Tradări istorice, un top 10

Top 10 tradari din istoria Romaniei

Mihaela Stanescu 

    

Top 10 tradari din istoria Romaniei     tradare, tradator, istorie, romania, tara romaneasca, moldova, ardeal, valahia + zoom

Galerie foto (11)

Cum ar fi aratat oare istoria fara tradatori si tradari? De la Burebista la Mihai Viteazul si pana la Tudor Vladimirescu, istoria noastra e presarata cu evenimente tragice, in care rolul principal a fost jucat de personaje fara scrupule care, prin josnicele lor fapte, au schimbat mersul istoriei si soarta romanilor.
Prabusirea celui mai mare rege dac: Burebista
In vremea lui Burebista, care a domnit pe la jumatatea secolului I i.Hr., statul dac a ajuns in culmea puterii sale. In urma victoriilor repurtate de acest rege, statul dac - cu capitala la Argedava - a ajuns sa se intinda pe un teritoriu imens, cuprins intre Alpii nordici, Muntii Balcani, Marea Neagra si Nistru. Pana si impartul roman Cezar se temea de marea putere a regelui dac si, in jurul anului 44 i.Hr., pregatea un razboi impotriva lui. A murit insa - asasinat, dupa cum se stie, in urma unui complot - inainte de a apuca sa porneasca spre regatul dac.

Si, la putin timp dupa aceea, tot unei conspiratii i-a cazut victima si Burebista. Nobilii nemultumiti de puterea si autoritatea sa au complotat pentru a-l inlatura. Odata cu disparitia lui, imensul regat dac s-a destramat, spargandu-se in mai multe bucati pe care cei care uneltisera spre a-l dobori pe Burebista si le-au impartit intre ei.


Vlad Tepes: tradat de propriul sau frate
Vlad Tepes a ocupat tronul Valahiei in 1456 cu ajutor maghiar. Si-a consolidat stapanirea nimicind mai multi pretendenti care voiau sa-i ia domnia si a bagat spaima atat in sustinatorii acestora, cat si in turci. Dupa cativa ani, a refuzat sa mai plateasca turcilor tribut si a macelarit armata otomana care fusese trimisa sa-l pedepseasca - aproape 25.000 de oameni. Astfel provocat, sultanul Mahomed al II-lea a ridicat, in primavara anului 1462, o oaste numeroasa, cu care a pornit spre Dunare. Dupa o serie de ciocniri care au pricinuit turcilor mari pagube si dupa celebra incursiune nocturna a lui Tepes in tabara turceasca, si ea soldata cu multi morti din randul otomanilor, era limpede ca Inalta Poarta era departe de a putea rezolva problema pe calea armelor.

S-a folosit, deci, de calea complotului, gasind un aliat chiar in persoana lui Radu cel Frumos (fratele bun al lui Vlad Tepes) care uneltise fara scrupule impotriva propriului sau frate. Sultanul l-a numit pe Radu cel Frumos domn al Munteniei si mai multi boieri au trecut de partea lui, speriati, pesemne, de firea apriga a lui Tepes si dornici sa aiba un domn mai usor de manipulat. Tepes s-a retras in Ardeal (in 1462), asteptand sprijin de la Matei Corvin. Dar, desi acesta a ridicat o armata pentru a-i veni in ajutor, in cele din urma, ajutorul n-a mai ajuns: i s-a pus capat printr-o intriga a inamicilor lui Tepes (probabil sasi din Brasov, cu care Tepes avusese, cu cativa ani in urma, niste conflicte datorate faptului ca brasovenii sprijinisera cativa pretendenti care urmareau sa-i ia locul pe tronul Valahiei. Drept represalii, Tepes a executat mai multi sasi si a atacat Brasovul si cateva sate sasesti).
Lui Matei Corvin i s-au prezentat scrisori - false, considera istoricii - , scrise, chipurile, de Vlad Tepes, scrisori din care rezulta ca voievodul era gata sa se supuna sultanului Mahomed al II-lea si sa-l ajute, apoi, sa cucereasca si Ardealul. Matei Corvin a luat de bune aceste informatii si, in loc de a-l ajuta pe Vlad Tepes sa-si recapete tronul uzurpat, l-a bagat la inchisoare, la Buda, unde Tepes a ramas timp de peste zece ani. Abia in 1476 si-a recapatat tronul, pentru foarte scurt timp.


Asasinat de cei care ar fi trebuit sa-l apere: Radu de la Afumati
Radu de la Afumati a domnit in Tara Romaneasca intre 1522 si 1529, cu mai multe intreruperi de cateva luni, care arata ca tara trecea atunci printr-o perioada de mari tulburari: numerosi pretendenti isi disputau tronul si, dupa cum balanta norocului inclina de partea unuia sau a altuia, ei stapaneau pentru putina vreme Valahia, pentru ca apoi sa fie rasturnati si inlocuiti. Timp de cativa ani ani, Radu de la Afumati a reusit, de fiecare data, sa-si doboare rivalii, astfel ca, in aceasta perioada, stapanirea asupra Tarii Romanesti i-a apartinut in cea mai mare parte a timpului. Dupa ce, initial, se opusese turcilor, el a inteles, in cele din urma, ca pentru a domni trebuia sa aiba sprijinul Inaltei Porti otomane (asa erau vremurile!). Sustinut de turci si de neamul Craiovestilor, o puternica familie de boieri din Oltenia, el a ocupat, in cele din urma, tronul Valahiei, pe care l-a pastrat pana in 1529.

Si aici i se incheie povestea - si totodata viata. Tragicul sau sfarsit e descris in chip impresionant de istoricul Constantin C. Giurescu; sa-l citam, asadar: "Recunoscut de turci si sprijinit de Craiovesti, Radu ar fi putut domni vreme indelungata daca nu cadea victima unui complot ticalos. Spre sfarsitul anului 1528, o suma de boieri […] nemultumiti probabil de influenta puternicei familii de peste Olt, se ridica impotriva domnului. Acesta, surprins, neavand la indemana oastea spre a li se opune, e nevoit sa fuga. […] pe drum, insa, boierii il ajung la Ramnicu Valcea si, nerespectand nici lacasul dumnezeiesc in care Radu se refugiase, il ucid in bisericuta de pe dealul Cetatuii, sub ochii ingroziti ai preotului [….] S-a intamplat aceasta mizerabila crima - unica prin imprejurarile ei in istoria noastra - in ziua de 2 ianuarie 1529; ea pune in lumina cea mai urata boierimea munteana din acea vreme."


Tradat de boieri: Petru Rares
Domn al Moldovei in doua randuri, 1527-1538 si 1541-1546, Petru Rares, fiu nelegitim al lui Stefan cel Mare, a pierdut tronul celei dintai domnii din pricina unui complot al boierilor. Pentru a fi drepti, trebuie sa recunoastem ca Petru Rares insusi, extrem de ambitios, macinat de dorinta de a cuceri posesiuni cat mai intinse (printre altele, a incercat sa cucereasca Ardealul), a trecut de mai multe ori dintr-o tabara in alta, in chipul cel mai nestatornic, aliindu-se cu cine i se parea lui mai prielnic in acel moment. In 1538, Petru Rares a vazut Moldova atacata simultan de turci, tatari si poloni. Initial, soarta i-a fost favorabila domnitorului. I-a infrant pe tatari la Stefanesti si a incheiat un armistitiu cu polonii, carora le-a inapoiat regiunea Pocutia (care facea obiectul unor neintelegeri ramase nesolutionate de multa vreme, intre moldoveni si poloni; Petru Rares o ocupase in 1530).

Dar invazia turceasca, sub conducerea lui Soliman Magnificul si care luase aspectul unei expeditii de pedepsire, nu a putut fi oprita. Iar domnitorul nu s-a putut bizui pe loialitatea boierilor si asta l-a facut sa piarda domnia. Boierii, poate nemultumiti de firea dificila a voievodului, poate temandu-se de represaliile care s-ar fi abatut asupra lor in cazul unei victorii a turcilor (victorie foarte probabila, data fiind superioritatea lor numerica) l-au parasit pe domnitor, au refuzat sa lupte si s-au inchinat lui Soliman. Acesta a numit un alt domn (Stefan Lacusta) si a smuls Moldovei doua bucati zdravene din teritoriu - Tighina si Bugeacul. Petru Rares a fost nevoit sa fuga si, dupa multe peripetii, a reusit, cu ajutorul unor pescari, sa ajunga in Ardeal. In 1541, dupa ce ceruse iertare lui Soliman, mersese personal la Constantinopol sa-si pledeze cauza si impartise daruri imense, si-a recapatat tronul. Dupa inca vreo cativa ani de incercari razboinice (incercase sa cucereasca iarasi Ardealul), soldate insa cu esecuri, ambitiosul voievod s-a stins, de boala, in 1546.


Singur impotriva Imperiului Otoman: Ioan Voda Viteazul
Ioan Voda Viteazul, numit si Armeanul (mama sa fusese armeanca) sau, mai tarziu, Ioan Voda cel Cumplit, era stranepot al lui Stefan cel mare. Unele cronici vechi il prezinta ca pe un tiran, dar istoricii moderni ii fac un portret mai magulitor, recunoscandu-i marele merit de a se fi impotrivit turcilor si afirmand ca era foarte indraznet si viteaz, fiind, de aceea, foarte iubit de soldati si de popor dar, din pacate, nu si de boierime si cler. Pentru numerosii boieri intriganti, un domn cu o fire apriga nu era un conducator comod, dupa cum nici pentru acesta vesnicele sforarii si comploturi ale dregatorilor nu erau usor de suportat. Ioan Voda a ales sa fie aspru cu boierii si mai indurator si grijuliu cu cei din paturile de jos, care aveau mult mai multa nevoie de ocrotire.

El obtinuse tronul Moldovei in 1572 - unde se obtinea la acea vreme, adica de la turci -, cu ajutorul averii stranse in tinerete, cand facuse negot cu pietre scumpe. In 1574, insa, turcii i-au cerut sa dubleze suma platita drept tribut. Ioan Voda a convocat Divanul si i-a convins pe boieri sa se impotriveasca cererii sultanului. Situatia politica era de asa natura, incat voievodul n-a putut gasi alti aliati decat cazacii zaporojeni - o populatie din zona Nistrului - care i-au trimis in ajutor o ceata de 1.200 de oameni. Cu ei si cu armata sa de moldoveni, Ioan Voda a pornit razboiul impotriva turcilor. Dupa un sir de victorii rasunatoare ale domnitorului moldovean, care l-au inspaimantat pe sultanul Selim, acesta a trimis impotriva lui o armata zdravana, alcatuita din turci carora li se adaugasera tatari si valahi. Acestia din urma doreau sa-l inlature pe Ioan Voda pentru a-i da tronul unui pretendent, Petru, frate cu domnitorul valah Alexandru.


Ioan Voda se instalase la Husi, de unde putea veghea mai bine asupra granitelor. Afland de venirea turcilor, domnitorul trimise pe parcalabul Sucevei, Ieremia, in fruntei unei avangarzi, sa-i impiedice pe turci sa treaca Dunarea si sa-l tina la curent cu evolutia situatiei. Trimisul, insa, despre care se spune ca ar fi fost platit de dusmani cu 30.000 de galbeni, l-a inselat pe domnitor: i-a spus ca ajunsese prea tarziu pentru a-i opri pe turci si ca acestia ar avea o armata destul de mica. A fost prima tradare. Pe baza acestor informatii false, - in lipsa altora mai exacte - Ioan Voda a pornit impotriva otomanilor. Batalia s-a dat la Oblucita, "langa iezerul Cahulului". Poate ar fi avut, totusi, sanse sa invinga, daca n-ar fi survenit o a doua si apoi o a treia tradare. In ajunul bataliei, o parte dintre boieri, avandu-l in frunte pe marii vornici Murgul si Bilai, au trecut de partea turcilor, iar a doua zi, cand se dadu semnalul atacului, "Boierimea moldoveana, in frunte cu Ieremia Parcalabul, pleca steagurile si, punand cusmele in varful sulitelor si sabiilor, trecu si ea de partea dusmanului" (Constantin C. Giurescu, Istoria romanilor).

Lupta a fost cumplita; dupa trei ciocniri soldate cu numerosi morti in ambele tabere, Ioan Voda s-a retras pe un deal, in satul Roscani, unde a fost inconjurat de turci. Nemaiputand rezista asediului, din pricina lipsei de apa, Ioan a hotarat sa se predea. Atat Ahmed Pasa , comadantul ostii turcesti, cat si Petru, pretendentul la tronul Moldovei, au jurat solemn ca vor cruta viata tuturor cazacilor si moldovenilor. Dar, odata ajuns in cortul capeteniei turcilor, Ioan Voda a fost injunghiat, apoi i s-a taiat capul, iar trupul lui, legat de doua camile, a fost rupt in bucati. Ostasii care ramasesera alaturi de el au fost macelariti.

Petru Cercel, frumosul aventurier din Apus
Scurta si palpitanta cariera voievodala a acestui print neobisnuit, aparitie insolita in galeria domnitorilor care s-au perindat pe tronul Munteniei, s-a sfarsit cu o incercare de fuga. De scapat a scapat cu viata, pentru moment , dar tradarea insotitorilor sai - propriile sale garzi, in care avusese deplina incredere - i-a retezat sansele de a recapata domnia. Instalat pe tronul Tarii Romanesti in 1583, dupa ce castigase "cursa" pentru domnie invingandu-si potrivnicul - pe Mihnea, zis mai apoi Turcitul - Petru Cercel si-a inceput "mandatul" sub auspicii bune. Si-a asezat curtea la Targoviste, a investit in imbunatatiri edilitare si infrumusetari arhitecturale ale orasului, a adus cu el un suflu de Renastere occidentala si totul parea sa prevesteasca o epoca de liniste si progres. Dar datoriile facute pentru a procura banii cu care isi cumparase tronul l-au determinat sa puna biruri mari, care au impovarat poporul, iar ciocnirea dintre conceptiile sale moderne, occidentale si traditionalismul boierilor autohtoni l-au facut sa intre in conflict cu acestia.

In 1585 - dupa mai putin doi ani de domnie -, afland ca urma sa fie mazilit, Petru Cercel si-a adunat averea stransa si a pornit spre Transilvania. Dar a fost tradat chiar de oamenii din escorta sa: acestia i-au furat bogatiile, iar fugarul, lipsit de sprijin, a fost arestat si inchis. Cativa ani mai tarziu, dupa ce evadase din inchisoare, a "candidat" din nou pentru domnie dar, lipsit de sprijin, a pierdut competitia in favoarea fostului sau inamic, Mihnea, care, sprijinit de ambitioasa lui mama, a izbutit sa domneasca, in total, de trei ori, iar dupa ultima mazilire, pentru a scapa cu viata, a trecut la mahomedanism, ramanand in istorie sub porecla de Mihnea Turcitul.


Mihai Viteazul: puternicul si temutul voievod al celor trei tari romanesti
In vara anului 1600, puterea lui Mihai Viteazul ajunsese la apogeu: el stapanea acum toate cele trei trei tari romanesti, iar aceasta izbanda il facuse pe cat de celebru, pe atat de respectat in Europa. Cu atat mai tragica pare prabusirea sa, cu cat a venit foarte curand dupa acest moment de glorie. Dupa opinia istoricului Constantin C. Giurescu, "Cauzele caderii lui Mihai au fost, pe de o parte, rascoala nobililor ardeleni si intelegerea lor cu generalul imperial Basta, pe de alta parte, dusmania polonilor."

• Generalul Basta era comandantul armatelor germane ale imparatului Rudolf al II-lea de Habsburg, stapanitorul Sfantului Imperiu Roman de Neam Germanic (un ansamblu de teritorii din Europa centrala, reunite Interesat de o alianta cu Mihai Viteazul in vederea apararii impotriva expansiunii spre vest a Imperiului Otoman, imparatul Rudolf a dat, initial, ajutor militar voievodului in actiunile acestuia de extindere a stapanirii sale peste cele trei tari romanesti. Nu a vrut, insa, sa il recunoasca drept domn al Ardealului, dorind sa pastreze pentru sine acest teritoriu si sa-i acorde lui Mihai Viteazul doar functia de guvernator.

In 1601, dupa mai multe neintelegeri si reconcilieri - de forma - cu generalul Basta, dupa mai multe confruntari cu nemesii unguri din Ardeal, se punea din nou problema stapanirii acestui teritoriu. Si, aici, Mihai Viteazul a fost prins - si a devenit victima - in jocul de interese al marilor puteri si al reprezentantilor acestora. Iata cum s-au succedat evenimentele, dupa descrierea aceluiasi mare istoric citat mai sus:
"La Turda, Mihai hotari sa-si desparta armata de aceea a lui Basta; voia sa plece mai degraba la Fagaras, spre a-si vedea sotia si copiii. Aceasta despartire insemna insa pentru domnul nostru libertatea de initiativa. Basta, care stia ca imperialilor le convenea mai mult o stapanire directa asupra Ardealului, iar nu prin intermediul unei personalitati atat de puternice, deci greu de maniat, cum era aceea a lui Mihai, se hotari sa impiedice - prin orice mijloace - o asemenea libertate. In zorii zilei cand voievodul trebuia sa plece spre Fagaras, la 9/19 august 1601, el trimise un detasament de trei sute de germani si valoni, acestia din urma comandati de ofiterii Jacques Beauri si Mortague. Aveau ordin sa-l aresteze pe Mihai, iar daca se opune, sa-l ucida. Asa se si intampla. Intrand in cortul domnului, Beauri ii spuse: "esti prins". Mihai rosti un singur cuvant: "ba", si dadu sa puna mana pe sabie. In aceeasi clipa insa, un valon il impusca, un al doilea ii strapunse pieptul, altii il lovira cu halebardele".

Si astfel, printr-un asasinat marsav, s-a incheiat scurta si glorioasa cariera de domn si cuceritor a lui Mihai care a lasat, totusi, in urma, o imensa speranta: aceea ca unirea celor trei tari romanesti e un fapt realizabil. Aveau sa treaca mai mult de trei veacuri pana sa se intample din nou dar, in tot acest timp, nadejdea a fost hranita si de faptul ca, odinioara, cineva aratase ca se poate.


Lunga domnie si tragica prabusire a lui Constantin Brancoveanu
Una dintre cele mai lungi domnii din istoria Valahiei, cea a lui Constantin Brancoveanu, domnie intinsa pe 25 de ani, s-a sfarsit in chip groaznic, cu mazilirea, torturarea si ucidera domnitorului de catre turci - care, totusi, ii fagaduisera domnia pe viata - si aceasta in urma intrigilor viclene ale propriilor sale rude. Brancoveanu a avut o domnie cu putine lupte, datorita, in cea mai mare parte, diplomatiei sale gratie careia a reusit mult timp sa pastreze un echilibru sanatos intre pretentiile turcilor - cei de care depindea mentinerea lui pe tron - si interesele Apusului crestin, care dorea sa-si extinda influenta spre Rasarit.
Jongland abil cu relatiile diplomatice cu toate marile puteri care ii amenintau tara, platind turcilor ceea ce ii cereau, dar cultivand si relatiile cu vestul, Brancoveanu a reusit sa mentina Tara Romaneasca intr-o stare de stabilitate politica remarcabila.

Dupa 1699, cand turcii, multumiti de acesta stare de lucruri si de generozitatea voievodului, i-au acordat domnia pe viata - un privilegiu rar - parea ca nu mai are a se teme de nimic. Pana in 1714 a avut parte de o epoca tihnita, in care a putut cladi palate si lacase de cult, a putut sprijini artele, invatamantul si stiintele si si-a putut creste copiii in liniste. Dar toate acestea s-au sfarsit in chip tragic, ca urmare a mai multor intamplari in care chiar oameni inruditi cu domnitorul au savarsit fapte care i-au grabit caderea. Un boier ruda cu el, spatarul Toma Cantacuzino, fara stirea si permisiunea domnitorului, ii ajutase pe rusi in razboiul acestora cu turcii (1711), lucru care ii suparase pe acestia din urma si ii facuse sa-l suspectezea pe domn de necredinta fata de ei. O alta ruda, unchiul sau, stolnicul Constantin Cantacuzino, ravnind sa-l puna pe tron pe propriul sau fiu Stefan, a uneltit la Poarta, tesand intrigi care i-au alcatuit domnului o reputatie proasta in ochii turcilor. Iar acestia, desi ii dadusera domnuia "pe viata", n-au ezitat sa-si incalce promisiunea: l-au mazilit, ispititi pesemne si de marea avere pe care voievodul o adunase in timpul lungii sale domnii.

Brancoveanu, pe atunci in varsta de 60 de ani, si cei patru fii ai sai au fost adusi la Stambul si inchisi. Turcii l-au torturat pe batranul voievod pentru a afla unde-i sunt bogatiile apoi, la data de 26 august 1714, Brancoveanu a fost decapitat, dupa ce turcii il silisera sa asiste la executia celor patru fii. I-a urmat la tron Stefan Cantacuzino, asa cum dorise (si uneltise) tatal acestuia dar, dupa cum scrie Nicolae Iorga: "Ca o rasplata dumnezeiasca, i-a venit aceeasi pieire silnica, dupa doi ani singuri de domnie. Fu gatuit in temnita la Constantinopol, impreuna cu tatal sau foarte batran. "


Tradati pentru rasplata: Horea, Closca si Crisan
Inceputa in noiembrie 1784, in satul Curechiu (Hunedoara), rascoala lui Horea, Closca si Crisan, miscare cu caracter national si social, iscata ca o reactie a iobagilor romani din Ardeal, disperati de situatia lor economica si sociala tot mai greu de suportat, s-a incheiat dupa foarte scurt timp, la sfarsitul lunii decembrie a aceluiasi an, cand cei trei conducatori au fost prinsi si executati. Pe capetele lor se pusese cate un premiu de 300 de galbeni; totusi, sustinuti de majoritatea oamenilor din popor - constienti de faptul ca li se aparau interesele -, ei n-au putut fi capturati de autoritatile austro-ungare altfel decat prin tradare. S-au gasit cativa tarani care, ispititi de bani, au ajutat la capturarea celor trei, care stateau ascunsi, in vreme ce preotii romani care se raliasera miscarii umblau prin sate pentru a aduna banii necesari pentru ca Horea sa se poata duce din nou - pentru a cincea oara - la Viena, spre a pleda cauza iobagimii romane in fata imparatului austro-ungar, Iosif al II-lea.

La 27 decembrie 1784, cativa tarani s-au apropiat de Horea si Closca - acestia stateau ascunsi intr-o coliba de crengi, in codrul Scoragetului, din Muntii Gilaului - si, pretinzand ca umbla dupa vanat, au fost primit in coliba de cei doi. La un semnal, s-au napustit asupra lor, i-au legat si apoi i-au predat autoritatilor. Tot prin tradare a fost capturat, la 30 ianuarie 1785, si Crisan. A urmat judecata, apoi executia lui Horea si a lui Closca printr-o pedeapsa extrem de cruda - tragerea pe roata. Trupul lui Crisan, care se sinucisese in inchisoare, a fost zdrobit in acelasi fel. Si totusi, sacrificiul lor n-a fost zadarnic - un exemplu paradoxal de revolta care, desi infranta, va aduce totusi, macar in parte, schimbarile pe care le-a urmarit. In anul urmator rascoalei, 1785, printr-un act solemn datat 22 august si promulgat de imparatul Iosif al II-lea, in Ardeal a fost desfiintata iobagia.


Alexandru Ipsilanti, omul pe care Tudor Vladimirescu n-ar fi trebuit sa si-l faca aliat
Moartea lui Tudor Vladimirescu si infrangerea revolutiei conduse de el, in 1821, s-au datorat tradarii de catre cei cu care se aliase, eteristii condusi de Alexandru Ipsilanti. Eteria, organizatie europeana dedicata eliberarii crestinilor - si indeosebi a grecilor - de sub stapanirea otomana - a avut filiale in multe tari ale Europei, iar in Tara Romaneasca influenta ei s-a manifetstat cu precadere in evenimentele asociate revoltei din 1821. Dorind sa contribuie la eliberarea Valahiei de sub apasatoarea vasalitate fata de Inalta Poarta otomana si sa o scape de flagelul domniilor fanariote, Tudor Vladimirescu a imbratisat idealurile Eteriei si a incheiat o intelegere cu conducatorul acesteia, Alexandru Ipsilanti.


Se bizuiau pe sprijinul Rusiei; aceasta, insa, a dezaprobat miscarea. In plus, organizarea armatei eteriste lasa mult de dorit; trupele nedisciplinate ale lui Ipsilanti au jefuit pe drum multe gospodarii, starnind nemultumirea populatiei romanesti. Intelegerea dintre Alexandru Ipsilanti - devenit epitrop general al Eteriei - si Tudor Vladimirescu, conducatorul miscarii in Tara Romaneasca, prevedea ca Ipsilanti - dupa ce trecuse prin Moldova si Muntenia - sa iasa din tara cu trupele sale, pentru a nu starni o reactie dura si o interventie armata din partea turcilor. Dar, cand a devenit evident ca Ipsilanti nu era un conducator si un aliat de nadejde, conflictul intre cei doi a ajuns atat de grav, incat Alexandru Ipsilanti a hotarat sa se descotoroseasca de Tudor Vladimirescu, printr-un complot. Prin tradare, Tudor Vladimirescu - pe care poporul il numea deja "domnul Tudor", - a fost ridicat de la Golesti si apoi asasinat la Targoviste.

Tradarea la Români...

 Observând viața politică din zilele noastre, scârbit de manevrele politicienilor, care se aliază și dezaliază, cu o nonșalanță vecină cu inconștiența și lipsa de respect față de țară, oameni și problemele cu care se confruntă, am căutat pe net ce este caracteristic neamului din care ne tragem...trădarea la români.

Uite un exemplu de istorie:

 Partidele politice post-decembriste și falsa democrație: politica de clan și trădarea României SAU …CUM A FOST ȘI CUM POATE FI CONDUSĂ ROMÂNIA

Rememorări de istorie politică post-decembristă și gânduri despre un catehism politic național-creștin

 

I. Partidele politice post-decembriste și falsa democrație: politica de clan și trădarea României

Momentul Decembrie 1989 a reprezentat nu atât descătușarea unor energii populare, izvorâte din dorința cvasi-generală de a termina definitiv cu mizeria și teroarea instaurate de dictatura lui Ceaușescu, cât a fost prilejul (după unii martori și analiști, un prilej pregătit în cheie conspirativă, de lovitură de stat) pentru eșaloanele II și III din PCR și Securitate de a prelua controlul asupra statului și societății românești. Să rememorăm, fără pretenția de a cuprinde întreg adevărul trist al acestor mai mult de două decenii de trădare națională, principalele etape ale procesului post-decembrist de disoluție a Națiunii Române și Statului Român.

La începutul anilor 90, în ceea ce putem numi ”Epoca de Aur a regimului Ion Iliescu” (”de aur” pentru el și acoliții acestuia, bineînțeles!), în marele marasm al minciunii și manipulării inițiat, controlat cu abilitate de foști înalți activiști PCR, ex-ofițeri și agenți ai Securității (răspândiți în toate structurile statului și societății, în ministere, companii economice de stat, Armată, culte religioase etc.), regrupați oficial în Frontul Salvării Naționale, s-a purtat o mare și decisivă bătălie pe care, din nefericire pentru Națiunea Română, a câștigat-o tabăra partizanilor aservirii interesului național (oricum, pervertit, putem spune chiar trădat de Ceaușescu) în beneficiul unor grupuri oculte de interese controlate în țară de mafia politico-economică formată din cei mai sus amintiți, iar din exterior, de mari puteri politice, economice și militare cu insterese geostrategice în România.

Bătălia a fost purtată împotriva susținătorilor renașterii partidelor istorice și revenirii Majestății Sale Regele Mihai I în fruntea țării – studenți, intelectuali, preoți, foști deținuți politici etc. Regele a fost umilit de aparatul de securitate al lui Ion Iliescu, a fost alungat pentru a doua oară din țară, cu o duritate specifică doar dictaturilor sud-americane. Influența monarhiștilor a scăzut permanent, în isteria anti-monarhistă lansată de oficine de presă subvenționate de FSN (”Vine Regele cu moșierii și patronii să ne ia pământurile și fabricile!”) și în condițiile în care, prin 91-94, dacă te declarai monarhist sau susținător al vreunui partid istoric, riscai o bătaie proletară soră cu moartea de la muncitorii nespălați la trup, dar spălați la creier ai lui ”Noi muncim, noi nu gândim!”. Teritoriul de luptă cel mai important nu a fost Piața Universității (a cărei imagine apare în memorie atunci când ne gândim la mineriade și la excesele anti-românești și anti-democratice comise de regimul Iliescu), deși este un loc cu putere de simbol pentru eforturile de instaurare a unei democrații reale în țară depuse de partidele istorice, de societatea civilă și mișcarea monarhistă în anii 90, loc stropit cu sângele studenților și intelectualilor bătuți până la mutilare de minerii lui Miron Cozma.

Bătălia pentru (re)nașterea unei clase politice românești liberă de influențele ex-PCR și ale ex-Securității a fost pierdută în interiorul partidelor politice istorice, al societății civile și în cabinetele ministeriale. Ion Iliescu și camarila sa au folosit un mecanism pe cât de diabolic, pe atât de eficient, pentru a compromite reformarea, exorcizarea vieții politice românești și democratizarea societății noastre. Tensiuni și sciziuni provocate în interiorul partidelor istorice, dosare de securitate trunchiate, aruncate pe piață pentru compromiterea liderilor opoziției, felurite alte acțiuni de manipulare au fost dublate de măsuri economice menite pe de o parte, să amorțească reacția maselor de salariați (trimiterea acasă cu lunile a salariaților agenților economici de stat, dar cu plata a 75% din salariu, încurajându-se lenea și dependența de statul paternalist, compromiterea mișcării sindicale prin coruperea liderilor, prin politizarea și subordonarea sindicatelor față de interesul de partid, susținerea de la bugetul statului a întreprinderilor de stat nerentabile ori căpușate de firmele private ale celor din conducerea lor, dezvoltarea unei birocrații administrative plătită din bani publici, printr-o creștere a ei cantitativă, defel calitativă, supusă doar logicii sinecurilor de partid etc.), iar pe de altă parte, să favorizeze apariția unei clase sociale formată din capitaliști obedienți partidului, finanțatori șantajabili ai campaniilor electorale și parteneri discreți la jefuirea bugetului de stat (vezi, de exemplu, celebra, ipocrita și anti-naționala metodă MEBO de privatizare și activitatea anti-națională a Fondului Proprietății de Stat care au permis înstrăinarea celor mai importante industrii ale țării în mâinile mafiei de partid ori acordarea de credite neperformante pe criterii de clientelă politică de căte bănci cu capital de stat, precum BRCE-Bancorex, care a sfârșit prin a fi devalizată).

Paradoxal, însă, puternicul și aparent invincibilul regim Iliescu suferă o înfrângere severă în alegerile din 1996 și CDR ajunge la guvernare. Bucuria multor români, care au dansat în piețele orașelor pentru a sărbători victoria CDR, se va transforma rapid în dezamăgire, iar mai apoi, în lehamite. De fapt, regimul Emil Constantinescu este cântecul de lebădă al partidelor istorice. Președintele Constantinescu, lider și simbol al CDR, este învins nu atât de ”mafia gulerelor albe” din ministere și direcții publice (unde CDR a fost incapabilă să lanseze reforma, cei 15.000 de specialiști promiși în campania electorală lipsind la apel), cât de o mafie națională, extrem de bine organizată, formată aproape conspirativ din politicieni ai PDSR, baroni locali (finanțatori și deopotrivă, beneficiari ai PDSR), oameni de presă (mercenari ai PDSR) și diferiți factori de influență din unele instituții ale statului pe care CDR și Președintele Constantinescu nu au reușit vreodată, cu adevărat, să le supună controlului Parlamentului și Guvernului. Nu în ultimul rând, trebuie amintit și rolul toxic, extrem de nociv pe care l-a avut Partidul Democrat (aliat al CDR la guvernare), prin vârful de lance Traian Băsescu (pe atunci ministru al transporturilor și autor moral al căderii guvernului Victor Ciorbea!), la eșecul regimului Emil Constantinescu și implict, la spulberarea oricărei speranțe că partidele istorice pot avea un rol determinant în reformarea morală a vieții politice din România.

Dispariția, aproape la propriu, a partidelor istorice de pe scena politică românească (PNL și PNȚ din prezent sunt orice, numai partide istorice nu!), a oferit spațiu de manevră confruntărilor dintre cele două aripi ale fostului FSN, anume gruparea PDSR/PSD (formată din ucenicii în costume social-democrate ai ”Tătucului” Ion Iliescu) și gruparea FSN-PD (constituită din reformiștii susținători ai capitalismului de partid, conduși din 2001, cu mână fermă, de Traian Băsescu și camarila acestuia).

Guvernarea Adrian Năstase, instaurată după dezastrul CDR, deschide o nouă pagină întunecată în istoria recentă a Marii Trădări Naționale post-decembriste. Răsfoind statisticile și presa acestei perioade, observăm, alături de corupție, de jefuirea bugetului statului, cum fenomenul înfeudării resurselor naționale către multinaționale sau puteri străine se accelerează, se realizează de acum la lumina zilei, sub pretexte de tipul ”așa vrea UE”, ”este necesar procesului de aderare la UE” etc. Sunt privatizate mari întreprinderi de stat, sub lozinca salvării de la faliment, dar în fond, la presiunea unor interese private străine și anti-naționale (ca exemplu, Combinatul SIDEX este vândut cu doar 70 de milioane de USD, demers aparent salvator, în condițiile în care firmele-căpușă de partid provocau pierderi de 1 milion USD pe zi; după un an de la privatizare, combinatul este pe profit, profit cel puțin egal cu pierderile pe care le provoca anterior bugetului de stat, dar care profit intră nu în visteria Națiunii Române, ci în conturile lui Mitaal Steel, altfel spus banii pleacă peste hotarele țării, nimic schimbat față de situația anterioară, doar buzunarul destinatar). Apar ”băieții deștepți” din energie (”băieți” care au fost preluați apoi de aproape toate guvernările, ca finanțatori de partid și asociați la jefuirea acestei importante resurse naționale care este energia), se adoptă cadrul legislativ care permite apariția ”pensiilor nesimțite”, iar ca ”bomboană pe coliva” jafului, în 2004 guvernul Adrian Năstase va semna contractul de realizare a Autostrăzii Transilvania cu compania americană Bechtel, cea mai scumpă inexistentă autostradă din istorie, bani de la bugetul național pentru satisfacerea intereselor americane în România.

Degradarea democrației, atâta câtă exista în România începutului anilor 2000, presiunile venite din partea unor forțe externe, care nu mai vedeau în guvernarea Adrian Năstase/PSD decât un instrument epuizat, nefolositor, au determinat o regrupare spectaculoasă a Opoziției. Într-o alianță contra naturii (identică cu ceea ce azi numim USL), Partidul Democrat al lui Traian Băsescu formează împreună cu Partidul Național Liberal al lui Tăriceanu (controlat, în fapt, de magnatul Dinu Patriciu) ceea ce s-a numit Alianța ”Dreptate și Adevăr”. Victoria Alianței D.A. și alegerea lui Traian Băsescu ca Președinte al Republicii, reprezintă începutul ultimei etape a fenomenului post-decembrist de înrobire a Națiunii Române și de privatizare a Statului Român în folosul clanurilor de partid.

20 decembrie 2004, data la care Traian Băsescu își începe primul mandat ca președinte al Republicii, reprezintă momentul de la care istoria vieții politice românești se scrie fatal și degradant sub semnătura, mai mult sau mai puțin vizibilă, a acestui fost căpitan de vapor, unul dintre cei mai abili și poate cel mai puternic (nu în sensul democrației și interesului național, ci al tradițiilor fanariote trădătoare) șef al Statului Român de la Nicolae Ceaușescu încoace.

Această ultimă parte a istoriei postdecembriste o știm cel mai bine (la nivel de memorie personală) și deopotrivă, o cunoaștem cel mai puțin (ca surse documentare, ca dovezi directe despre trădările succesive ale interesului național), astfel că ne rămân la îndemână doar efectele (atâtea câte sunt vizibile imediat și incontestabil) asupra vieții de zi cu zi a Națiunii Române. Nu insistăm în detalii, spunem doar că forțele au rămas cele știute, câteva clanuri de politicieni fără scrupul care se luptă pentru a deține puterea discrețională asupra Țarii, animați nu de sentimentul datoriei naționale ori al loialității față de statul român și națiune, ci doar de lăcomia după avere nemuncită și putere cvasi-totalitară asupra semenilor. România este în prezent mai mult ca oricând în istoria ei, un teritoriu deschis pentru colonizare și pentru intervenții străine anti-naționale distrugătoare, ca efect ultim și devastator al trădării comise de clasa politică.

Sintetizând, se poate afirma că politica de clan promovată de partidele politice din România post-decembristă (este tot mai dificil să le numim ”românești”, dată fiind trădarea comisă față de interesul național) se caracterizează prin mai multe linii de forță (cu mențiunea că lucrează complementar și concertat împotriva interesului național, fără a se putea afirma că există vreo ierarhie a acestora).

Cea dintâi și cea mai importantă este exprimată de procesul de privatizare a Statului Român, prin aceasta înțelegând subordonarea instituțiilor și resurselor statului intereselor unor grupuri private cu interese contrare, inclusiv ilegale, celor ale Națiunii și Statului. Din acest proces de privatizare a statului au rezultat fenomene precum corupția din administrația publică, distrugerea economiei românești, prin privatizări ilegale, anti-naționale, cedarea resurselor naturale românești unor forțe externe, în condiții absolut dezavantajoase pentru statul român etc.

O a doua forță nocivă a fost aceea a deteriorării permanente a nivelului de educație și sănătate a națiunii române. Sistemul de educație a fost politizat, actul de educație și baza lui materială au fost deteriorate permanent, calitativ și cantitativ, universitățile românești au fost politizate și așezate sub controlul unor clanuri corupte și incompetente, sistemul de sănătate a fost politizat și aproape distrus, sub pretextele ”moderinzării” ori ”armonizării la legislația europeană”. Rezultatele sunt știute: sute de mii de elevi și studenți cu un nivel de cunoștiințe scăzut, inutili pentru propria persoană și pentru societate, exodul tinerilor capabili, fie studenți, fie profesori universitari, ingineri, informaticieni, medici etc. în Occident. Românii au acceptat să se transforme treptat într-o masă de liberți semi-analfabeți, fără vreo viziune morală asupra vieții, fără vreun gând de a-și redobândi demnitatea națională.

Acțiunea în complementaritate a acestor două forțe se exprimă și prin determinarea/obligarea românior de a părăsi țara și a se strămuta economic, așa-numitul fenomen al migrării economice. Aproximativ trei milioane de români au emigrat din cauza sărăciei din țară și sunt într-un lent, dar ireversibil proces de de abandonare a diferitelor caracteristici naționale (limba, tradițiile, poate chiar și credința). Ființa Națiunii Române pierde sânge și suflet, se epuizează în fiecare deceniu, inclusiv sub aspect demografic (a se vedea regresul numeric al Națiunii Române în statisticile recensămintelor operate după Decembrie 1989).

O a treia forță toxică se exprimă prin permanenta imixtiune a puterilor politice, militare și economice străine în viața Statului Român și a Națiunii noastre. Procesul de aderare a României la NATO și UE a fost marcat, fundamental, de subordonarea interesului național față de interese străine. Statul român este membru cu drepturi depline și egale în aceste două entități supra-statale doar pe hârtia tratatelor și acordurilor internaționale semnate. Realitatea este aceea a compromisului grav în detrimentul interesului național. Oferim foarte mult (ca resurse și ca renunțare la demnitatea națională) acestor entități supra-statale și primim infinit mai puțin în schimb.

Stat de mâna a doua, poate chiar a treia, în UE și NATO, România nu a înregistrat, deocamdată, decât beneficii teoretice (apartenența la un spațiu de securitate militară garantată, membră în marea familie eurpeană etc.), căci în practică, viața cetățeanului român este lipsită de orizontul unui ”mai bine” material și spiritual imediat și previzibil.

O a patra forță distructivă, poate cea mai periculoasă, se exprimă prin diluarea valorilor spirituale naționale și importul unor valori străine spiritualității românești. Înțelegem prin fenomenul de diluare a spiritualității naționale acele căderi mai mari sau mai puțin mari de la perceptele morale ale Credinței Creștin-Ortodoxe. În date statistice acest fenomen se exprimă prin informații precum: România – locul 5 în UE și 6 în lume la avorturi comise la cerere, România – locul 1 în Europa la fete minore rămase însărcinate ori România – locul 1 la corupție în UE etc. O mare parte din responsabilitate pentru acest fenomen de degradare a vieții morale a Națiunii Române (care fenomen exprimă de fapt încălcarea gravă a poruncilor dumnezeiești vechi și nou testamentare) o are clerul ortodox. Eu sunt preot al Bisericii Ortodoxe Române și cunosc destul de bine atât virtuțile preoțimii noastre (sunt împotriva oricărei generalizări, mai ales aceleia care vrea să inducă imaginea unui cler decăzut și iremediabil rătăcit!), cât și căderile. Dacă în parohii, prin spitale, în unități militare ori în mânăstiri se pot găsi mulți preoți, monahi și monahii care slujesc curat, loial și cu asumarea stării de jertfă credința noastră în Hristos, în administrația bisericească și în învățământul teologic nu aflăm o suficientă voință de a transforma societatea românească după chipul Bisericii, iar nu Biserica după chipul lumii.

Dimpotrivă, relația post-decembristă a administrației bisericești cu statul și cu societatea românească a fost și este marcată de o neutralitate față de vremelnicii și nemerituoșii stăpâni ai Țării, cu mult mai binevoitoare decât îngăduie Canoanele Bisericii Ortodoxe. Lipsită de glasul profetic, care se face auzit mai mult dinspre curajoasele organizații neguvernamentale creștin-ortodoxe și prin predica unor preoți și călugări mai puțin timorați de oarba disciplină administrativă bisericească, decât de la înălțimea scaunelor eparhiale, Biserica este supusă pe de o parte, unor puternice atacuri venite din partea ateilor și pan-europenilor păgâni, iar pe de altă parte, unei deteriorări tot mai accentuate a imaginii și influenței sale în societate.

Succesul accesării de fonduri europene pentru diferite proiecte sociale (multe dintre acestea însă enclavizate în centre sociale moderne, fără contacte directe și eficiente cu viața și sărăcia parohiilor), ofensiva construirii de biserici și mânăstiri, proiectul unei mari (unii ar spune prea mari) Catedrale Naționale, nu pot compensa tăcerea, uneori parcă vinovată, alteori parcă de complicitate, a cvasi-majorității clerului ortodox în fața degenerării și rătăcirii spirituale a Națiunii Române.

Tăcerea sau rostirea doar în șoaptă a Învățăturii lui Hristos din partea clerului ortodox a permis importul unor valori străine spiritualității noastre, precum conceptul secular al separării totale a Bisericii de Stat (nu doar sub aspectul relației financiare, care este discutabil și care ar putea genera eventuale efecte benefice pentru independența reală a Bisericii, ci mai ales din perspectiva exilării actului de credință exclusiv în spațiul privat, prin eliminarea definitivă și totală a credinței din spațiul public) ori comportamentele considerate imorale de Credința Creștin-Ortodoxă, dar promovate acum ca fiind parte a moralei publice, a firescului general acceptat (cazul homosexualității, a căsătoriei homosexuale, dar și ideea că prostituția trebuie oficializată ca profesie ori că drogurile ușoare pot deveni marfă legală).

Recentele reacții ale Patriarhiei, în contextul așa-zisei dezbateri privind viitoarea Constituție, în apărarea familiei creștine au fost destul de tardive și mai ales, au fost fără efect (Comisia pentru revizuire a acceptat inițial propunere Bisericii, dar ulterior a revenit și a respins amendamentul care definea corect familia ca formată din bărbat și femeie), situație care a indus imaginea (poate reală, poate nu) a unei participări decorative, fără vreo influență ori vreun rol real, a Bisericii în respectiva dezbatere.

Concluzionând, afirmăm că România este lipsită de independență statală și politică, Statul Român fiind controlat de o clasă politică trădătoare, că resursele noastre naturale sunt deținute de corporații străine și potrivnice interesului național, că viața noastră spirituală este în rătăcire, că România nu este călăuzită de o viziune națională în care să-și fi găsit expresia voința Națiunii Române de a-și redobândi demnitatea, locul de cinste și de forță pe care îl merită în rândul națiunilor europene.

Națiunea Română are nevoie grabnică de o renaștere a elitei sale spirituale, culturale, politice și economice, o elită care aplicând o viziune națională și creștină asupra bunei chivernisiri a Țării, să-și asume modelul hristic al spălării picioarelor, adică slujrea jerfitoare a lui Dumnezeu și a Neamului care ne-au dat viață.

Autor: Marcel Răduț Seliște

Sursa: rostonline.ro

Nostalgia după cercetarea științifică de la Olchim...

Câteva aspecte tehnice privind „cazul Oltchim”

Câteva aspecte tehnice privind „cazul Oltchim” din perspectiva activităţii de cercetare ştiinţifico-tehnică (aplicativă) În articolul de faţă voi aborda numai câteva aspecte tehnice care au legătură cu starea actuală a ceea ce a fost odată fala industriei chimice româneşti; şi o fac în cunoştinţă de cauză, din perspectiva unei activităţi căreia i-am dedicat mulţi ani din viaţă – cercetarea ştiinţifico-tehnică (aplicativă). Puţină lume ştie că produsul cu cea mai însemnată pondere în fabricaţia OLTCHIM-ului a fost (ce ciudat, şi revoltător în acelaşi timp, mi se pare să vorbesc la trecut!) policlorura de vinil-suspensie (PVC-S). Combinatul Chimic (CCh) Râmnicu Vâlcea există din 1967 iar în 1974 lua fiinţă, în incinta sa, Centrul de Cercetări (CC) Râmnicu Vâlcea, subordonat Institutului Central de Chimie şi devenit, după decembrie 1989, institut sub numele de SC INCERCHIM SA. Din 1994, acest institut a fost preluat de către SC OLTCHIM SA Râmnicu-Vâlcea, care l-a înregistrat juridic sub denumirea de Centrul de Cercetare OLTCHIM. Scopul înfiinţării CC Râmnicu Vâlcea era perfecţionarea tehnologiilor din cadrul Combinatului Chimic Râmnicu-Vâlcea, cunoscut pe atunci sub numele de CIPA, adică Centrala Industrială de produse Anorganice. Structura organizatorică iniţială cuprindea două sectoare de activitate – Laboratorul Cercetare PVC şi Laboratorul Piloţi – care reflectau structura de fabricaţie de atunci a Combinatului Chimic, şi anume: policlorură de vinil-suspensie (PVC-S), oxo-alcooli şi produşi organici cloruraţi. La baza acestei producţii era electroliza clorurii de sodiu (NaCl) în soluţie apoasă, valorificând la un nivel superior cea mai importantă resursă naturală a judeţului nostru – sarea. Structura organizatorică menţionată s-a menţinut până după preluarea SC INCERCHIM SA Râmnicu-Vâlcea de către SC OLTCHIM SA Râmnicu-Vâlcea, când locul Laboratorului Piloţi a fost luat de Laboratorul Sinteze Organice. In condiţiile date, de cele mai multe ori vitrege sub aspectul dotării tehnice şi al salarizării, activitatea CC Râmnicu-Vâlcea şi apoi a SC INCERCHIM SA Râmnicu-Vâlcea a fost una meritorie. Faptul că până mai ieri PVC-S era produsul cu ponderea cea mai importantă în fabricaţia SC OLTCHIM SA se datorează în cea mai mare parte susţinerii acestui sector prin activităţi de cercetare desfăşurate de specialişti şi personal auxiliar din cadrul laboratorului de specialitate. Este de menţionat faptul că acest laborator nu a beneficiat niciodată de un pilot experimental intermediar, absolut necesar în condiţii normale, între laborator şi instalaţia industrială, cercetătorii asumându-şi riscuri enorme prin transpunerea experimentărilor de laborator direct la scară industrială şi, pe deasupra, şi cu condiţia de a nu stânjeni activitatea de producţie curentă. Obiectivele principale ale activităţii de cercetare din cadrul fostului CC Râmnicu-Vâlcea erau următoarele: îmbunătăţirea calităţii producţiei industriale; diversificarea sortimentelor şi obţinerea unor tipuri de produse cu utilizări tot mai specifice; reducerea consumurilor energetice şi de materii prime; reducerea sau eliminarea importurilor de aditivi şi auxiliari prin asimilarea lor în producţia proprie; mărirea productivităţii instalaţiilor de producţie; reducerea poluării şi protejarea sănătăţii personalului muncitor la obţinerea şi utilizarea produselor chimice aflate în profilul de fabricaţie al CCh Râmnicu-Vâlcea. Astfel, în cazul tehnologiei PVC-S au fost obţinute numeroase îmbunătăţiri între care cele mai importante sunt: - protecţia anticrustă a autoclavelor de polimerizare a clorurii de vinil (CV) în suspensie cu consecinţa îmbunătăţirii calităţii PVC-S şi a protejării sănătăţii personalului muncitor (nu mai era necesară curăţirea autoclavelor după fiecare şarjă, ci după minimum 25 de şarje, în condiţiile în care clorura de vinil, principala materie primă, s-a dovedit a fi cancerigenă); - reducerea consumurilor energetice prin adoptarea tehnologiei de şarjare caldă (introducerea apei demineralizate preîncălzită în autoclavele de polimerizare); - reducerea timpului de polimerizare cu 50-70% şi mărirea productivităţii instalaţiei de fabricare a PVC-S cu 25-40% prin înlocuirea parţială sau totală a iniţiatorului lent peroxid de lauroil (PL) cu unul rapid care se forma in situ şi, ulterior, cu di-2-etilhexil-peroxidicarbonat (DEHPC) produs după o tehnologie proprie în cadrul CC Râmnicu Vâlcea (cu iniţiatorul in situ monomerul recuperat nu polimerizează); - elaborarea şi aplicarea tehnologiei de demonomerizare a PVC - S (reducerea sub 10 ppm a conţinutului de monomer rezidual, produs cancerigen); - introducerea iniţiatorului rapid, DEHPC, în autoclavă la temperatura de polimerizare prin injecţie sub presiune de azot ; - elaborarea unor recepturi (reţete) de polimerizare perfecţionate utilizând diverse combinaţii de agenţi de suspensie şi iniţiatori cu activităţi diferite (lent-rapid) care au asigurat pe de o parte îmbunătăţirea continuă a calităţii PVC-S cu consecinţa menţinerii competitivităţii sale la export, iar pe de altă parte, a permis diversificarea sortimentelor de PVC-S în conformitate cu cerinţele de prelucrare şi de utilizare a prelucratelor finale (PVC-S de uz electrotehnic - 2 sortimente, PVC-S cu densitate mărită, PVC-S de uz alimentar - 2 sortimente - pentru folii şi pentru butelii, PVC-S pentru tălpi de încălţăminte, PVC-S de uz nuclear, PVC-S de uz medical şi biomedical, PVC-S cu greutate moleculară joasă, PVC-S cu greutate moleculară mare, PVC-S pentru panouri transparente etc.). De asemenea, în colaborare cu ICECHIM Bucureşti au fost elaborate tehnologile de fabricaţie ale unor copolimeri ai CV cu acetat de vinil (pentru discuri fonografice, pentru lacuri şi vopsele etc.). Au fost elaborate tehnologii proprii, aplicate pe plan intern la obţinerea unor produse valoroase ca microproducţie: pentaclorfenol (PECEFOL), pentoclorfenolat de sodiu (PECEFONA), dialilmaleat (DAM), diverse tipuri de bioxid de siliciu (SiO2) etc. S-au realizat lucrări de cercetare şi în alte domenii: polimeri sulfidici lichizi (PSL, tiocoli), produse clorosodice, polieter-polioli pentru poliuretani (PUR), pesticide, apă oxigenată (H2O2). Un bilanţ general al lucrărilor ştiinţifice şi tehnico-econommice realizate în cadrul CC Râmnicu-Vâlcea, al SC INCERCHIM SA Râmnicu-Vâlcea şi al CC OLTCHIM Râmnicu-Vâlcea din anul înfiinţării, 1974, şi până în anul 2007 inclusiv indică: - peste 500 de referate de lucrări, rapoarte de experimentare, procese tehnologice şi studii de literatură; - 310 comunicări şi conferinţe susţinute la diverse manifestări ştiinţifice din ţară (264) şi din străinătate (46); - 62 de lucrări publicate în reviste de specialitate; - 132 de brevete de invenţie obţinute; - 6 teze de doctorat. Întrucât documentarea este primul pas în abordarea oricărei teme de cercetare s-a pus accent pe realizarea ei sistematică. Fondul documentar acumulat numai în domeniul PVC a depăşit în 1999, anul pensionării mele, 7500 de brevete şi 10000 de articole, cărţi monografii şi enciclopedii. Încă din anul înfiinţării, CC Râmnicu-Vâlcea a început să organizeze anual o sesiune de comunicări ştiinţifice care an de an a evoluat atât sub aspect cantitativ cât şi sub aspect calitativ. Dacă la debut au participat 60 de specialişti – cercetători şi cadre universitare din domeniul chimiei – şi au fost prezentate 20 de lucrări, în anul 2006 s-au înregistrat 500 de participanţi cu 454 de lucrări iar în 1989 să se atingă recordul absolut: peste 600 de participanţi cu 470 de lucrări! Sesiunea din anul 1991 a fost prima cu participare internaţională (Franţa, Germania şi Israel) atunci înregistrându-se şi o situaţie oarecum curioasă: 168 de participanţi cu 166 de lucrări. In anul 1997 manifestarea a primit girul ştiinţific al Academiei Române şi al Societăţii de Chimie din România, care au devenit şi co-organizatori. In anul 2000 denumirea manifestării s-a schimbat în aceea de Conferinţă Naţională de Chimie, ca o recunoaştere a eforturilor organizatorice pentru buna desfăşurare a ei şi a exigenţelor de participare impuse. Tot atunci s-a luat hotărârea ca această manifestare să se desfăşoare din doi în doi ani şi nu anual ca până atunci, măsură impusă de problemele organizatorice ridicate de tot mai numeroasa participare internaţională. Aşa se face că în octombrie 2008 a avut loc în locaţia devenită tradiţională – complexul hotelier Cozia-Căciulata-Oltul din staţiunea Călimăneşti-Căciulata – cea de-a XXX-a Conferinţă Naţională de Chimie, ultima la care a participat şi subsemnatul. Ca o curiozitate, în anul 1990 a fost singura manifestare ştiinţifică din economia României, şocul revoluţiei din decembrie 1989 neputând s-o anuleze, aşa cum s-a întâmplat cu toate manifestările de acest gen din ţară, ci doar să influenţeze participarea în sensul diminuării sale dramatice: mai puţin de 100 de participanţi şi 30 de lucrări înscrise în timp ce cu numai un an înainte (octombrie 1989) se înregistrase recordul absolut menţionat mai sus. Ei bine, unde sunt acum toate acestea? Au dispărut în neant iar asta s-a întâmplat nu sub conducerea lui Ştefan Curcăneanu, Petru Glück, Constantin Uglea, Paul Oşanu, Emil Georgescu, Florentina Georgescu, Ioan Mina Sava, Alexandru Szackacs ori Marian Pătraşcu, ci a lui Constantin Roibu! O ultimă chestiune. Ca să faci PVC îţi trebuie, între altele, clorură de vinil; ca să faci clorură de vinil îţi trebuie etilenă iar până mai ieri aceasta venea pe conductă de la ARPECHM Piteşti, ca şi propilena – o altă materie primă esenţială pentru alte produse din fabricaţia OLTCHIM. Probleme cu apropvizionarea cu etilenă şi propilenă au existat şi înainte de 1989. De aceea, prin 1987, noi, cei de la CC Râmnicu Vâlcea, am propus ca secţia „Piroliză II” şi instalaţia de rafinare care o aproviziona, ambele de la fostul Combinat Petrochimic Piteşti să fie trecute în administrarea CCh Râmnicu Vâlcea, atunci nu era nevoie decât de acordul partidului unic. Nu am fost ascultaţi! Pe atunci instalaţiile acestea funcţionau perfect, acum le-a luat Roibu ca fiare vechi care au înghiţit o groază de bani. Ştiaţi că nu s-a dat niciun ban pe ele? Cei de la ARPECHIM le-au dat degeaba, numai să scape de ele, pe ei nu-i interesează decât combustibilii, singura condiţie pe care au pus-o fiind aceea de a li se plăti restanţele la etilena şi propilena livrate anterior. Şi s-au plătit! De către cine? De către statul român, adică de către noi toţi, căci Roibu nu mai avea de unde, acumulase datorii de sute de milioane de euro! În toamna anului 1991 am revenit la INCERCHIM după o perioadă de doi ani în care am lucrat la SC HERVIL SA (1990-1991), transferul acolo fiind necesar fiindcă aveam mari probleme cu ficatul din cauza clorurii de vinil (şi nu că aş fi plecat de la CC din cauza revoluţiei, cum s-a vehiculat; de altfel „aranjamentul” fusese făcut din vara lui 1989 prin intermediul… partidului, anume al secretarului cu probleme economice, Dimitriu, căruia îi sunt şi astăzi recunoscător). În 1992, când Laboratorul Cercetare PVC de la INCERCHIM, al cărui şef eram, a fost transferat în cadrul Serviciului Tehnic al OLTCHIM, am elaborat o lucrare tehnico-economică (deşi nu era treaba mea să o fac!) în care propuneam între altele, ca măcar o parte din PVC-S să fie prelucrată în cadrul unităţii noastre, propunere căreia i s-a dat curs, deşi nu la nivelul la care „visam” eu – a se vedea producţia de granule, profile pentru ferestre şi panouri transparente, de cea de ţeavă care urma să se facă cu firma grecească (!?) PETZETAKIS alegându-se praful după ce au fost aruncate pe fereastră miliarde (ca de altfel pentru multe investiţii lăsate baltă după ce se cheltuiseră o grămadă de bani cu ele, cum a fost spre exemplu cea care ar fi trebuit să producă seringi şi care nu numai că a murit ea, dar l-a omorât şi pe responsabilul ei, fostul director general, Grigore Vârtej, căruia C. Roibu şi E. Plăviţu n-au ştiut decăt să-i pună fel de fel de piedici, până ce omului i-a cedat inima chiar în biroul său, Dumnezeu să-l odihnească, arareori am întâlnit o persoană mai de omenie decât domnia sa). Precizez că încă de prin 1985, CC Râmnicu Vâlcea producea ca microproducţie toate tipurile de granule plastifiate pe un granulator ales de noi dintre alte 7 propuse pentru casare la Întreprinderea de Prelucrare a Maselor Plastice Bucureşti (îmi amintesc şi astăzi vorbele directorului Vâgă, atunci când i-am spus ce vrem să facem: „O să faceţi voi la Vâlcea granule din PVC când mi-oi vedea eu ceafa!”, dar uite că le-am făcut şi nici Vâgă nu şi-a „văzut ceafa”!). Tot în acea lucrare repuneam pe tapet problema aprovizionării ritmice cu etilenă şi propilenă, avansând pentru rezolvarea ei şi două soluţii – cea propusă în 1987 sau una şi mai bună – construirea la OLTCHIM a unei rafinării proprii, care să aibă integrată o uzină petrochimică, ţiţeiul era la doi paşi, la Băbeni. Deşi o asemenea investiţie costa destul de mult, atunci existau bani dar Roibu a preferat să cumpere „conservele, găinile, porcii şi FNC-ul”! Cum s-a făcut privatizarea ARPECHIM? Lăsând de izbelişte partea de petrochimie, noii proprietari fiind interesaţi doar de producţia de combustibili. Conducerea OLTCHIM ce a păzit? Marele manager Roibu putea să intervină în această privatizare (făcută aiurea şi, îndrăznesc să spun nu atât din prostie, cât din interes, mă refer la „parandărăt”, desigur!) şi să ceară cel puţin introducerea în contractul de privatizare a unei clauze care să oblige noul patron ca partea de petrochimie să nu fie desfiinţată, ci să producă în continuare. Revenind la PVC – acesta a fost primul produs dispărut din fabricaţia OLTCHIM-ului. De ce? Simplu: era produsul care avea deja o piaţă largă de desfacere în exterior pentru bunul motiv că era competitiv din punct de vedre al calităţii oferite (după 1986, peste 80% din producţie mergea la export, fabricile de prelucrare din ţară aveau delegaţi permanenţi la OLTCHIM care „vânau” orice cantitate de PVC disponibilă la intern!), fapt care se datora nu lui Roibu, ci nouă, celor de la „cercetări”, care acum avem nişte pensii de mizerie şi ştim de ce vom muri (v-am precizat – clorura de vinil este cancerigenă, eu trebuia demult să fiu sub pământ alături de mulţi alţii - colegi, prieteni, maiştrii chimişti, operatori şi laborante). Normal, interesul PCC-ului este ca acest produs să fie obţinut în capacităţile lor de fabricaţie din Polonia şi Germania şi să acapareze pieţele de desfacere ale PVC-ului de la OLTCHIM! Ohooo, câte ar mai fi de spus despre drumul spre prăpastie al OLTCHIM-ului, drum pe care l-a… „condus” Roibu şi nu altcineva… Marian Pătraşcu

Am găsit o chestie drăguță despre Elene

Elena și-a strâmtat-o cu piatră acră, pentru plăcerea șefului statului

Bărbații puternici au, întotdeauna, în spatele lor femei puternice. Dar, la noi, un popor deosebit de pasional, atunci când ajung lângă un bărbat din prim-planul vieții politice, femeile devin, de foarte multe ori, excesiv de puternice. Și asta dintr-un motiv simplu: indiferent dacă suntem ori nu de acord, adevăratul „motor” al istoriei, a fost este și va fi sexul. Dar, în această privință, oricât s-ar strădui, nicio femeie de pe la noi n-o egalează pe Elena, „doamna de fier” instalată ferm alături de marele conducător. O femeie cu adevărat   remarcabilă, motiv pentru care a și fost acceptată, pe post de „coechipier”, de însuși șeful statului, un politician cinic, viclean și experimentat, față de care toți ceilalți par a fi doar niște piticanii bicisnice. Ca orice personaj puternic, deținător al celei mai înalte funcții din stat, „Șeful” a fost iubit, ba, o bună bucată de timp, chiar și admirat de popor. Iar atunci când dragostea populară n-a mai fost la fel de puternică, nu a mai contat, căci nici măcar pe el nu l-a mai interesat acest aspect.
Incă de la început, exact cum se întâmplă mereu și peste tot, politicienii din jurul „Marelui bărbat” au avut față de el un comportament duplicitar. Adică ură și dipreț când el nu este a fost de față. În același timp, atunci când ajung în preajma lui, cei mai mulți dintre ei fac tot   ce le stă în putință să-i intre în grații. Iar el, știind toate astea, nici măcar nu încearcă să mimeze că le-ar purta vreun dram de respect sau considerație. Nici măcar nu-i mai urăște ci, pur și simplu, îi disprețuiește. Motiv pentru care nu ratează nici o ocazie să le-o și arate, direct de la obraz și în cel mai brutal mod cu putință. Iar atunci când o face este, cu adevărat impresionant.
Unii martori spun că dacă este în toane rele, iar asta se întâmplă mai tot timpul, își fixează privirea asupra nefericitului care are ghinionul de a-i sta în preajmă și începe să-l examineze atent, ca pe un gândac nevolnic. Apoi, dacă acela se apucă să-i spună câte ceva, îl întrerupe brusc și îl înjură birjărește. Dar circul începe, cu adevărat, în cazul în care acela are proasta inspirație de a încerca să-l contrazică.  Unii au spus chiar că, în unele ocazii, nu s-a dat în lături să aplice vreunui nefericit chiar și o „corecție” fizică. De obicei, o lovitură de palmă, scurtă și îndesată. Gurile rele spun că unuia i-ar fi trosnit chiar și un cap în gură. Dar astfel de scene s-au petrecut doar între patru ochi și fără martori.
Detractorii lui pun această instabilitate emoțională pe seama alcoolului și se jură că „Marele șef” ar fi un băutor de cursă lungă, pasionat mai ales de băuturile  fine. Alții spun că, din contră, omul bea, de fapt, foarte rar și doar în compania unor prieteni pe care și-i alege cu mare atenție. Unii dintre cei care-l cunosc spun că ar fi un cartofor redutabil. Însă doar cei care-l cunosc foarte bine știu că, de fapt, el este ahtiat doar după bani, iar partidele de poker la care câștigă sume imense, nu sunt decît un paravan elegant, în spatele căruia se ascund niște șpăgi grase.
Dar toate acestea n-au chiar atât de multă importanță pe cât ne-am putea aștepta. Iar asta pentru că toată lumea este de acord că singurul punct cu adevărat slab pe care-l are șeful statului este sexul. Mulți spun, însă, cu oarecare invidie, că din contră, exact acela este punctul lui „tare”. Cert este un singur lucru: că o bună parte din viața „Marelui șef” se învârte în jurul femeilor: le caută peste tot, și nu „ratează” absolut nici o „ocazie”. Tot „invidioșii” mai spun că „Marele Bărbat” este cu adevărat „mare”. Iar asta pentru că, mama Natură l-a dăruit cu un blestem de mădular cum rar s-a mai auzit prin lumea bună de pe aceste meleaguri. Invidioși, puținii  politicieni care au apucat să mai și citească, îl asemuiesc cu „Teodat”, călugărul nebun care, acum două secole „ara” vechiul București cu ștromeleagul său pe lângă care mătărânga lui Terente ar fi fost, cică, doar un pic mai răsărită decât o scobitoare. Motiv pentru care, atunci când „Marele șef” nu este de față, politicienii noștri fals-puritani îl și numesc, zâmbind cu subânțeles ori strâmbând din nas, „Pularnicul”. Nu prea mirați, dar și mult mai îngăduitori cu asemenea „dotare” ieșită din comun, oamenii obișnuiți l-au botezat, scurt, „Sulă-vodă”. Ei bine, exact acesta este locul prin care Elena a intrat în viața „Marelui Boss”, dar și „lumea bună” a României.
 
„Frumoasă, tu-i mama ei!”
Elena, o frumusețe exotică a venit în Capitală de undeva, de prin Moldova. Indiferent dacă acceptă ori nu stilul ei de viață, majoritatea bărbaților din București sunt de acord cu un singur lucru, pe care nu i-l poate contesta absolut nimeni: „e frumoasă bă, tu-i mama ei!”. Iar asta chiar că este adevărat. Bineînțeles că ea n-a apărut brusc în „lumea bună” dâmbovițeană, venită de undeva, din neant. Mulți o consideră pe Elena o femeie de moravuri ușoare care, înainte de a-l fi fascinat pe   șeful statului, a avut parte de o bogată „activitate” erotică. Cu toate că nimeni n-a demonstrat clar un astfel de „episod”, unii guralivi spun chiar că, într-o perioadă a vieții, ar fi „activat” chiar și într-un bordel. Dar asta nu-i probabil decât o bârfă răutăcioasă.
Căsătorită cu un personaj relativ șters, Elena a avut și cîteva apariții în ceea ce, de obicei, numim „presa de scandal”. De fapt, se pare că exact de acolo a și aflat „șeful statului” despre existența ei. Surse din anturajul Elenei au povestit că, la un moment dat, a învățat un tratament secret, folosit de „profesionistele” sexului. Este vorba despre spălăturile vaginale cu soluție de „alaun”, adică „piatră acră”. Rar întâlnită acum, aceasta este o substanță astringentă care provoacă „strîngerea”, sau mai clar spus, „strâmtarea” locului unde este aplicată. Iar în acest caz „locul” cu pricina este este exact cel la care visează orice bărbat. Așadar, un secret „profesional” pe care doamna Elena l-a aplicat, cu multă măiestrie, pentru a spori plăcerea iubitului șef de stat.
Un jurnalist celebru, și el contestat adeseori, dar niciodată ignorat, a oferit una dintre cele mai corozive explicații privitoare la această legătură ciudată, în care sexul se împletește, intim, cu politica. Folosindu-se doar de câteva vorbe, mai șfichiuitoare însă ca un harapnic, editorialistul a prezentat-o pe Elena drept o „femeie care, admițând ca n-ar fi avut un temperament execepțional, aducea o vasta experiență în legăturile cu bărbații, de pe urma cărora a căpătat o mare tehnică. O femeie vulgară, indecentă, stăpânind toate vicleșugurile de alcov, știind să reîmprospăteze pînă la epuizare dorința partenerului, știind să-și domine oboseala și care în loc de un leșinat setimentalism să-i servească o pitorească trivialitate.” Probabil că, la fel ca întotdeauna, corozivul editorialist are și de astă dată dreptate.
Dar asta n-o interesează absolut deloc pe Elena, care este exact ceea ce este și se arată tuturor, în toată splendoarea ei. Și-a dorit puterea și a avut-o: șeful statului i-a ușurat, din plin, ascensiunea fulminantă spre vârful „lumii bune” bucureștene pe care, oricum, și el și ea, o disprețuiesc în egală măsură. O „lume”   în care nimeni nu-și permite, totuși, să ignore mofturile ei muierești. Ahtiată după lux și fascinată de pietrele prețioase, nu pierde nicio ocazie de a-și etala diamantele montate în bijuterii deosebit de sofisticate. La fel ca și zecile de mantouri croite din blănuri exotice, extrem de scumpe. Mult bârfite, dar și invidiate de cuconet, sunt și zecile, poate sutele ei de perechi de încălțăminte din cea mai fină, accesorizată cu tot atâtea poșete extravagante.
Foarte mulți politicieni sunt convinși că, de fapt, șeful statului nu ia nici o decizie cât de cât importantă fără să se consulte cu ea. Motiv pentru care, la un moment dat, un politician cu gura spurcată, nici el chiar ușă de biserică, a și decretat spre deliciul asistenței, că „Marele șef”: „se pierde între cracii damei”. La un moment dat, într-o întrevedere particulară, celebrul ziarist pomenit mai sus i-a și spus, de la obraz, șefului statului că „dintr-o zdreanță murdară nu se poate face steag”.
Dar cui îi pasă de toate astea? Elena deține o putere pe care alte femei nici măcar nu ar putea să viseze: ia parte la elaborarea deciziilor politice, intermediază contracte economice oneroase de pe urma cărora își rotunjește averea. Ea este, cu adevărat, femeia puternică din spatele marelui bărbat.

Ei bine, cam aceasta este, foarte pe scurt, povestea Elenei, teribila muiere care, ne place sau nu, l-a subjugat, practic, pe șeful statului. Punem pariu că niciunuia dintre voi nu i-a trecut prin minte că ar fi vorba despre Elena Ceaușescu? Și asta pentru că „doamna” Elena” nu are, bineânțeles, nici o legătură cu „Epoca de Aur”.
Și cu atât mai puțin cu vremurile de acum.
„Coana Leana” o fi avut ea, calitățile ei ascunse și păcatele ei, dar niciodată nu ar fi putut-o egala pe acea Elena despre care am vorbit mai sus. Este de la sine înțeles că nici șeful statului nu este „Mărețul Cârmaci” .
Elena despre care am povestit aici este Elena Lupescu, atot-puternica amantă a Regelui Carol al II-lea. Celebrul ziarist pe care l-am invocat aici este neuitatul și inegalabilul Pamfil Șeicaru. Iar cinicul politician care a spus pe șleau unde era pierdut șeful statului, nu este nimeni altul decât cinic-sarcasticul Constantin Argetoianu.
Iar dacă anumite întâmplări de aici vi se par, într-o oarecare măsură cunoscute, asta nu este decât o întâmplare, o manifestare a hazardului care ne demonstrează, încă odată, că până și istoria are un ascuțit simț al umorului.  
   
Mai avem și o Elenă modernă, nu știm ce face și ce substanțe folosește ca să stea în apropierea marelui fac totum, care cunoște tot și critică tot, poate mai târziu legendele oculte despre fermecarea lui Băse, vor ieși la iveală. http://cristinamarcus.wordpress.com/2011/06/28/adevarata-biografie-a-elenei-udrea/