19 decembrie, 2014

Un coleg de facultate Nică Ispas a trăit evenimentele descrise...



                   Amintiri personale despre revoluţie şi securitate

        1.Zilele premergătoare  revoluţiei
      Atmosfera dinTimişoara toamnei anului 1989 era tensionată. Congresul al XIV –lea al PCR –ului , de la care oamenii se aşteptau la două măsuri: a) îmbunătăţirea aprovizionării cu produse alimentare şi a condiţiilor de trai , ca urmare a achitării datoriei externe, şi b) înlocuirea lui Nicolae Ceauşescu, al cărui cult al personalităţii devenise insuportabil, cu oricine, chiar şi cu Nicu Ceauşescu, a trecut fără să se întâmple nimic. Nici unul din cei peste trei mii de delegaţi la congres n-a avut curajul şi demnitatea să propună ceva care să îmbunătăţească lucrurile, n-au fost decât nişte aplaudaci jenanţi. Ei erau mulţumiţi, aveau  magazinele nomenclaturii  bine aprovizionate şi alte privilegii.
Prin noiembrie au început să circule zvonuri prin oraş că ar fi fost proteste ba  la Iaşi, ba la UMT ( Uzinele Mecanice Timişoara, a doua unitate ca mărime după Comtim ). Am aflat că pe zidul de pe str.Gării a Combinatului Petrochimic Solventul într-o dimineată a apărut o inscripţie “ Jos Ceauşescu “, dar cei de la Serviciul administrativ, au dat cu var peste ea, aşa că după masă când am plecat acasă abia se mai zărea ce a fost scris .
      În intreprinderea în care lucram de asemenea plutea în aer o senzaţie de aşteptare. La o şedinţă comună de partid şi sindicat pe secţie se anunţase şi participarea directorului general, aşa, ca să ne creasca moralul. În acea perioadă eram şef de secţie coordonator, făceam parte automat din prezidiul adunării, aşa că în timp ce aşteptam sosirea directorului mă uit peste materialul pregătit de un coleg, Borbely Anton, văd  trei citate din Ceauşescu, le tai cu pixul, spunându-i să nu le citească pentru că ne facem de râs în faţa oamenilor. Ajunge şi directorul Bobiţan la şedinţă şi până se fac formalităţile iniţiale cere să se uite peste materialul ce urma să fie citit, exemplarul cu tăieturi, vede şi nu zice nimic. Se termină prima parte, cea la care participau toţi sindicaliştii, rămânând numai membrii de partid, când directorul Bobiţan observă că pleacă şi preşedintele sindicatului pe secţie, întrebându-mă de ce nu rămâne. Răspund că Baciu, preşedintele de sindicat al secţiei nu este membru de partid. Directorul  se revoltă că nu am găsit din atâţia membri de partid unul  care să fie preşedinte de sindicat. Fac pe inocentul, dând vina pe oamenii care l-au ales democratic. De fapt ca şef de secţie aveam nevoie de oameni buni profesionişti şi de caracter, cărora să nu le placă şedinţele şi nici să umble cu vorbe mai sus. Aşa i-am convins foarte greu pe doi din cei mai buni maiştri, Pătru Simion şi Baciu Ion, unul să fie secretar de partid şi unul preşedinte de sindicat. De aceea cumulam şedinţele de partid cu cele de sindicat şi de multe ori nici nu le ţineam decât pe hârtie. Directorul Bobiţan întreabă de ce Baciu, despre care ştia că este un maistru foarte bun, nu este membru de partid. La explicaţia mea că a făcut doi ani de teologie şi că probabil din cauza asta nu este membru, vine cu soluţia că va vorbi la partid ca să-l facă. Acţiune nu s-a finalizat pentru că a venit revoluţia, iar Baciu a ajuns să fie ales lider sindical pe combinat.

     2. Perioada revoluţiei , prima parte.
      Părăsesc Timişoara, vineri 15 dec. 1989 , pentru a pleca la Nădab, un sat la o sută de kilometri depărtare, la tăierea porcului îngrăşat prin grija  socrilor mei. Sâmbătă, de dimineaţă devreme până seara târziu am fost ocupat cu pregătirea preparatelor din porc .Duminică, dimineaţa mă duc la biserică, iar după amiază pe la cinci plecăm la Timişoara, cu maşina încărcată cu pungi din preparatele făcute din porc, ne oprim circa o oră la Arad , la familia sorei soţiei mele ca să le lăsăm “ proaspătă “ , adică produse din porc , apoi continuăm drumul .După circa un kilometru de la ieşirea din Arad apare în lumina farurilor un transportor blindat , îl depăşesc , dar de fapt constat că era o întreagă coloană de transportoare blindate.Sunt puţin mirat pentru că din copilărie numai văzusem tehnică militară pe şosele. Când ajungem la intersecţia cu drumul care duce la Băile Calacea , pe insula din mijlocul şoselei era postată o tanchetă , iar un ofiţer de securitate ne opreşte , apoi ne întreabă unde mergem. Răspund că la Timişoara , nu mai zice nimic şi ne face semn să plecăm mai departe. Pe măsură ce ne apropiem de oraş vedem pe cer o mulţime de trasoare , trase în plan vertical.Trag concluzia că armata a dat o lovitură militară şi a preluat puterea .La intrarea în Timişoara era un punct de control , de data aceasta însă era pustiu , dar pe partea cealaltă erau cinci- şase miliţieni cu automate în spate.Pe drumul spre Timişoara nu întâlnisem nici o maşină..Oraşul părea pustiu , nimeni pe străzi , nici o maşină pe şosea. Ajungem în Piaţa Mărăşti , alimentara din stânga avea geamurile sparte , iar în sensul giratoriu am făcut slalom printre sticle sparte şi lăzi de apă minerală. Drumul spre hotelul Continental este însă blocat de un şir de soldaţi cu baionetele montate la automatele îndreptate spre noi. E clar , pe acolo nu pot trece, aşa că o cotesc la dreapta pe str. Eugen de Savoia  , revin în giratoriul din Piaţa Punctelor cardinale , o iau pe bulevardul Tache Ionescu . Incerc să intru pe str. Paciurea , de lângă Facultatea de Medicină , dar era blocată de un tanc. Întorc maşina pentru a merge spre Piaţa Badea Cârţan , pe dreapta  , sediul miliţiei judeţene şi al securităţii era în beznă , dar pe acoperiş se observau persoane cu arme în mână. Trec podul peste Bega , de lângă piaţă , cotesc la dreapta şi o iau pe malulul stâng până la podul Decebal . Aici erau trei tancuri , o mulţime de oameni şi un detaşament de scutieri . Opresc , mă dau jos din maşină , de mine se apropie un ofiţer pe care-l întreb ce se întâmplă , el mă întreabă cum de nu ştiu , îi spun că am fost plecat .Ofiţerul ,  care părea foarte obosit , îmi spune că de trei zile n-a dormit şi după ce află că vreau să merg acasă, în zona Complexului studenţesc , pe strada Daliei , îmi spune că mă lasă să trec , dar mă sfătuieşte să nu mă duc acolo. Întorc maşina cu intenţia de a înopta la  mătuşa Dorina Goldiș care avea o vilă pe str. Popa Şapcă, vizavi de închisoare, ajung acolo pe traseul pe care am venit, dar părea că nu era nimeni acasă. În timp ce sunam la poartă se aud clar împuşcături şi şuieratul gloanţelor, aşa că nu mai insist la sonerie, mă urc în maşină şi părăsesc zona centrală spre locuinţa unchiului Chirilă din Calea Aradului. Aici am mai mult noroc, sun şi mătuşa Mărioara îmi deschide uşa apartamentului după ce mă identifică. Nu era o oră prea potrivită pentru vizite, era deja trecut de ora unsprezece seara, le explicăm că nu am putut ajunge acasă, aşa că mătuşa după ce ne serveşte cu ceva de mâncare, pregăteşte paturile pentru cei doi copii ai noştri, iar soţia şi cu mine aflăm pentru prima dată despre evenimentele de la Timişoara, inclusiv ce aflase unchiul Vasile de la postul de radio Europa Liberă. Până pe la ora două s-au auzit împuşcături, apoi a început o ploaie cu fulgere şi tunete, ca-n plină vară, după care am adormit câteva ore, La şase dimineaţa am plecat spre casă, pe un traseu ocolitor, nu înainte de a mulţumi rudelor noastre şi a le lăsa nişte preparate de porc, conform tradiţiei..Îmi las familia şi încărcătura maşinii acasă, iar IO încerc să ajung la Combinat luând-o pe Bulevardul Eroilor de la Tisa, însă intrarea în Bulevardul Mihai Viteazul este blocată de soldaţi, sunt nevoit să fac un ocol mai mare. .Dar înainte de a-mi continua drumul să explic de ce am folosit IO în loc de eu . Această formă am întâlnit-o în cartea domnului Corneliu Florea VREMURI anti-ROMÂNEŞTI , editura Aletheia , Bistriţa , 2001, mi-a plăcut atât de mult încât m-am hotărât s-o folosesc şi IO. Când eram elev nu puteam să-mi explic ce înseamnă acel “IO Mircea voievod  … “ din hrisoavele domnitorilor, abia acum, după mulţi ani , citind cartea domnului Corneliu Florea, mi-am dat seama că voievozii de atunci se exprimau ca şi  ţărani de azi care spun IO în loc de eu. Scris cu litere mari din respect pentru propria persoană, fiecare suntem un unicat, deci merităm acest respect.    
     Atmosfera din combinat era tensionată .Producţia continuase în şi –n ultimele trei zile , fiind  o unitate cu foc continuu. Oamenii discutau în grupuleţe despre ultimele evenimente întâmplate. Este anunţată o şedinţă pentru ora zece, la care trebuiau să participe pe lângă şefii de secţii şi servicii,  secretarii de partid şi preşedinţi de sindicat de la secţii. Între timp în secţia pe care o conduceam are loc un accident de muncă. Un mecanic se opăreşte la un picior în timp ce demonta o pompă, probabil din cauza tensiunii nervoase nu s-a golit bine pompa. Accidentatul, însoţiţ de un coleg, este trimis cu salvarea combinatului la Spitalul Judeţean, pentru tratament. Însoţitorul la întoarcere îmi spune că Spitalul Judeţean este înconjurat de armată care nu permite să intre sau să iasă nimeni. Securistul combinatului, căpitanul Paşca mă vizitează la birou cu scopul de a afla care este atmosfera în secţie şi dacă lipsesc oameni de la lucru şi cine anume. Căpitanul Pasca inginer chimist la bază, era un tip calm, cu bun simţ, care nu m-a deranjat cu diverse probleme specifice cum o făcea predecesorul său, căpitanul Andrei .Acesta avea obsesia sabotajului, venea la mine să-mi spună, că el presupune, că Ziegler ar fi în spatele unor opriri acidentale ale secţiei. IO îl cunoşteam pe maistrul chimist Ziegler, unul din cei mai buni maiştri din secţie, încă de pe vremea când eram stagiar la Râmnicu Vâlcea, tipul stârnea multă invidie printre colegi, fiind bun specialist şi ironic,iar unii, informatorii lui Andrei, încercau să se răzbune, turnând  diverse aberaţii. Pierdeam mult timp până îl lămuream pe căpitanul Andrei  că informaţia respectivă nu are nici o legătură cu cauza tehnică a opririlor.

       3. Despre  tentativele Securităţii de a mă racola.
     Securitatea a încercat să mă racoleze şi pe mine în perioada primilor ani de inginerie, când lucram la Combinatul Chimic din Râmnicu Vâlcea. Făceam naveta cu autobuzul şi fiind tânăr şi bărbat, nu mă aşezam pe scaun, chiar dacă la urcare aş fi găsit loc, pentru că în mod sigur ar fi fost o femeie sau cineva mai în vârstă căruia mă simţeam obligat să-­l cedez, aşa că mă postam în spate şi citeam o carte. Servieta, în care îmi păstram cărţile, pachetul cu mâncare şi sigiliul de la BDS ( Biroul de documente secrete ), o puneam pe suportul din spatele autobuzului. Coboram la penultima oprire, în zona Nord. Cu mine călătorea şi fostul colonel de securitate Apostol, care era secretarul directorului general ( pe care îl spiona), şi care cobora înaintea mea. Într-o zi când să cobor constat că mi-a dispărut servieta. Nu era o pierdere mare, doar că nu mai puteam consulta documentaţia tehnică aflată la BDS. A doua zi dimineaţa pe la zece mă sună locotenentul de securitate Florea, care mă invită la biroul său. Acolo lt.Florea mă întreabă dacă am vreo problemă, la care răspund că nu. El insistă, întrebându-mă dacă sigiliul îl mai am. IO răspund, făcând pe naivul, că probabil l-am rătăcit pe undeva, dar sper să-l găsesc. El începe cu ameninţari că situatia e gravă, că trebuia să-i anunţ imediat , în final că sunt norocos că l-au găsit ei. În plus ei mă vor ajuta ca incidentul să rămână fără urmări, dar va trebui să-i ajut şi IO. Scârbit de această înscenare, pentru că eram sigur că servieta a luat-o Apostol, pe care dacă l-aş fi surprins ar fi putut motiva că a vrut să facă o glumă, întreb, făcând pe neștiutorul, ce trebuie să fac. Păi, zice lt.Florea, trebuie să ne raportaţi ce face ing. Galin ( şeful meu, un om foarte de treabă şi bun ) şi să semnaţi un angajament. Răspund că nu semnez nici un angajament, dar în calitatea mea de patriot român, în cazul în care observ ceva în secţie care ar pune în pericol instalaţia o să le spun. Până la urmă lt. Florea mă lasă să plec, mulţumindu-se şi cu acea vagă promisiune. Nu l-am mai contactat însă sub nici o formă şi nici el nu a încercat să  o facă. La circa un an de la această tentativă de racolare, s-a plecat în Germania de vest la o specializare de o lună de zile în vederea  pornirii instalaţiei oxo 2, de care mă ocupasem în perioada investiţiei. Am fost propus să fac parte din delegație, dar am fost ” tăiat ” de pe listă fără nici o explicaţie. Sigur că mi-ar fi plăcut să merg, eram de patru ani inginer şi nu ieşisem din ţară, pe lângă posibilitatea de a vedea o instalaţie similară funcţionând era şi aspectul turistic plus avantajele materiale. Era ”răzbunarea  “ securităţii. În anul următor am primit ordin de încorporare, erau ultimele două serii ale şcolilor de ofiţeri de rezerva de şase luni care urmau să se desfiinţeze, în care trebuiau cuprinşi toţi  absolvenţi cu studii superioare care scăpaseră până atunci de la încorporare din diverse motive. Lt. Florea mă chemă şi-mi propune să plec la Şcoala de ofiţeri de rezervă de securitate de la Craiova, aducând argumentele că este mai scurtă, patru luni şi că este mai aproape de Râmnicu Vâlcea. Oferta era tentantă, eram căsătorit, aveam doi copii mici. Era însă clar, dacă făceam şcoala respectivă intram automat în sistemul lor. Era o tentativă de racolare mai elegantă. Mulţumesc lt.Florea pentru ofertă, apoi îi spun politicos că mie îmi place arma chimică, aşa că o să plec la şcoala de la Bucureşti care dura şase luni. Bunicii mei, din ambele părţi au fost ţărani înstăriţi, “ chiaburi “cum îi numiseră comuniştii, unul din ei, Vasile Goldis, fost primar ţărănist, arestat din această cauză în 1947, şi  cred că s-ar fi răsucit în mormânt dacă unul din nepoţii lor ar fi devenit securist. Când a început construcţia Combinatului Petrochimic Timişoara m-am transferat acolo pentru a urmări montajul şi a pune în funcţiune instalaţia oxo 3. Din nou sunt propus să plec împreună cu alţi nouă maiştri şi ingineri o lună de zile la specializare în Germania şi din nou nu am primit aprobare de la securitate. În afară de aceste două “ neplăceri “, securitatea nu a putut influenţa evoluţia mea profesională bazată pe muncă şi eficienţă, trecând prin toate treptele ierarhice până la nivel de director general. În martie 1986 fiind şef de secţie schimb sunt chemat de directorul tehnic Mangiuca Avram care îmi arată o decizie prin care sunt numit director tehnic, el devenind director general. Fostul director general Pantea era bolnav de cancer pulmonar ( probabil din cauza stresului ) in ultimul stagiu, la numai 49 de ani, internat în spital. Am stat pe această poziţie până a doua zi când directorul general Mangiuca era aşa de bolnav încât abia putea urca scările un etaj. Avea la 54 de ani ciroză, făcută din cauza stresului ( nu era băutor ). A plecat din combinat şi nu a mai revenit, dar cu ajutorul unui regim alimentar bazat pe miere şi brânză si-a refăcut ficatul trăind şi astăzi. După circa o lună sunt chemat la primul secretar al judeţului care-mi propune sa preiau funcţia de director general. Iniţial refuz,  încep ameniţările voalate că este sarcină de partid, dar la promisiunile de ajutor ale directorului comercial Petre Marin, care fusese şi el invitat, în final accept. Ajungând însă pe această poziţie am deranjat şefii mei prin comportamentul atipic. La o şedinţă pe probleme de investiţii convocată de primul ministru Dăscălescu, după ce constructorii au dat termene fanteziste de finalizare  a lucrărilor, am dat termenul de punere în funcţiune trei luni de la recepţia investiţiei. Dăscălescu a insistat să spun o dată exactă, am refuzat, aşa că  a intervenit ministrul Dinu care a adunat cele trei luni ale mele la data furnizată de constructori. Cu o altă ocazie ministrul adj.Paraschiv mi-a cerut să-l destitui pe directorul mecano-energetic Fărcăşescu (căruia nu aveam ce să-i reproşez) şi să numesc în locul lui pe Popovici, dar nu am făcut-o. Prin august ministrul adj. Paraschiv îşi anunţă vizita la Timişoara, îl aştept la aeroport conform uzanțelor, ne oprim  apoi la Comitetul judeţean de partid. El intră singur la primsecretar, IO rămân pe hol unde ne aştepta directorul Bunea de la Azur. După circa o jumătate de oră Paraschiv iese şi ne continuăm drumul spre combinat, inclusiv Bunea. Aici Paraschiv  convoacă o şedinţă cu comitetul de partid plus directorii adjuncţi, şefii de secţii şi servicii, la care IO nu sunt invitat, anunţând destituirea mea şi numirea lui Bunea ca director general. Nu mi-a plăcut poziţia  aşa că am simţit o uşurare  revenind de unde am plecat, scârbit doar de modul în care s-a făcut schimbarea. Bunea a rezistat un an, apoi a fost destituit şi numit director peste cimitire, dar după puțin timp timp a murit de supărare. Aşa se făceau promovările şi destituirile în sistemul comunist. Am prezentat cazul meu personal, pentru că am auzit de multe ori justificări din partea celor care au semnat angajamente la securitate că au facut-o pentru că altfel nu ar fi putut să se afirme în profesie. În sistemul comunist la promovări se întocmea un dosar de către cei de la serviciul personal, poate că se lua şi un aviz de la Securitate, dar mă indoiesc că aceştia ar fi putut zice nu-l promovaţi pentru că a refuzat să fie informator. În schimb când era vorba de o plecare în vest, Securitatea avea ultimul cuvânt în sensul că era suficientă rezoluţia ” nu prezintă încredere “ şi nimeni nu mai avea curajul să aprobe deplasarea. Rezultă că numai oportunismul este motivul semnării angajamentelor de informatori, cel puţin în perioada anilor de după 1970 .
 
         4.Perioada revoluţiei , partea a doua .
         Revenind la întrebările cpt. Paşca îi răspund că oamenii sunt nemulţumiţi că s-a tras în mulţime, că sunt morţi şi răniţi, că nu pot să intre în spitale să afle care este situaţia rudelor, că nu pot să-şi ridice morţii să-i îngroape creştineşte, că sunt dispăruţi sau arestaţi despre care nu se ştie nimic, că de ce nu se publică lista morţilor, răniţilor şi arestaţilor. Referitor la absenţi îi răspund că producţia nu a fost oprită, deci oamenii au fost la lucru şi nimeni nu a raportat că nu i-a venit schimbul. Secţia fiind cu foc continuu le permiteam oamenilor să facă unul în locul altuia fără o aprobare specială din partea mea, singura condiţie era să nu rămână postul făra om. Ştiam, de exemplu, că unul din operatorii de la tabloul de comanda, Boroş Emerich, n-a venit la serviciu fiind arestat, dar îmi displăcea să furnizez informaţii despre anumite persoane. Paşca pleacă fără sa facă nici un comentariu şi de atunci nu l-am mai văzut.  La şedinţa de la ora zece ne ţine o cuvântare secretarul cu probleme economice de la municipiu (cred că Murărescu  ), foarte surescitat, care ne spune că bande de huligani au spart geamurile şi au dat foc la magazinele din centru, distrugând bunuri ale întregului popor, că forţele de ordine au fost nevoite sa intervină, că s-a instituit starea de necesitate şi nu avem voie să circulăm pe stradă în grupuri mai mari de trei persoane, pentru că în caz contrar este pericolul să fim împuşcaţi şi să anunţăm oamenii despre această situaţie. Murărescu a avut o sarcină uşoară, pentru că, dat fiind specificul muncii în patru ture în combinat, la adunare n-au putut fi convocaţi, fără sa perturbe producţia, decât şefii. La vecina noastra Elba situaţia la şedinţa respectivă a scapat de sub control, muncitorii fiind mult mai vehemenţi decât şefii. După ora trei când am încercat să plec acasă, ieşirea dinspre Bega  de la Elba era blocată de militari, aşa că a trebuit să o iau pe str.Gării. De la gară, mergând paralel cu linia de tramvai, pe podul peste Bega era o tanchetă a trupelor de securitate cu un ofiţer ieşit pe jumătate din turelă . La scurt timp după ce am trecut cu maşina, am auzit o rafală de mitralieră în spatele meu. Ulterior am auzit că pe strada care am trecut au fost împuşcaţi oameni în seara respectivă. In aceeaşi seară de 18 dec .1989, un tânăr operator, Sorin Leia, din sectia oxo, a fost împuşcat mortal în cap pe treptele Catedralei  mitropolitane, în jurul orei 18, în timp ce aflându-se într-un grup de tineri  agita steagul tricolor al României. Trebuia să fie schimbul doi, dar nu s-a mai dus la lucru. N-a fost un glonţ întâmplător, a fost ochit cu premeditare de pe una din clădirile din jur, singurul din grup, probabil pentru că agita tricolorul. Marţi, 19. dec , muncitorii dela Elba au oprit lucrul, au ieşit în curtea fabricii  şi au cerut să vină primul secretar al municipiului Radu Bălan pentru explicaţii şi pentru a le asculta doleanţele. Armata se afla încă pe străzi şi cum se lăsa seara începeau împuşcăturile. Miercuri am plecat mai repede de la combinat cu intenţia de a-mi duce familia la ţară, iar IO să mă întorc în aceeaşi zi la Timişoara. În timp ce mă pregăteam de plecare, mă uit pe geam şi văd o coloană de muncitori care se deplasa pe bulevardul Eroilor de la Tisa spre centru. Erau muncitorii de pe platforma industrială din Calea Buziaşului şi de la UMT. Străzile se umplu de oameni. Aceştia nu mai erau huliganii despre care vorbise Murărescu. Renunţ să mai plec, de fapt mi-am dat seama că  nu voi mai putea părăsi oraşul. Armata a început să se retragă de pe străzi în ordine şi fără incidente, soldaţii fraternizând cu muncitorii. Nu am aflat nici până astăzi cine a dat ordin de retragere a armatei, trupelor de securitate şi miliţiei de pe străzile Timişoarei în după amiaza zilei de 20 decembrie, pentru că retragerea s-a făcut simultan, evident la un  ordin. La ora 19 Ceauşescu a ţinut o cuvântare la televiziune vorbind despre bandele de huligani din Timişoara, în condiţiile în care oraşul era în mâinile muncitorilor de cinci ore, deci populaţia unui întreg oraş era total desconsiderată. După trei zile în care cum se lăsa întunericul începeau împuşcăturile care ţineau toată noaptea, a urmat o seară şi o noapte într-o linişte mormântală, nu s-a mai auzit nici o împuşcătură .Timişoara era un oras liber în mâinile timişorenilor. Ceauşescu s-a întors din Iran în 20 decembrie la ora 15. La şedinţa de la ora 18 la întrebarea sa care este situaţia la Timişoara , comandanţii militari i-au răspuns că este linişte. Nimeni din anturajul lui Ceauşescu n-a îndrăznit să-i spună că Timişoara este în mâna oamenilor muncii şi că acolo nu mai acţionează câteva bande de huligani cum fusese informat iniţial. În 21 decembrie toate fabricile din oraş au oprit lucrul, oamenii plecând spre Piaţa Operei. Muncitorii din combinat au propus oprirea completă a producţiei ca să poată merge şi ei în centru, am convenit să lăsăm în funcţie doar secţia oxo pentru a consuma propilena din cele două sfere de câte 1000 metri cubi, care erau aproape pline şi să rămână doar cei  implicaţi direct în producţia oxo. Oraşul era izolat de exterior, inclusive telephonic, ne aşteptam la represalii de genul unui bombardament în zona sferelor, iar cantitatea mare de propilenă, în anumite condiţii, putea duce la  o explozie echivalentă cu jumătate din bomba atomică aruncată la Hiroshima. Sferele de propilenă se aflau la circa 300 de metri de zona cu locuinţe. Iniţial Combinatul Petrochimic fusese prevăzut sa fie construit la Utvin, unde s-au şi turnat o parte din fundaţii, dar cei de la Intreprinderea de produse chimice Solventul au tras sforile pentru a fi mutat pe teritoriul ei, aşa s-a ajuns ca cele două veritabile bombe să fie practic în oraş. Cea care a decis schimbarea amplasamentului a fost Elena Ceauşescu, gâdilată în orgoliul ei de “savantă “ prin plasarea în capul listei de coautori la numeroase brevete de invenţii ale cercetătorilor din Centrul de cercetări al Solventului. Legătura cu HI Pancevo se făcea prin radiotelefon, prin relee proprii, securitatea n-a îndrăznit s-o întrerupă, aşa că am cerut noi să oprească pomparea de propilenă şi etilenă .Noaptea din 21 spre 22 decembrie a fost de asemenea deosebit de liniştită, fără împuşcături. Aproape trei zile Timişoara a fost complet izolată de restul ţării, într-o linişte totală, la propriu şi la figurat. Incepând cu seara lui 22.decembrie au început din nou împuşcăturile şi isteria teroriştilor. Următoarele trei nopţi au fost de groază, de câteva ori a trebuit să ne culcăm la podea din cauza intensităţii cu care se trăgea. Totul s-a interupt la fel de brusc cum a început, odată cu anunţarea executării sotilor Ceauşesu în seara de 25 decembrie, sugerându-se că teroriştii au abandonat lupta odată cu executarea şefului lor. Atunci am răsuflat uşuraţi şi nu ne-am întrebat de ce mai întâi ne este prezentat filmul execuţiei şi nu capturarea lor cum era logic. Astăzi ştim că ei au fost prizonieri în unitatea militară din Târgovişte încă din după amiaza zilei de  22 decembrie .
       5. Întrebări cu răspunsuri amare .
     De ce s-a ţinut secretă capturarea soţilor Ceauşescu timp de trei zile, ca apoi sa fie judecaţi în cinzeci şi cinci de minute şi executaţi imediat ? Poate dacă în acest timp n-ar fi fost ucişi peste 1600 de oameni, aproape de zece ori mai mulţi decât înainte de arestarea lor, nu ar fi apărut această întrebare. Nu era normal ca imediat după capturarea lor să se transmita la televiziune imagini cu ei în captivitate, desigur cu măsurile de rigoare privind locul detenţiei? Ştia Ceauşescu ce se întâmplă în ţară cât timp a fost arestat ? Evident că nu, fiind complet izolat. Dacă aceşti “ terorişti “ erau consideraţi fideli lui Ceauşescu, de ce nu s-a cerut acestuia să le ordone să se supună noilor comandanţi numiţi chiar de el, de exemplu generalului Stănculescu ? Care a fost misiunea acestor “terorişti ” ? Logic trebuiau să-şi salveze şeful şi să-i anihileze pe liderii care conduceau revolta. N-au încercat să facă nici una din cele două, dovadă că nici măcar nu au tras în direcţia balconului Operei din Timişoara sau clădirii Comitetului Central ,unde se aflau liderii revoltei. După douăzeci de ani încă se mai văd urmele gloanţelor din jurul geamului de la podul clădirii din faţa Operei  destinate” teroristului” care începuse “ sa tragă “de acolo, dar nici un glonţ n-a lovit faţa clădirii Operei.  Paradoxal dar logic, întreaga comportare a acestor “ terorişti fideli lui Ceauşescu “ne duce la concluzia că aveau două scopuri : a) să facă legitimă în faţa poporului noua conducere, “care şi-a riscat viaţa “ în timp ce  forţelor fidele lui Ceauşescu  trăgeau “din orice poziţie”  şi b) uciderea soţilor Ceauşescu ca singura soluţie pentru oprirea carnagiului. Se pune de asemenea întrebarea de ce a fost chemată populaţia civilă, neînarmată să apere televiziunea şi alte clădiri publice contra “ teroriştilor”. .Normal şi logic era să se facă apel populaţiei sa părăsească străzile când se lasă întunericul pentru a uşura acţiunile armatei împotriva “ teroriştilor ” . Spre onoarea sa generalul Guşe a propus-o, dar Iliescu s-a opus. În realitate tocmai asta se urmărea ca armata sa nu poată acţiona, iar” terorişti” să se poată deplasa şi camumfla mai uşor printr-o mulţime dezordonată de oameni, iar efectul acţiunii lor era mai amplu şi mai senzaţional. În plus dacă ar fi rămas numai armata să se lupte cu “teroriştii ”, liderii militari ar fi putut avea pretenţii privind preluarea puterii, cel puţin în prima etapă. De altfel liderii militari au început să colaboreze cu revoluţionarii reprezentaţi, cu dela sine putere, de Ion Iliescu încă în după amiaza de 22 decembrie. Miliţia, Securitatea şi trupele de securitate s-au subordonat armatei încă din 17 decembrie, odată cu lansarea consemnului” Radu cel Frumos”, care însemna stare de război. De ce nu s-a folosit în lupta cu “teroriştii “ USLA ( Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă ) care prin comandantul ei col.Ardeleanu s-a pus la dispoziţia lui Ion Iliescu încă din 22 decembrie? Erau 1600 de luptători antrenaţi exact pentru a lupta împotriva “ teroriştilor ”, incomparabil mai eficient decât armata. Nu numai că n-au fost utilizaţi dar s-a încercat să se sugereze că tocmai ei ar fi “ fidelii terorişti ái lui Ceauşescu ”, atrăgându-i în seara de 23 decembrie  într-o capcană în faţa Ministerului Apărării, unde cele trei transportoare blindate uşoare chemate pentru ajutor au fost distruse de tancurile din jurul ministerului, iar echipajele, inclusiv  seful de stat major  colonelul Trosca, omorâte şi lăsate în stradă trei zile, ca o dovadă că teroriştii există. Aici  “regizorul” măcelului este cunoscut: proaspătul ministru al apărarii Nicolae Militaru. Cazul uslaşilor omorâţi merită analizat. Să presupunem că generalul Militaru a dorit în mod sincer să cureţe zona din faţa ministerului de “ terorişti “ şi masacrarea uslaşilor chemaţi în ajutor a fost un accident, o eroare umană. Dacă este aşa de ce uslaşii răniţi au fost lăsaţi  şase ore fără să le fie  acordat  primul ajutor ? De ce timp de trei zile trupurile celor opt uslaşi ucişi au fost lăsate în stradă, sub pază militară, cu inscripţia “ terorişti “, pentru a fi batjocorite de populaţia din zonă şi prezentaţi ca “ teroriştii fideli lui Ceauşescu “ la televiziune ? Este evident că n-a fost eroare sau accident, ci o crimă cu premeditare cu scopul de a manipula populaţia în direcţia dorită. Aşadar cei din Ministerul Apărării, aflaţi în jurul generalului Militaru, printre care şi generalul Stănculescu, au ştiut în mod cert, în 23 decembrie, că “ teroriştii “ nu sunt aşa zisele trupe speciale fidele lui Ceauşescu. Au omis oare cei doi generali să-i spună lui Ion Iliescu acest lucru ? Nu s-a apelat nici la trupele de securitate ,al căror comandant gen. Chiţac de aemenea s-a pus la dispoziţia lui Ion Iliescu în aceeaşi seară de 22. decembrie. Tot pentru a sugera că şi aceste trupe ar fi fidele lui Ceauşescu s-a înscenat masacrul de la Aeroportul Otopeni, când elevii şcolii de ofiţeri de securitate chemaţi  în ajutor au fost întâmpinaţi cu foc şi măcelăriţi. Pentru că nu ştim cine au fost “teroriştii “, nefind capturat, mort sau viu nici unul, ştim în schimb cine a beneficiat de acţiunile lor. In criminalistică există o regulă când are loc o crimă cu autor necunoscut, cercul suspecţilor începe de la cei care ar putea sa profite de pe urma ei. Persoana care a profitat din plin de pe urma acţiunii “teroriştilor “ este cea  care a ajuns în cea mai înaltă poziţie din stat, adica Ion Iliescu.  În 21 decembrie, fiind în Piaţa Operei din Timişoara, am auzit cu urechile mele pronunţându-se numele Iliescu ca posibil înlocuitor al lui Ceauşescu .M-am întrebat de multe ori, dar n-am reuşit să aflu , cine a fost persoana care a lansat prima acest nume, cu treizecişişase  de ore înainte ca el să apară la televizor. Dacă am afla una din enigmele revoluţiei ar fi clarificată.. În 22 decembrie , în perioada în care Ion Caramitru îi spunea lui Mircea Dinescu ; “ Mircea , fă-te că lucrezi !”, a apărut şi generalul Militaru în uniformă, care primul, îl anunţă  pe Iliescu să vină la televiziune. Locuitorilor Timişoarei le era cunoscut numele încă în urmă cu o zi, acum era făcut cunoscut în toată ţara. De ce primul civil care a intrat în Ministerul Apărării în seara de 22 decembrie a fost Ion Iliescu, adus de generalul Nicolae Militaru ? Cum a reuşit apoi Ion Iliescu să-i convingă pe ceilalţi generali prezenţi acolo să accepte reactivarea şi numirea ca ministru al apărării pe generalului Militaru  ? Românii au un proverb : “ Spune -mi cu cine te însoţeşti , ca să-ţi spun cine eşti “. Mai sunt câteva coincidenţe interesante . Din 1984, când a fost  “trecut “ de la Ape la conducerea Editurii tehnice, beneficiind de toate avantajele nomenclaturii comuniste, locuind în continuare în vila din cartierul select Primaverii, nu a mai ieşit în evidenţă până în după amiaza de 22 decembrie, când Ceauşescu fusese abandonat în plin camp. N-a semnat nici scrisoarea celor şase, n-a fost nici la mitingul din  21decembrie, n-a riscat nimic, parca ar fi fost sfătuit să rămână în rezervă. Încercările de declanşare a revoluţiei au avut loc în Iaşi ( eşuată ) şi Timişoara, oraşe în care era cunoscut . A fost cinci ani student la Moscova , timp suficient pentru îndoctrinare, pentru a deveni un adevarat homo sovieticus şi pentru a fi evaluat ca potenţial. În noembrie1988, Silviu Brucan s-a întâlnit cu Gorbaciov  cu scopul de a obţine ajutorul acestuia pentru debarcarea lui Ceauşescu, Gorbaciov a spus că aceasta este o problemă sută la sută româneasca şi că el nu se implică, că vârful PCR-ului trebuie retezat, dar partidul trebuie să rămână principala forţă politică în România. Brucan a obţinut totuşi promisiunea ca el va fi protejat de o eventuala razbunare din partea lui Ceauşescu. Aceasta s-a realizat prin vizite periodice ale corespondentului de la Bucuresti al publicaţiei Pravda, ceea ce a permis şi schimburile de informaţii.  Constantin Pleşakov, care aminteste despre această întâlnire în cartea sa “There is no freedom without  bread ! 1989 and the Civil War that brought down communism “ editura Farrar , Straus and Giroux ,NY , 2009 , spune însă că  Gorbaciov în 1989 , era mai mult un , “ King Lear “  decât un “King Richard “ ( pag.213 ) . KGB –ul se distanţase de el pentru că permisese destrămarea lagărului comunist. Chiar dacă Gorbaciov a dat asigurări că nu se va implica, nu înseamna că va face acelaşi lucru şi KGB-ul. Ce motive ar fi avut KGB-ul să se implice în răsturnarea lui Ceauşescu? Un singur motiv : să propulseze la putere un lider prosovietic, prin care să-şi protejeze interesele în zonă, cel puţin până Rusia îşi revine din degringolada în care se afla. În acest sens Ion Iliescu reprezenta prototipul ideal ; avea o origine “sănătoasă “ , şi-a făcut studiile universitare la Moscova, a dovedit calităţi de lider încă de atunci, avea o aură de opponent a lui Ceauşescu.. Se putea realiza aceasta fără vărsare de sânge ? O ocazie s-a pierdut la congresul partidului şi ultima după întâlnirea dela Kremlin dintre Ceauşescu şi Gorbaciov din 5 decembrie 1989. O parte a discuţiei dintre cei doi lideri este redată de Constantin Pleşakov în cartea susamintită. Ceauşescu începe prin a întreaba dacă ştie ce a spus Lenin în 1903, la care Gorbaciov răspunde nu, cu un aer plictisit. “ Nu contează cât de puţini suntem, noi trebuie să ţinem steagul sus “ dă Ceauşescu răspunsul. În continuare Ceauşescu se arata îngrijorat de soarta “ tovarăşului Honecker “, aflat sub anchetă penală, întrebându-l pe Gorbaciov care va fi soarta acestuia. Gorbaciov îi răspunde că habarnare, schimbă subiectul începând să facă aprecieri pozitive despre gradul de instruire, educaţie şi cultură al poporului român, insistând pe faptul că trebuie insă făcute urgent schimbări. Întâlnirea se termină fără nici un fel de promisiuni de schimbări din partea lui Ceauşescu. Această întâlnire eşuată s-ar putea să fi decis KGB-ul să acţioneze în varianta Timişoara. Tökes Laszlo era un personaj bine cunoscut în Ungaria . Când în toamna lui 1989 s-a început procedura de evacuare silită din casa parohială, ministrul de externe maghiar l-a chemat pe ambasadorul României la Budapesta şi l-a anunţat că Ungaria a contactat ONU  în legătură cu Tökes Laszlo şi că parlamentul maghiar l-a nominalizat pe acesta pentru premiul Nobel pentru pace, în consecinţă cerea să nu-l evacueze. Totuşi, deşi era logic că va face valuri, hotărârea de evacuare a fost emisă în 7 decembrie, iar Tökes Laszlo şi-a chemat enoriaşii să se adune în 15 decembrie ( Pleşakov , pag.216 ). Deci manevra cu Tökes a fost premeditată şi la ea au contribuit agenţii KGB infiltraţi în Securitate. Data exactă când vor începe tulburările fiind cunoscută cu o saptămână înainte a permis ca agenţii provocatori să fie la timp şi-n locul stabilit. Era absolut necesară uciderea Ceauşeşti-lor ? Se pare că prin uciderea lor  s-au atins şi următoarele  trei obiective : a) răzbunarea lui Iliescu pentru marginalizarea sa , b) executarea unui trădător (din punctul de vedere al KGB-ului Ceauşescu era un trădător pentru că n-a executat ordinul comandantului suprem la invazia Cehoslovaciei în 1968) .c) prima dovadă  de loialitate din partea lui Iliescu. Dar şi generalii implicaţi în represiune îi doreau moartea, pentru a nu fi ei acuzaţi ei. Liderii militari n-au avut curajul să se opumă scoaterii armatei în  stradă, să-l tragă de mânecă pe Ceauşescu atrăgându-i atenţia că armata nu poate trage în proprii ei cetăţeni, chiar “ huligani “ fiind. S-ar putea spune că toate acestea sunt simple supoziţii şi insinuări , că realizările noii conduceri instalate in 1989 contează . Dar nerealizările ? Să amintim câteva “ scăpări “cu caracter antinaţional doar din domeniul politicii externe , principala atribuţie a presedintelui , pe care le formulăm sub forma unor întrebări .
1)      De ce s-a acceptat recunoasterea independenţei Basarabiei sub denumirea de Republica Moldova ? Nu ştia preşedintele că după revenirea Basarabiei la patria mamă în 1918, Uniunea Sovietică a înfiinţat o republica moldovenasca la est de Nistru, ca un cap de pod pentru  pretenţiile emise în 1940 ? Nu ştia preşedintele că în Pactul Ribenntrop-Molotov se face referire la Basarabia, care a dispărut de pe hartă în urma acestei recunoaşteri, şi nu la Moldova ? Nu ştia preşedintele că există o provincie românească cu numele Moldova ? Că noul stat independent  s-ar putea să pretindă integrarea provinciei cu acelasi nume, ceea ce s-a şi întâmplat sub preşedintele Voronin ?
2)      De ce s-a refuzat , în 1991, propunerea liderilor basarabeni de reintegrare a Basarabiei în patria mamă ? ( Curentul Internaţional , 10 septembrie 2009). La această întrebare Ion Iliescu a răspuns, într-un interviu, că  nu erau condiţii, că Armata a –XIV- a se afla la Tiraspol. Nu acesta este motivul. Constantin Pleşakov în cartea sa  susamintită ( pag.220 ) redă discuţia dintre ambasadorul SUA la Moscova  Jack Matlock şi ministrul adjunct  de externe rus Ivan Aboimov, în 24 decembrie 1989, în urma difuzării informaţiei, transmise de Radio Bucureşti în 23 decembrie, că până la acea dată sunt 70 000 – 80 000 de morţi şi 300 000 de răniţi în România ( încă o manipulare ). Îngrozit de aceste cifre, ambasadorul american îl întreabă pe ministrul rus, dacă nu ar exista o posibilitate ca Rusia să ajute cu trupe militare  FSN-ul împotriva forţelor loiale lui Ceausescu. Răspunsul a fost că Rusia a renunţat la doctrina Brejnev de intervenţie armata în ţările din sfera sa de influenţă şi că nu va interveni. Astăzi avem însă doctrina Putin, în urma trecerii recente prin Duma a iniţiativei legislative a preşedintelui Mevdeev, care autorizează armata rusă să intervină oriunde în lume un cetăţean rus este ameninţat,  mult mai agresivă ca doctrina Brejnev .
3)      De ce presedintele a acceptat să participe şi să ia cuvântul la prezenterea finală Raportului Comisiei Wiesel din 11.noembrie 2004 ? După greşeala numirii ca presedinte al acestei comisii a unui antiromân declarat şi acceptării ca din aceasta comisie să facă parte numai evrei şi câteva cozi de topor cu nume româneşti, rezultatul fiind că, în loc de o analiză imparţială,  a ceea ce s-a întâmplat cu evreii români în timpul ultimului război mondial, a ieşit un act de acuzare jignitor la adresa românilor,     putea evita prezenţa sa la final, care a echivalat cu acceptarea raportului. Membrii comisiei nu au îndraznit prezentarea raportului în parlament, aşa ca au recurs la acest subterfugiu. În literatura de specialitate se citează acest raport, specificând ca a fost acceptat de presedintele Ion Iliescu.
    Numele de cod al declarării stării de război în 17 decembrie 1989 a fost “Radu cel Frumos “, un domnitor unealtă a turcilor, fratele marelui domnitor Vlad  Ţepeş , mort eroic pentru ţara sa. Preşedintele Ion Iliescu a avut oportunitatea istorică să refacă România Mare, să  aducă prosperitate românilor şi să fie un conducător de talia Regelui Ferdinand sau domnitorului Vlad Ţepeş. A ratat ambele oportunităţi, aşa că va intra în istoria românilor ca un preşedinte din categoria lui Radu cel Frumos.

Decembrie 2009                             Ioan Ispas
                                                      Newark , DE
Trimis la Curentul Internaţional , publicat în 17 dec.2009



Din nou despre Oltchim

Bravo Piperea !
Bravo guvern !
Privatizarea Oltchim eşuează pentru a patra oară în acest an

  • Privatizarea Oltchim eşuează pentru a patra oară în acest anVizualizare foto
    Privatizarea Oltchim eşuează pentru a patra oară în acest an


Privatizarea Oltchim a eşuat pentru a patra oară în acest an. Niciun investitor nu a depus oferta până în data de 12 decembrie, termenul limită, informează Hotnews.
Ultima tentativă nereuşită de privatizare a avut loc pe 6 iunie. Anterior eşecului privatizării, ministrul economiei, Constantin Niţă, se arăta optimist în ceea ce priveşte creşterea sorţilor de izbândă a privatizării, într-un viitor incert:
"Dacă privatizarea nu reuşeşte pe 6 iunie, vom reuşi altă dată. Dacă nu vor fi oferte termenul va fi amânat pentru repornirea unor linii. Tot primesc semnale că Oltchim trebuie închis. Guvernul nu va închide niciodată Oltchim. Este important să nu mai facă pierderi şi să găsim finanţare pentru repunerea în funcţiune a unor linii de producţie. Sunt investitori care doresc să preia Oltchim la pachet cu Arpechim. Ne aflăm în negocieri cu Petrom pentru acest lucru", declara Niţă în iunie a.c., după ce nici la termenul anterior, din 28 martie investitorii nu s-au înghesuit să cumpere acţiunile deţinute de Oltchim SA la Oltchim SPV.
Tot în iunie, administratorul judiciar al Oltchim, Gheorghe Piperea, declara că prima opţiune de cumpărare a combinatului, în iarnă, o are consorţiul chinez Baota Petrochemical – Junlun Petroleum, care ar fi oferit o finanţare de 15 milioane de euro pentru combinat. Înţelegerea ar fi fost parafată la Ambasada României din Beijing şi urma sa fie transpusă într-un contract care va oferi părţii chineze un drept de preempţiune la achiziţionarea Oltchim, potrivit Realitatea.
Pentru a fi interesantă pentru chinezi, Oltchim urma să nu mai producă pierderi şi să îşi ridice capacitatea de funcţionare la 40%, faţă de la 27%.
„Sunt veşti bune din China. Am reuşit atragerea unei finanţări semnificative, de la partenerii chinezi, dar şi de la alţi parteneri, iar aceşti bani vor ajuta societatea să nu mai facă pierderi, într-un orizont de şase luni. Apoi, un Oltchim fără pierderi poate fi privatizat mult mai uşor. Putem să pregătim privatizarea fără presiunea termenelor fixe deasupra capului", declara în iunie Piperea.
Semnalizarea unui investitor numit şi promovat este contrar procedurilor şi în defavoarea unui proces de privatizare din care să se obţină maximum pentru statul român, atrage însă atenţia Marcel Hoară, senior partner în Hoară Capital şi fost responsabil de dezvoltare industrială, adăugând că în genere privatizarea Oltchim crează impresia că s-a lucrat "lăutăreşte", profund incompetent, fără respectare de proceduri şi viziune de atingere a scopului.
"Normativele spun că la exprimarea unei intenţii se demarează proceduri începând de la creare caiet de sarcini şi organizare licitaţie, până la promovare şi consultare comunitară şi multe altele. Ori, de când a venit guvernul Ponta, în nici una din procedurile de privatizare nici măcar consulatele economice nu au fost informate pentru diligenţă şi promovare sau discuţii cu marii operatori în domeniu," a mai adăugat Marcel Hoară.
Reamintim în context că Guvernul Ponta pare să-şi fi făcut un obicei din semnalizarea unui investitor numit şi promovat. Acesta a fost cazul licitaţiei pentru construcţia reactoarele nucleare 3 şi 4 de la Cernavodă, unde Nuclearelectrica a ales ca investitor (în urma unui proces de selecţie desfăşurat cu o repeziciune uluitoare şi de o manieră care dă de gândit) compania chineză China General Nuclear Power Corporation, companie cu care autorităţile române semnaseră, încă din noiembrie 2013, o scrisoare de intenţie pentru realizarea celor doua reactoare.
Şi în ceea ce priveşte construcţia Centralei Hidroelectrice cu Acumulare prin Pompaj (CHEAP) Tarniţa – Lăpusteşti a fost semnată deja o scrisoare de confort între compania de proiect Hidro-Tarniţa şi compania chineză Sinohydro, după care urmează şi o licitaţie.
De altfel, nici un compromis nu pare prea mare pentru Guvernul Ponta în relaţie cu China, investitorilor chinezi promiţându-li-se numeroase facilitaţi pentru a prelua cam tot ce înseamnă proiect energetic major în România, în condiţiile în care independenţa energetică este o problemă de siguranţă naţională, opinia cvasi-generală fiind că centralele nucleare, rezervele de gaz şi ţiţei trebuie exploatate de companii româneşti ori provenind din statele aliate, respectiv UE şi NATO.
Citește și

09 decembrie, 2014

Dacă aveți răbdare să citiți...

Vântu provoacă un CUTREMUR: Face DEZVĂLUIRI despre organizațiile criminale și liderii lor
Cristi Șelaru, Redactor
02/12/2014
 
Sorin Ovidiu Vântu a fost eliberat condiționat din pușcărie și continuă seria dezvăluirilor.
De data aceasta, SOV vorbește despre Elena Udrea, Dorin Cocoș, George Constantin Paunescu, Alexandru Bitner și mulți alții.
„Mi-erai coarda, ti-eram peste
Si imparteam patul frateste.
Dar tu, coarda, m-ai tradatu’
Si cu altu’ te-ai culcatu’-
Ti dam, ti dam, ti dadada dam.”
(Cantec de jale si arest din folclorul indian)
 
Intermediarii de spagi si de contracte cu statul au functionat de la inceputurile Romaniei de dupa 1989.
La inceput a fost George Constantin Paunescu, zis si „Gigi Muschi”. Pana in anul 1996, majoritatea contractelor importante cu statul, majoritatea contractelor de imprumut de la banci trebuiau sa treaca automat prin „vama” acestuia.
La vremea aceea au inflorit „miliardarii de carton”.
Prabusirea monedei nationale de la inceputul anilor 1997 si venirea la putere a C.D.R. si a lui Emil Constantinescu au dus la disparitia acestora.
 
In perioada 1997-2000, locul lui G.C.P. a fost luat la puzderie de „combinatori” marunti care se invarteau pe langa Remus Opris, un lider marcant si naiv al P.N.T.C.D., si pe langa ministrul agriculturii, Ioan Avram Muresan.
Anul 2000 il aduce in prim plan pe un oarecare Costel Bobic. Un interlop cvasi-analfabet, pripasit pe langa Adrian Nastase si care, in numele acestuia, vamuia contractele cu statul.
Cand a vrut sa treaca la alt nivel, si anume la privatizarea marilor companii de stat, doi „combinatori” de clasa l-au indepartat si i-au luat locul.
Aceste „doua radare” in afaceri, cum ii alinta Nastase, l-au gardat pe acesta cu Remus Truica in calitate de sef al
cancelariei si au creat cel mai performant sistem de trafic de influenta din Romania. Nu exista nicio privatizare, niciun contract important al statului din care acestia sa nu se infrupte. In felul lor, erau destul de corecti cu cei care le cereau sprijinul.
 
Pe langa cei doi, Dorin Cocos era un fel de „baiatul cu poante”, tinta ironiilor, dar si baiatul cu afacerea „Dali”, afacere din care oferise o parte importanta celor doi pentru a fi acceptat in „gasca”.
Astfel, intre anii 2001-2004 apare prima grupare de crima organizata din Romania, alcatuita din Adrian Petrache, Alexandru Bitner, Dorin Cocos, grup aflat sub totala protectie a lui Nastase, avand ramificatii in toate structurile statului si in toate formatiunile politice.
Nenumarate O.N.G.-uri, aproape toate organizatiile de presa si
liderii politici faceau antecamera si luau pozitie de drepti in fata primilor doi.
Adrian Videanu se ruga sa fie primit in P.S.D., Elena Udrea sa fie ajutata sa-si inchida dosarele (era in atentia P.N.A. cu doua dosare de trafic de influenta in justitie).
Basescu ii ruga sa-l ajute sa primeasca voturile a doi consilieri P.S.D. de la Primaria Capitalei, fiindca daduse 1 milion de dolari pe o consultanta fara votul consiliului si fara ca proiectul sa se faca vreodata.
Si ghiciti cine a negociat cele doua voturi? Nimeni alta
decat Nuti Udrea.
 
In 2004, Adrian Nastase pierde alegerile in fata lui Traian Basescu. Alexandru Bitner se muta in America, Adrian Petrache se imbolnaveste brusc si pleaca din tara o perioada de timp, Cocos ramane si negociaza cu Basescu libertatea celor doi tovarasi ai sai.
Odata libertatea celor doi obtinuta, Cocos devine, alaturi de Udrea, combinatorul numarul 1 al Romaniei. Orice aveai nevoie in materie de trafic de influenta era suficient sa il stii pe Cocos si totul se rezolva (sau pe ceilalti doi asociati ai lui, care i-au pus la dispozitie toata reteaua pe care ei o construisera in trei ani si jumatate drept plata pentru libertatea lor).
 
In 2009, Basescu reuseste sa-si insuseasca intr-un mod clar fraudulos mandatul de presedinte. In panzele lui Cocos vantul sufla voios si spornic. Toata clasa politica si toata pegra Bucurestiului ii ridicau osanale.
Daca gruparea de pe timpul lui Nastase era condusa de un tip inteligent si sarmant (Petrache), gruparea lui Basescu era condusa de un etalon al grobianismului.
 
In 2012, guvernarea este preluata de Victor Ponta. Evident ca si acesta are combinatorul lui, in persoana celei mai sinistre figuri din fauna mafiotilor enumerati mai inainte.
Mijloacele sale de lucru fac din clanurile mafiote din Bucuresti niste scoli de maicute.
Oricand are la dispozitie cca 100 de tigani din Ploiesti, pe care nu se sfieste sa-i foloseasca in cel mai interlop mod cu putinta. De asemenea, nu are nicio jena sa foloseasca presa pe care o are in scopul intimidarii adversarilor din partid si din business.
Ameninta, santajeaza, fura, vamuieste tot. Maior, Ponta ii sunt subalterni.
Se lauda ca fiica sefului S.T.S. se imbraca la Paris pe spagile pe care cu generozitate i le ofera, ca Gabi Oprea tremura in fata lui de frica sa nu divulge faptul ca acesta este si general S.R.I. sub acoperire, ca face din Blaga ce vrea el din exact acelasi motiv.
Nu stiu daca lucrurile cu care se lauda sunt si adevarate, dar daca sunt, ele nu ii puteau fi spuse decat de George Maior sau de Florian Coldea. In acest caz, caracatita pe care a creat-o il transforma intr-un lider mafiot de talia nasilor sicilieni.
 
Este imposibil ca aceste lucruri sa nu fie cunoscute de autoritatile statului si este regretabil ca o institutie cu reputatia D.N.A. sa se prefaca ignoranta.
Faptul ca Udrea si Ghita sunt liberi poate genera o suspiciune destul de neplacuta la adresa unora dintre conducatorii D.N.A. Divortul de fatada dintre Ponta si Ghita seamana al dracului de bine cu divortul dintre Udrea si Cocos – un „adio, dar raman cu tine” se poate auzi printre „hohotele de plans” ale celor patru.
O putem auzi pe Elena cum ii striga noaptea pe sub zidurile arestului: „Dorinele, mai am la tine 3 milioane!…”. Si pe Ghita
soptindu-i lui Ponta in Dubai, dupa ce s-a asigurat ca muzica este la maxim: „Victoras, partea ta am aruncat-o la cos, stai sub el si-ti cade-n brate!”.
 
Dezvaluirile facute de Vanghelie si Geoana ne arata o mica parte din ceea ce se intampla cu adevarat in tot spectrul politic romanesc. Aceasta mizerie nu mai poate fi bagata sub pres asa cum s-a intamplat pana acum. Ea trebuie maturata si apoi trebuie sa ne asiguram ca nu se va regenera. Acest lucru se poate face doar daca veti reusi sa schimbati sistemul politic. Daramati intreaga clasa politica de astazi si puneti in loc un NOU SISTEM POLITIC. Actualul sistem va genera la infinit
aceeasi clasa politica corupta sau idioata (sau si una, si alta).
Domnule presedinte Iohannis, este un excelent moment sa numiti un guvern de profesionisti. Teza conform careia avem nevoie de un guvern politic pentru a putea fi sustinut in parlament este folosita de acei indivizi care vor sa ajunga la tuturoiul cu bani.
Pe langa marii combinatori pe care i-am enumerat in acest material, aproape fiecare politician care ajunge ministru are combinatorul sau. Le puteti explica faptul ca oricum D.N.A. sta cu ochii pe ei si nu mai au cum sa fure, asa ca simtiti nevoia sa ii protejati. Nu cedati presiunilor lor, n-au niciun proiect in nicio directie.
Este singurul mod in care, chiar daca veti gresi cu unele numiri, puteti convinge puhoiul de romani care v-au investit cu speranta ca sunteti un om liber si ca aduceti o schimbare in abordarea politicii.
Vine urgia, domnule Iohannis, avem nevoie de profesionisti, nu de mazete dirijate de tot felul de sebastiani, cocosi sau bitneri!”, scrie SOV pe blogul personal.

11 noiembrie, 2014

Poate devine serial...






Nostalgii de student...sau viața văzută altfel

Anii 1965-1970 , anii mei de studenție, nu erau foarte favorabili inițiativelor private, trebuia să te supui unei discipline, se spunea că este liber consimțită, care îți permitea să faci tot ce vrei în limitele permise, dacă aveai susținere materială și relații. Cu toate acestea apăruseră mandatarii, mărfuri alimentare erau din belșug, mai greu era cu textilele și hainele, prețurile nu erau cine știe ce de mari, cu 10 lei mâncai o friptură destul de mare și mai beai și o bere, oamenii începeau să mai respire la venirea lui Ceușescu la putere. La Timișoara micul trafic de frontieră era în floare, sârbii aduceu blugi, fâșuri și gumă de mestecat proastă, iar în schimb luau portbagaje  auto pline cu salam de Sibiu.
Un student la vremea respectivă era dezorientat ca posibilități materiale și trebuia să se mulțumească cu puțin, dar dacă avea părinți cu putere de întreținere era mai bine. Dacă erai un individ orientat, vedeai un viitor mai sigur dacă alegeai o meserie care era pe val, industriile erau în dezvoltare, așa că se căutau inginerii, iar dintre aceștia inginerii chimiști erau la mare modă. Oricum dacă aveai bursă te costa 50 lei căminul și 300 lei cantina cu trei mese pe zi... convenabil, nu?  

Am intrat și am terminat Chimia industrială, o meserie pe care nu am dorit-o, dar în urma unor rezultate din liceu la olimpiadele naționale de chimie și pe fondul fricii de a nu reuși la arhitectură, pentru că nu am făcut pregătirea prealabilă necesară, din lipsă de bani, am dat totuși admiterea la facultatea respectivă.
Am avut norocul să am niște părinți, care cu toate greutățile lor, puteau să-mi trimită lunar 700-800 lei, eu nu aveam bursă din cauza plafonului de câștiguri ale părinților depășit. În primii ani, neobișnuit cu colectivitatea și căminul, am stat în gazdă la o familie mai săracă, care din două camere a închiriat una pentru 200 lei pe lună. La început mi-am cumpărat cartelă cu trei mese, după un an am renunțat și îmi luam cartelă numai cu o masă, pe care o negociam în schimbul unei cartele cu trei mese, cu niște fete prietene cu mine și bursiere, care nu trebuiau să mănânce așa mult, ca să nu se îngrașe.

În cei cinci ani de studenție am stat doi ani jumate în gazdă și restul la cămin, pentru că doream tot timpul să-mi pot drămui fondurile de care dispun, astfel încât să-mi satisfac anumite dorințe. Abia în anul cinci, studenții băieți de la Chimie Industrială, au apucat să stea într-un cămin cu doi în cameră. Stăteam la parterul unui cămin, deasupra trei etaje de fete de la facultatea de construcții și ultimul etaj era cu studenți căsătoriți. Era mai frumos și liber, puteai să circuli pe la fete nestingherit  de portar, iar unii dintre noi negociau intrarea unor băieți la prietenele lor (costa între 10-25 lei, depindea de situație și fraier), pe ferestrele de la camerele unde stăteau la parter.
Am fost o fire mai introvertită, căutam acele prietenii care să-mi creeze o stare de bucurie și nu necazuri, din păcate viața nu este așa cum și-o dorește fiecare. Alegeam cu plăcere prietenia fetelor și mai puțin a băieților, pentru că un sentiment de ocrotire maternă mă guverna de mic copil. Nu am fost o fire statornică, dar am apreciat de fiecare dată calitățile umane pozitive ale fiecărei prietene, până în momentul în care, pentru mine și între noi au apărut probleme care mă deranjau. Eram tineri și evoluția lucrurilor ce ne afectau era destul de rapidă.

Era ziua de naștere a unui prieten din Sibiu, student și el la Timișoara, care mă invită la el la gazda unde stătea să serbăm evenimentul, mai chemăm și un al treilea prieten. Mergem la Alimentara şi luăm 2 sticle de Gin Beefeather, cu 40 lei sticla, o bucată de salam de Sibiu şi o franzelă. Mergem în apartamentul gazdei și ne punem pe treabă, până seara ginul era terminat, timp în care am discutat vrute și nevrute. Pe la 10 seara reușesc să mă scol de pe scaun și să plec la cămin, țin minte că am ajuns acolo pe jos mergând, și m-am trântit direct în pat , pe urmă s-a rupt filmul, nu mai știu cât am zăcut. A doua zi sau a treia, stare de greață și repulsie față de mirosul de conifere, repulsie olfactivă care m-a ținut mult timp, așa că am trecut pe vodcă care nu avea miros persistent.

În practica de anul trei la Orașul Victoria, erau grupuri de studenți de la chimie din Timișoara, Iași, București și un grup mai special de la arte plastice Cluj care studiau peisajul industrial. Acolo mi se pune pata pe o blondină moldoveancă studentă la chimie și ne împrietenim, suntem prieteni cam o săptămână după care ne separăm, moldoveanca care dorea mai multe de la mine, inclusiv o relație ce trebuie să se consolideze prin cununie, m-a blestemat la despărțire. Motivul despărțirii, era un cap bălai și o siluetă firavă, o  studentă la arte plastice, cu care m-am împrietenit repede, având anumite preocupări comune în plan artistic. Mai multe zile am colindat cu ea satele din jur, bătând la porţile oamenilor pentru a strânge obiecte artizanale vechi și așa s-a înfiripat între noi un fel de afecțiune. După practică distanța ne-a separat și comunicam numai prin scris. Peste un an am reușit să ajung la Cluj cu avionul de la Timișoara, am stat la hotel, m-am văzut puțin cu fata care era prinsă în anumite activități la facultate și am plecat destul de supărat după două zile. După încă vreo patru luni am repetat zborul cu avionul , de data aceasta sorții au fost de partea mea și am reușit să merg cu fata într-o excursie în apropierea Clujului, la o cabana a artiștilor plastici la Stana. Din nefericire pentrru noi cabana era plină și nu ne-am putut caza, așa că am coborât în sat unde am tras la o familie de unguri. Din familia respectivă numai bărbatul știa românește, pentru că lucra la CFR, dar nu era prezent acasă, era și o femeie tânără cu care ne înțelegeam prin semne și o bătrână care mai rupea românește. Bătrâna mă întreabă: Ți credințată fata?     Răspund că da și ne cazează în camera bună de la stradă. A fost prima și singura dată când am dormit în același pat, cu fata, fără să se întâmple nimic compromițător. A doua zi am mers pe dealurile din împrejurimi pătrunși de spiritul Ardealului, a fost frumos și prea puțin timp. Fata mi-a rămas în inimă, iar eu m-am bucurat că am putut face acele zboruri cu avionul, chiar dacă eram student și resursele mele financiare erau limitate. Ca o remarcă suplimentară, în timpul zborului cu avioanele LI 2 cu două motoare așezate pe aripi, am tremurat de fiecare dată când vedeam pe hublou, cum se mișcau vârfurile aripilor cu o săgeată de aproape 1 m, aveai impresia că se pot rupe imediat.

La sfârșitul anului patru eram în practică la Piatra Neamț, sunt de povestit două amintiri simpatice de atunci. Într-o zi de preumblare prin oraș, spre seară, eram în vecinătatea hotelului Ceahlău, când mă întâlnesc cu un coleg de practică student la Iași, acesta era cu prietena și îmi zice că este ziua lui și mă invită la o băută la barul de la etajul 10 al hotelului. Întrăm la bar, comandă pentru băieți coniac Milcov cu Pepsi și pentru fată Pepsi, după 400 ml de coniac, pe nemâncate ne întoarcem cu un taxi la căminul unde eram cazați. Merg la camera unde stăteam, găsesc uşa închisă. O iau la pas prin cămin după zgomote, ajung într-o cameră unde băieţi şi fete dansau şi beau nişte vin, mi se oferă şi mie şi refuz, cer cheia camerei şi plec. Deschid uşa, introduc cheia pe partea din interior a uşii cu gândul să nu o răsucesc, dar involuntar o fac. Mă trântesc în pat şi adorm brusc, nu îmi mai funcţiona auzul. Dimineaţa pe la 7 băieţii s-au trezit pentru a merge la practică, făceau scandal,  mă trezesc şi-i apostrofez cu o înjurătură, aceştia mă fac beţiv şi inconştient, că i-am lăsat pe afară şi au trebuit să spargă uşa ca să intre. Pleacă la practică şi eu rămân singur în cameră, dau să mă ridic...dar totul se învârtea cu mine, rămân în pat până la ora 11, când mă scol să fac un duş în ideea că-mi trece, dar nu a fost așa. Merg zăpăcit de cap pe străzi şi încerc să mănânc un corn, o plăcintă, dar tot greaţă îmi era. Culmea întâmplării, pe stradă mă întâlnesc cu prietena moldoveancă pe care o cunoscusem  la Orașul Victoria, era singură, terminase facultatea, fusese repartizată ca profesor într-o comună învecinată și mi-a spus că urma să se căsătorească. Eram prea buimac ca să realizez că puteam să mai stau cu ea, așa că m-am scuzat și am plecat mai departe.  După această încercare am devenit subiect de mişto pentru colegi, pentru că  aproape o săptămână nu am mai băut alcool, ci numai suc de roşii la conservă, indiferent de locul unde ieşam cu grupul. Deja nu mai puteam să suport mirosul sau aroma de coniac, asta era a doua experiență cu efect olfactiv după gin.

Mă plimbam prin centrul orașului Piatra Neamț, privirea îmi este atrasă de un fund de femeie și ce fund... La fel ca și cățelul Pluto, adulmec urma și mă iau după ea. Intră ostentativ în toate magazinele, până când îmi iau inima în dinți și o acostez, se arată prietenoasă. Din vorbă în vorbă ajungem la concluzia că nu are unde să doarmă peste noapte, așa că eu ca bun samaritean o iau la căminul nostru și o plasez într-o cameră cu colegele mele. A doua zi fata se scoală ca să meargă într-un sat Buhalnița, aflat pe malul lacului Bicaz, să-și vadă gazda unde a stat când fusese asistentă medicală acolo. Mă duc cu ea, cu un autobuz hodorogit. Ajungem la gazdă, căreia îi spune că sunt prietenul ei, aceasta ne cazează în camera bună și așa ajungem peste noapte în același pat. Eram înnebunit de dorințe, dar îmi spune că nu face amor cu cineva cunoscut cu o zi înainte, m-am abținut toată noaptea ce era să fac. A doua zi ne întoarcem la Piatra Neamț și ea se duce la Slănic Moldova unde lucra la o grădiniță. În cursul săptămânii primesc o carte poștală în care scria în ungurește: Edes kedvesem te. Noroc că o colegă știa maghiara și a tradus: Dulce mi-e drag de tine. Într-o sâmbătă cu un autobuz timp de trei ore am ajuns la Slănic Moldova. Am găsit adresa și fata, care a fost foarte prietenoasă de data aceasta, eram musafir. La locul respectiv era animație, multe persoane și mai mulți pretendenți la farmecele ei, care erau destul de abțiguiți. Scap până la urmă ne tăvălit de aceștia și rămân sub protecția gazdei. Peste noapte, spre dimineață, am ajuns în patul ei și la borcanul cu miere”, fata a fost darnică de data aceasta, așa că nu mi-a părut rău și nu am ajuns degeaba acolo. Am rămas cu amintirea că o imagine a unui fund apetisant atrage mulți și ascunde mult mister sau... poate eu nu eram prea dotat pentru ea.

Un obicei care mi-a rămas și acum, era să mă așez în fotoliu, să pun un disk sau o înregistrare muzicală, orice de la simfonic până la hard rock și ațipesc. Aveam totuși o preferință, Their satanic majesties request, un LP original al formaţiei The Rolling Stones, care avea o muzică mai greu de digerat, dacă nu aveai dispoziţia de a o asculta.  Povestea acestui LP începe în anii de studenţie, când la cantina complexului studenţesc, la o masă de cină, la staţia de amplificare a fost pus integral acest disk, nu m-am ridicat de la masă 50 de minute până nu s-a terminat audiţia. Am rămas în mine cu dorinţa de a avea acest LP, dar cum şi de unde, vremurile erau dificile şi nu aveam posibilitatea de a-l lua din străinătate. În vacanţa de vară din anul II, reuşesc să merg cu un coleg de facultate, un evreu simpatic care a făcut rost de două bilete prin Asociația Studenților, în tabăra studenţească de la Costineşti. Acolo ca toţi tinerii doritori de cunoaştere, am încercat şi o plajă de  nudişti care era pe o faleză la cca. 2 km. de tabăra studențească.         Pe lângă priveliștea oferită de oamenii de pe plajă și în special de femeile și fetele goale la soare, care nu ne displăcea deloc, apar doi indivizi, după accent francezi care intră în vorbă cu noi. Ne-am înțeles în englezo-română-franceză și ne-am împrietenit oarecum, iar în zilele ce au urmat am frecventat același loc de plajă. Într-una din zile cei doi francezi vin să ne caute în tabără, pentru a ne invita la o excursie până la Mamaia, aveau un Ford Mustang, lucru mare pentru noi românii în 1967 și chiar dacă mașina era o variantă de sport, mai înghesuiți am încăput pe scaunele din spate. La Mamaia ne invită la un restaurant pescăresc pe malul lacului Suitghiol unde mai pălăvrăgim și reușim să mâncăm un ditamai somnul. Zilele ce au mai urmat ne-am lămurit că cei doi era homosexuali și îi atrăgeau băieții și am încercat să ne retragem fără incidente, din relația respectivă. Mergând și noi în vizită la vila de la Neptun unde stăteau, ne-am ferit pe pipăieli și am reușit să cumpărăm niște țoale mai la modă atunci (pantaloni de velur colorați), de care francezii vroiau să scape. La despărțirea de ei îi spun celui care era fetița”, dacă nu poate să-mi trimită și mie un LP și i-am spus titlul și formația. Au trecut vreo două luni și mă trezesc la cămin cu un aviz poștal din străinătate, francezul s-a ținut de cuvânt, iar după formalitățile ce trebuiau să fie îndeplinite reușesc în sfârșit să intru în posesia discului mult dorit.  

Eram în anul doi , îmi plăceau fetele dar eram pe undeva mai timid în a ataca, a începe o relație cu cineva. Pe trenul care venea de la Bucureşti la Timișoara prin Brașov, mă sui la Sibiu și ajung în apropierea unei fetițe, brunete, cu păr lung prins într-o coadă la spate, nu prea înaltă, foarte volubilă și prietenoasă, cu picioruşe plinuţe şi sâni simpatici, intru în vorbă și mă țin scai de ea până la destinație. Îi dau întâlniri și nu mă refuză, peste o săptămână suntem prieteni apropiați. Petrecem timpul aflat între îndeletnicirile studențești de zi cu zi, împreună, eram nedespărțiți, mergeam în multe locuri și tinerețea din noi își spunea cuvântul. O invit odată la mine la gazdă, nu mă refuză, am petrecut o dupămasă plină de dragoste adolescentină, ca orice băiat în focuri i-am cerut împeunarea, nu m-a refuzat, am făcut ce știam atunci și am rămas cu spaima că ce se întâmplă că am deflorat-o. În una din vacanţele de vară fata avea bilet de tabără la Costineşti cu o colegă de facultate, mă duc şi eu ca outsaider cu puţinii bani de care am reuşit să fac rost, dorm o noapte în căsuţa lor cu jenă faţă de colegă. A doua zi mă hotărăsc să închiriez o cameră în sat, cu banii pe care îi aveam, ca să stau cu fata fără spectatori. Am dus apoi zilnic fata la plaja de nudişti, ca să o obişnuiesc cu soarele pe întreaga suprafaţă a corpului, se făcuse frumos ciocolatie din cauza tenului mai creol. Eram veseli şi fericiţi chiar dacă ziua mâncam pe rând la cantina taberei, ea se sacrifica pentru mine, care după achitarea gazdei am rămas cu banii de întoarcere cu trenul.  Prietenia noastră a durat câţiva ani, timp în care am avut relaţii intime destul de des, totul a fost un vis frumos de tineri fără griji, până ce realitatea ne-a lovit. Fata a rămas gravidă şi eram la un an după de nenea Nicu a dat celebrul decret cu interzicerea avorturilor. Am intrat în perioada unor spaime, nu ştiam ce să fac, de copii nu aveam nevoie, de ea îmi părea rău, aşa că am plecat împreună la părinţii mei, ca să găsim o soluţie. Mama mea care era foarte hotărâtă şi decisă găseşte un medic dispus să rişte contra unei sume substanţiale de bani. Vine ziua avortului, părinţii mei duc fata la medic, avortul decurge fără complicaţii şi tatăl meu a fost cel mai şocat pentru că medicul i-a dat corpul delict (fetusul) să îl arunce, a reuşit într-un târziu să scape de teamă a ieşit din oraş pe câmp şi a îngropat bulgăraşul într-o brazdă. Concluzia noastră a tinierilor a fost că pe viitor trebuie să ne protejăm...şi ce greu se găseau prezervative pe vremea aceea şi trebuia să ai noroc să nu fie găurite. După terminarea facultăţii, dintr-un fel de prudenţă legată de modul meu de vedea viitorul şi de resentimentele părinţilor, nu am mai rămas cu fata aceea, cu toate că experienţele ulterioare m-au adus la concluzia că eram foarte potriviţi dimensional.

Excursia de studii am făcut-o la începutul anului cinci, era organizată sub forma unui circuit al marilor intreprinderi chimice din țară, pe calea ferată pornind de la Timișoara, Oradea, Cluj, Dej, Suceva, Iași, Brăila, Ploiești și înapoi la Timișoara. Mergeam cu un vagon de dormit, care avea să fie spațiul nostru de cazare pe tot parcursul călătoriei, noaptea mergeam cu trenul, ziua de garau pe o linie în stația  convenită, de unde noi mergeam în vizita industrială și de regulă mâncam la cantinele fabricilor. Compartimentul de dormit era cu șase locuri în loc de patru, eram cam înghesuiți, dar eram tineri și cu bună dispoziție. Din punctul meu de vedere am profitat de excursie doar jumătate, mai precis până la Suceava, unde am fost lovit de o stare gripală cu febră, astfel încât  m-am oblojit cu  ceaiuri și aspirine până aproape de final. Stăteam în pat în vagonul de dormit, singur toată ziua,  până se întorceau colegii de la vizitele respective și îmi aduceau ceva de mâncare și medicamente, norocul meu a fost că aveam două colege cu inimă de mamă, și mai țâțoase, de care mă simțeam mai protejat și îngrijit într-un fel. M-am făcut sănătos abia când am ajuns să cobor la Sibiu, acasă.

La practica pentru proiectul de diplomă am fost repartizat la Combinatul Petrochimic Pitești unde aveam temă să studiez instalația de Acrilonitril. Ajung la Pitești unde trebuia să mă cazez undeva, merg la căminele centrului universitar, unde pentru că veniseră prea mulți studenți în practică, nu prea aveau locuri în cămin. Norocul meu a fost că i-am căzut cu tronc administratoarei, care m-a cazat în camera unui profesor navetist, care era prezent doar joi spre vineri, și așa am stat singur în cameră, cu înțelegerea că atunci când vine profesorul să mă mut unde oi ști. Așa am și făcut timp de trei săptămâni, până la urmă m-am împrietenit și cu profesorul, așa că în ultima joi am dormit cu el în cameră. Ca orice tânăr prind o reuniune cu dans la cantina căminelor, dau peste o fată cu părul blonzit, îmi place de ea, ne împrietenim și ne mai întâlnim în perioadele de după programul de practică. Ajungem la gesturi mai intime, sărut, pipăială, se părea că s-a înfiripat ceva.    Într-o dupămasă vine la mine în cameră, semi îmbrăcată cu un capoțel, se pune în patul meu și avem o discuție despre familiile noastre și viitor, îmi spune că este îndrăgostită de mine, că vrea să ne căsătorim  și că apoi vrea să facem dragoste. Găsise probabil o partidă de condiție mai sus decât a ei care era de la țară, și era hotărâtă. La asemenea propuneri am rămas perplex, chiar dacă mă atrăgeau nurii ei și gogoșica, m-am abținut, pe fondul unei iritări nervoase și am invitat-o să se îmbrace și să plece. Nu a făcut așa insistând pe un ton plângăcios, atunci m-am sculat eu, m-am îmbrăcat și la ieșirea din cameră i-am spus să închidă și să ducă cheia la recepție.

Ceva despre ȘOȘO

  Gânduri scurte 166   Vrei nu vrei, dacă ai timp la dispoziție deschizi Facebook-ul și ai surpriza să fi bombardat cu imagini, știri sa...