitate, cel care conducea Marco, Alan Kestenbaum, fondase firma în 1983, împreuna cu Marc Rich. Autoritățile române fuseseră avertizate de firma americana AIG, si ea interesata de ALRO, ca în spatele Marco se afla Rich. Un alt personaj care a fost în jocul de interese din jurul ALRO este Mihail Cernoi, exponent al mafiei ruse si fost partener al lui Deripaska, venit tot pe filiera Marc Rich si aflat în spatele privatizării rafinăriei Rafo Onești, care a beneficiat de importante facilitați fiscale acordate de Statul Român. Acestora li se adăuga Mikhail Fridman, influentul magnat care deține Alfa Group, finanțatorul celor mai importanți oameni de afaceri ruși cu interese la noi.
Faptul ca obținerea controlului României nu este o ținta privata, ci un obiectiv geopolitic îl demonstrează cu prisosința istoria sectorului financiar-bancar de după 1989. În fruntea acestuia a ajuns în septembrie 1990 Mugur Isărescu, un economist care, după absolvirea facultăţii, a lucrat exclusiv la Institutul de Economie Mondiala, timp de 19 ani, perioada în care a intrat în vizorul american cu prilejul cursurilor pe care le-a urmat în Statele Unite.

După evenimentele din 1989, a mai efectuat un scurt stagiu în SUA, ca reprezentant comercial la Ambasada României de la Washington, pentru ca imediat după aceea sa devina guvernatorul Băncii Naționale a României. În anul 1993 a devenit si membru al Clubului de la Roma, a fost ales președinte al Asociației Române a Clubului de la Roma, iar în 1999 a fost reales în aceasta funcție. Longevitatea lui Mugur Isărescu în funcția de guvernator al Băncii Naționale a României se datorează exclusiv comenzilor ocultei financiare internaționale. Exista informații ca Mugur Isărescu a fost recrutat de către Council on Foreign Relations (CFR) în 1990, la New York, pe când se afla la post. Conducerea CFR (organizație controlata de familiile bancherilor evrei Rockefeller si Rothschild, susținuți de J.P. Morgan) a recrutat destui specialiști, potențiali înlocuitori ai celor care guvernau la vremea respectiva în tarile est-europene. Controlul din start al piețelor est-europene era un scop bine determinat, în funcție de indicațiile „specialiștilor” CFR. Acest CFR acționează pe baza pârghiilor financiare de care dispune organizația, controlând inclusiv Federal Reserve Bank, banca investita cu coordonarea rezervei federale a SUA si emiterea dolarului ca moneda, precum si principalele organisme financiare mondiale, FMI si Banca Mondiala. Pentru îndeplinirea obiectivelor propuse, pe tot parcursul anilor 1990-1992 s-a purtat un imens război mediatic de dezinformare în toate emisiunile economice, subliniindu-se greșeala făcuta de România prin plata datoriei externe si exemplificând prin tari care au mari împrumuturi, dar un nivel de trai mai crescut, sugerându-se ca o tara se poate dezvolta prin împrumuturi înrobitoare. De altfel, principala forma de control al unei tari este cea financiara – specialitatea CFR. Pasul cel mai important făcut de Mugur Isărescu, în conformitate cu dispozițiile CFR, a fost devalorizarea masiva a monedei naționale si împrăștierea la o rata derizorie a tuturor creanțelor României (ex.: Egipt, Irak), pas susținut si de prim-ministrul impus de mass-media, de fapt de oculta financiara, Theodor Stolojan, răsplătit ulterior cu un post la Banca Mondiala. Pentru îndepărtarea eventualilor investitori necontrolați de CFR, în 1991 Stolojan a naționalizat valuta aflata în bănci, ceea ce a dus la un adevărat recul pentru investițiile străine, scăpate de sub controlul si manipularea ocultei de la New York. Un alt aspect demn de menționat l-au constituit jocurile interbancare „permise si încurajate” de Mugur Isărescu, derulate prin băncile aflate sub tutela CFR (Chase Manhattan RO, ING Barings, ABN AMRO), prin intermediul cărora importante fonduri valutare au părăsit România. Ca nu si-a deziluzionat stăpânii în postura de guvernator al Băncii Naționale a României, poziție-cheie, de altfel, pentru finanțele României, o dovedește faptul ca este singurul român membru al renumitei Comisii Trilaterale. Acest organism, considerat de mulți Guvernul Mondial din umbra, a fost înființat în 1972 de David Rockefeller împreuna cu Zbigniew Brzezinski. Tot împreuna, cei doi au ales aproximativ 300 de membri din America de Nord. Europa si Japonia, pe care îi considerau „semeni”. Acești oameni se aflau la vârful piramidei în profesia lor, fie ea de natura Corporatista, Academica, Politica sau Mass-media. Un exemplu al modului în care lucrează acest organism îl reprezintă accederea lui Jimmy Carter la funcția de președinte al SUA, în 1976. O data instalat în funcție, Carter a adus nu mai puțin de 18 membri ai Comisiei în cabinetul de vârf si în agenții guvernamentale. Cea mai buna descriere a Trilateralei aparține probabil reporterului Jeremiah Novak, în „Christian Science Monitor” (7 Februarie 1977): „Astăzi, un nou val de economiști, lucrând într-o organizație cunoscuta sub numele de Comisia Trilaterala, se afla pe punctul de a crea un nou sistem economic International, unul proiectat de oameni la fel de inteligenți precum Keynes si White (n.n.: este vorba de autorii sistemului înființat în urma Conferinței de la Bretton Woods, din iulie 1944. ce a dus la crearea Fondului Monetar International si a Băncii Mondiale, ambii economiști de profesie). Numele lor nu sunt bine cunoscute, dar acești gânditori moderni sunt la fel de importanți pentru vremurile noastre, pe cât au fost Keynes si White pentru ale lor. În plus, acești economiști, precum si omologii lor din timpul celui de-al II-lea război mondial, lucrează împreuna cu înalți demnitari guvernamentali. Si ce se discuta acum la cel mai înalte niveluri ale guvernului, atât în Statele Unite, cât si în străinătate, este crearea unui nou sistem economic mondial – un sistem ce va afecta slujbele în America şi oriunde altundeva, preturile pe care consumatorii le plătesc, libertatea indivizilor, a corporațiilor si națiunilor, de a intra într-un sistem economic cu adevărat planetar”. Sub conducerea lui Mugur Isărescu, Banca Naționala a României s-a făcut vinovata de faptul ca nu a luat nici un fel de masuri, deși legislația (care îi conferea obligația de control si intervenție) o impunea, în cazul marilor fraude bancare, de genul Columna Bank, Credit Bank. Banca Dacia Felix, Banca Internaționala a Religiilor. De asemenea, deși BNR are o Direcție de Supraveghere si Control Valutar, nu a luat masuri pentru repatrierea valutei, care, obținuta în urma tranzacțiilor, externe, nu a mai intrat în tara (cazul firmelor Pepsi, Qudrant, Coca-Cola, NAPPA, afacerile cu tutun, bumbac si industrie ușoara). Faptul ca Isărescu a fost recrutat de CFR se poate susține si prin imposibilitatea schimbării sale din funcție, indiferent de interesele politice, în pofida incidentei penale a unora dintre afacerile familiei sale cu cetățeanul Heinrich Schorsch, bănuit a fi agent dublu. Au existat presiuni în favoarea sa inclusiv din partea FMI si Băncii Mondiale, care au amenințat cu sistarea oricărei creditări în cazul schimbării acestuia. Trebuie arătat ca numirea lui Mugur Isărescu ca prim-ministru al României, la sfârșitul anului 1999, a contribuit la desăvârșirea marilor infracțiuni desfășurate la Fondul Proprietății de Stat, îndeosebi cele derulate cu infractorii israelieni, cum este cazul afacerilor lui Sorin Shmuel Beraru si privatizării Hotelului București (infractori Eliahu Rasin si Robert Badner, alături de Radu Sîrbu). Astfel, privatizarea Hotelului București era anchetata la sfârșitul anului 1999 de Corpul de Control al primului-ministru Radu Vasile, sub conducerea secretarului de Stat Ovidiu Grecea, când președintele României, Emil Constantinescu, da o adevărata lovitura de stat, destituindu-l pe premierul Radu Vasile si înlocuindu-l cu Mugur Isărescu. Imediat, secretarul de Stat Ovidiu Grecea a fost destituit Ia rândul sau, iar controlul efectuat la FPS, care trebuia sa conducă la destituirea președintelui Radu Sîrbu, a fost brusc stopat si Raportul inspectorilor guvernamentali s-a pierdut prin sertarele noului prim-ministru al României, în timp ce dubioasele afaceri de la FPS si-au urmat, nestingherite, cursul. Conducerea Băncii Naționale a României a cunoscut exact si la timp situația, care devenea din ce în ce mai critica, de la Bancorex, dar nu a întreprins nimic. Pierderile Statului Român nu au constat numai în cele 2 miliarde de dolari care au dispărut din România, deși BNR poseda toate pârghiile necesare pentru a preveni scurgerile financiare din tara. Acestora li s-au adăugat sumele reprezentând echivalentul creditelor clientelare oferite de Bancorex diverselor grupări mafiote si pe care BNR le-a acoperit prin cererile de preluare la datoria publica. În realitate, BNR, sub guvernarea lui Mugur Isărescu, a „protejat” falimentul Bancorexului, o banca mult prea puternica pentru gusturile marii finanțe mondiale, care trebuia sa dispară daca nu putea fi cumpărata, caci România trebuia sa intre si ea pe făgașul globalizării. Pentru aceasta, proprietatea de stat trebuia sa treacă în cea particulara, dar nu oricum, ci conform criteriilor, cerințelor si intereselor globale promovate de așa-numitul Grup Bilderberg. Tot ce s-a întâmplat în România post-decembrista poarta amprenta inconfundabila a concepției care sta la baza acțiunilor acestei structuri suprastatale si care îi aparține unuia dintre fondatori, David Rockefeller: „Suntem în pragul unei transformări globale. Trebuie sa declanșam o criza majora (economica, militara, politica, sociala, educativa, religioasa) si toate națiunile vor accepta Noua Ordine Mondiala”. De altfel, organizarea Grupului Bilderberg în 1954 a fost direct sprijinita de către societățile secrete sioniste şi mondialiste, de către CIA, dar în primul rând de către Consiliul Afacerilor Externe (Council on Foreign Relations – CFR), cea mai puternica organizație secreta oligarhica din SUA înființata încă din 1921, care activa deja pentru mondializare (susținuta totodată de aceiași doi bancheri evrei, Rockefeller si Rothschild, co-fondatori ai Grupului). Grupul Bilderberg este coordonat de un comitet de conducere, compus din 39 de membri, care aparțin si altor organizații secrete mondialiste sau sioniste (Iluminați, marile loji masonice etc.).
Telurile principale ale organizației au fost formulate de la început de către Printul Bernhard al Olandei – un guvern mondial pentru începutul Mileniului III, globalizarea economica mondiala (o lume unica) si o armata globala prin ONU. Cel mai puternic braț al grupului este însa Comisia Trilaterala (Europa Occidentala, America de Nord si Japonia), structura din care face parte, așa cum arătam mai sus, un singur român: Mugur Isărescu. Si astfel constatam ca cercul se închide, în sensul ca ne întoarcem la guvernatorul BNR si înțelegem de ce aceasta banca nu a luat masurile care se impuneau în sistemul financiar-bancar românesc: pentru ca ar fi contravenit astfel intereselor structurilor globaliste, în care Mugur Isărescu a fost cooptat tocmai pentru a se acționa, prin el, asupra României. Așa se face ca, în 1997, la conducerea celei mai mari bănci românești, Bancorex, este numit evreul Andrei Florin Ionescu. Prima grija a acestuia a fost aducerea în funcția de sef al Direcției Plasamente Bancare a evreicei Rachel Sargent, prin transfer de la Direcția Securities a băncii ABN AMRO Rotschild, permițându-i-se astfel sa facă plasamente din capitalul băncii românești de stat pe piețele externe. Până la falimentul băncii, cerut insistent Statului Român tot de organismele internaționale, Rachel Sargent a avut grija sa disperseze banii băncii si, totodată, sa spioneze intens banca. Serviciul de securitate al Bancorex a tras serioase, dar inutile, semnale de alarma asupra următoarelor aspecte: Rachel Sargent a introdus în Bancorex, după orele de program, chiar si sâmbăta si duminica, numeroși cetățeni străini, a cerut si obținut fisele tuturor marilor clienți, pe care le lua si acasă, a cerut si obținut fisele băncii pe grupe de activități, nu a prezentat rapoartele de deplasare în străinătate (lunar câte 5 zile la Londra), a încercat sa intre în posesia datelor Direcției de Operații Speciale (fise si conturi MI, SI, SRI, MApN, SPP, Transmisiuni Speciale etc.). Trebuie arătat ca evreica Rachel Sargent nu a acționat singura în interiorul Bancorex, ci împreuna cu cel care chiar i-a semnat angajarea, vicepreședintele băncii, Dragoș Andrei, care si el venea prin transfer tot de la banca ABN AMRO. Dragoș Andrei a aprobat materiale si, totodată, a emis hotărâri ilegale (fiind președintele Comitetului de Credite, ca urmaș al lui Florin Andrei Ionescu, a dat multe/mari credite fără garanții sau, din contra, a sufocat firmele neprotejate politic); n-a recuperat nici unul din creditele neperformante; a stopat executarea unor creanțe neperformante; a încălcat normele Bancorex de angajare si promovare, lăudându-se ca e prieten cu fiul președintelui de atunci al României, Dragoș Constantinescu, si cu seful SIE, Cătălin Harnagea; a agreat ca Rachel Sargent sa angajeze străini pentru diverse expertize nefinalizate, cu tariful de 230 de lire sterline pe ora. A pierdut 40% din clienții băncii, inclusiv prin redirijare către ABN AMRO BANK. La schimbarea din funcție, Răzvan Temeșan lasă Bancorexului un volum de afaceri de 14.195 miliarde de lei, cu o pondere a creditelor restante de 7,9 miliarde, cu provizioane specifice de risc de 1.168,6 miliarde de lei. Banca era cotata de către Thompson Bank Watch INC cu rating pe termen lung BBB si pe termen scurt A2, iar conducerea băncii era „bine văzută” (well regarded). Analiza activității lui Florin Andrei Ionescu atesta, în schimb, ca 74% din creditele aprobate de el au fost neperformante; 68% din creanțe date la particulari; finanțarea importurilor de petrol a fost preluata de băncile străine, Bancorex pierzând numai în acest caz cam 60 milioane de dolari pe an prin demolarea acestei afaceri; a forțat lichidarea datoriilor pe care le avea Compania Naționala de Petrol; a primit de la buget 4.500 miliarde de lei, cu care a cumpărat datoriile lui George Constantin Păunescu, încercând sa-l bage în faliment si transformându-l dintr-un bun platnic într-un rău platnic; Florin Andrei Ionescu n-a plătit cele 507 milioane de dolari la extern, ba, mai mult, Bancorex a rămas si fără cele 10 rafinării românești, pe care le putea vinde cu aproximativ 2 miliarde de dolari, sau le putea exploata, ca banca, în contul Statului Român. Toate acestea s-au petrecut, evident, cu știrea si sub oblăduirea lui Mugur Isărescu. Lovitura finala asupra Bancorex a fost data tot de Dragoș Andrei, fostul angajat al băncii lui Rothsehild, el contribuind direct (împreuna cu Banca Mondiala si cu Fondul Monetar International) la închiderea băncii. În urma presiunilor emisarilor FMI si ai Băncii Mondiale, Statul a declarat falimentul celei mai mari bănci românești si l-a îndepărtat pe Vlad Soare, noul președinte numit între timp si care întocmise deja un plan de salvare a băncii. Banca Naționala a României l-a numit ca secretar general al Bancorex pe Alexandru Puşcaciuc, al cărui trecut este legal de un alt evreu american, Gerald (Gerry) Guterman, cu care se combinase anterior, într-o tentativa de privatizare a Băncii Dacia Felix. Așa cum menționam încă de la începutul acestei analize, o alta forța cu interese mondialiste care a pătruns în societatea româneasca cu intenția de a o modela potrivit propriilor scopuri este masoneria de diferite rituri si apartenente. Un exemplu al modului de acțiune al acesteia îl reprezintă ascensiunea a doua dintre figurile proeminente ale României de astăzi, Dinu Patriciu si Calin Popescu-Tăriceanu. În ceea ce îl privește pe Dinu Patriciu, anul 1990 îl găsește ca arhitect, cu o experiența de 15 ani în materie, amplificata de proiectarea de palate în Emiratele Arabe Unite pentru magnații petrolului din zona. Prima afacere pe care a pornit-o în primăvara lui 1990, o firma de arhitectura si decorațiuni interioare, nu a avut nici un temei legal, dar avea în spate sprijinul masoneriei, prin socrul sau, ca si Calin Popescu-Tăriceanu, al cărui tata vitreg era Dan Amedeo Lăzărescu. Ambii au fost sprijiniți sa acceadă în sferele de vârf ale afacerilor si politicii, cu alte cuvinte ale Puterii din România.
Este evident astăzi pentru toata lumea ca, în pofida eșecurilor electorale repetate, cei doi liberali au căzut mereu în picioare din punct de vedere al afacerilor. Activ în afacerile cu petrol încă din 1996, Dinu Patriciu a preluat controlul asupra grupului Rompetrol în 1998, cu sprijinul lui Sorin Ovidiu Vântu, care i-a transferat la momentul oportun, conform înțelegerii, acțiunile pe care acesta le achiziționase chiar de la PAS – asociația salariaților, care i-au cedat acțiunile cu speranța ca astfel aveau sa fie protejați de atacul lui Patriciu. Rompetrol era „nava amiral” a comerțului exterior românesc, fiind singurul contractor specializat în petrol si gaze care activa cu succes pe piața mondiala. Ani de zile, a adus în tara milioane de dolari rezultați din lucrările de foraj si construcții-montaj în domeniul petrolier, executate în diverse tari ale
lumii. Afacerea Rompetrol a fost conceputa din start ca baza a unei strategii de destructurare a economiei naționale, caci ea a reprezentat începutul unei serii de lovituri succesive, care au dus la lichidarea întregului patrimoniu petrolier al României, una dintre averile strategice ale tarii fiind înstrăinata prin jaf. Tandemul de astăzi OMV – Rompetrol este expresia unui periculos monopol în industria petrolului, creat prin contribuția decisiva a „elitelor” mondiale. Intrat de mai multe ori sub incidenta legii, dar niciodată condamnat, Dinu Patriciu continua sa fie obiectul scandalului Petromidia, izbucnit în 2004, fiind acuzat, din nou, de evaziune fiscala si spălare de bani într-un dosar deschis si în prezent. Astăzi nu mai este un secret ca Dinu Patriciu si-a adjudecat Petromidia cu sprijinul PSD, dar legăturile dintre PSD si Patriciu au fost cimentate de înalte fete ale masoneriei românești si nu numai. Astfel, șotia Marelui Maestru al Marii Loje Naționale din România, Eugen Ovidiu Chirovici, este directoarea financiara a holdingului patronat de Dinu Patriciu, iar mulți dintre cei care conduc masoneria româna sunt angajații lui (de exemplu Marele Trezorier, Ion Tănasie). După cum se știe, Chirovici a fost un apropiat al PSD vreme îndelungata, fiind chiar ministru în cabinetul Năstase, iar în 2004 a trecut de partea lui Dan Voiculescu. În medii bine informate se susține ca Patriciu este un apropiat al masoneriei rusești si ca din aceasta postura ar fi mediat, alături de Eugen Ovidiu Chirovici, întâlnirea Marelui Secretar al Marii Loje Naționale a Rusiei, Alexandr Kondyakov, cu Calin Popescu-Tăriceanu, în iunie 2006, în cadrul căreia au fost discutate probleme economice care vizează în principal piața energetica. Alexandr Kondyakov a venit de mai multe ori în România, începând cu 2003, anul constituirii Marii Loje Naționale, apoi în iunie 2006 si din nou în aprilie 2007. În sprijinul afirmațiilor referitoare la apropierea lui Dinu Patriciu de masoneria rusa vine si faptul ca la scurt timp de la întâlnirea româno-rusa, departamentul de Stat al SUA si-a dat acceptul pentru audierea unor martori în dosarul Rompetrol, redeschis în tromba, chiar pe teritoriul american, în interiorul Ambasadei României din Washington. Declarațiile acestora au fost folosite în probarea fraudării Statului Român prin încasarea ilegala, de către holdingul lui Patriciu, a creanței din Libia. Informațiile atesta faptul ca un al doilea scop al vizitelor repetate ale lui Alexandr Kondyakov în România, poate chiar mai important decât cel de natura economica, a fost cel de natura militara. Generalul GRU urmarea sa ia pulsul vechii rețele a spionajului militar rus, pentru ca România nu este numai o miza economica, ci si una militara de mare importanta strategica, deoarece bazele americane instalate în tara noastră vor închide o linie care va „îndigui” avanpostul rusesc. România poate fi comparata cu un portavion fix, de pe care vor putea fi lansate atacuri pe o raza care se întinde din Caucaz până la Munții Iranului. De aceea GRU, cu o inserție mult mai puternica decât KGB în spațiul românesc, vizează reactivarea cât mai multor cadre recrutate în perioada anilor ‘60 în timpul stagiilor de pregătire la Academiile sovietice, caci acestea au condus mari unități si au avut în legătura un număr important de ofițeri din sistem. Ulterior, GRU si-a îmbogățit, în anii ‘80, structura informativa si a agenților de influenta prin preluarea „dizidenților”, „creșterea” acestora si plasarea lor în spațiul politic, după 1989. În aceste condiții, pentru a-si proteja interesele militare, este posibil ca Moscova sa întindă o „mâna” energetica Executivului de la București, cu condiția sa obțină imunitate pentru oamenii săi. Conștiința înaltului sprijin de care beneficiază i-a permis lui Dinu Patriciu sa înfrunte si chiar sa sfideze acuzele de trădare politica provocate de dezvăluirile apărute în presa cu privire la sponsorizările masive făcute în campania din 2004 către PSD, aproape 2 miliarde de lei, conform propriilor declarații.

sursă: WikiLeaks Romania