Reflecții despre democrație...

 Câteva reflecţii adevărate, despre vremurile pe care le trăim...

„Democraţia este cea mai rea formă de guvernare, cu excepţia tuturor celorlalte!” Winston Churchill

- Democraţia este încrederea nefondată în înţelepciunea colectivă a prostiei individuale.

- Democrația nu înseamnă numai dreptul de a-i trimite pe toți în aia a mă-sii, dar și obligația de a pleca acolo, dacă asta vrea majoritatea.

- Democraţia se bazează pe trei principii: libertatea cuvântului, libertatea cugetului şi înţelepciunea de a nu le folosi pe cele două precedente.

- Democraţia bagă poporul într-un joc controlat, dar în care poporul nu are controlul asupra jocului.

- Democraţia este calea de mijloc, care trece peste tot şi nu duce nicăieri.

- Democraţia e ca un şlagăr pe care toţi îl fredonează, dar căruia nimeni nu-i cunoaşte textul.

- Democraţie este atunci când turma de oi crede că îl conduce pe măgar, care e condus şi el.

- Democraţia este forma politică în care fiecare cetăţean primeşte ceea ce merită majoritatea.

- Democraţia îţi dă dreptul să înjuri pe cine vrei, dar nu-ţi dă mijloacele să judeci corect înainte de a înjura.

- Democraţia este ca o barieră: javrele şi jigodiile se târăsc pe sub ea, lupii şi leii sar peste ea şi doar boii şi bivolii se opresc la ea.

- Democraţie este atunci când vaca îl alege pe cel care o va mulge.

- Votul democratic este alegerea între lac şi puț. Prin vot democratic va fi ales de către majoritatea săracă acela, care va apăra interesele minoritaţii bogate.

- Votul democratic ne garantează că nu vom fi mai bine guvernaţi decât o meritam.

- Dacă votul democratic ne-ar aduce nouă ceva folositor, sau vreo schimbare în bine, nu am mai fi lăsaţi să votăm. [“If voting made any difference they wouldn't let us do it.”― Mark Twain]

„Să nu crezi nimic din ceea ce auzi sau citeşti, nu contează cine a spus-o sau scris-o, chiar dacă am spus-o eu, doar dacă rezonează sau face sens cu gândirea ta.”

Budha

Îmi place

Comentează

O amintite din liceu...

 

A doua zi de Paști, căutam ceva divertisment muzical pe Youtube, cu amintirile de acum 50 de ani am dat peste Sarita Montiel, am ascultat mai multe videoclipuri, așa cum le primeam de la platforma IT și gândurile îmi zburau către trecut. O amintire din liceu legată de celebra actriță și cântăreață spaniolă, care făcea furori în anii 1965-1970, mai ales prin fizicul ei apetisant pentru tinerii de atunci. Ce mai, vorba tinerilor de acum: era o bunăciune...

Liceul din Sibiu unde eram pe clasa 11-a, avea o clădire impunătoare cu două etaje, care ocupa un cvartal destul de mare în centrul orașului. Clădirea avea o poartă principală impozantă, pe unde intrau numai profesorii și alți adulți, care dădea direct spre stradă, elevii intrau prin curtea interioară pe niște uși mai mici. Obiceiul impus de conducerea liceului, era ca în fiecare dimineață elevii să facă un careu, organizat pe clase, unde fiecare clasă avea locul ei și după raportul de dimineață, se intra spre clase în ordine și aproape în șir indian. La ușa școlii stătea un cerber, directorul adjunct, care controla cu privirea fiecare individ ce-i trecea prin față. Cine nu avea : uniformă, chipiu băieții și cordeluță fetele, număr matricol pe braț nedezlipibil, ciorapi lungi patenți la fete și alte amănunte de ținută, nu intra în școală. Un alt aspect controlat era legat de podoaba capilară a fiecăruia, la băieți trebuia să fi tuns la spate reglementar fără chică și fetele cu părul mai lung trebuiau să aibă părul strâns sau bine pieptănat pentru cele cu părul mai scurt.

Într-o zi  de mai, ajunge la rând să intre clasa mea, cerberul care era poreclit Flax (profesor de istorie, celibatar și cu un comportament destul de constipat) începe să vocifereze arătând spre șirul de băieți care intrau : „Tu, tu, tu... la tuns!”  Din grupul de băieți care nu au fost lăsați să intre în școală, vreo 8, făceam parte și eu.   Orele începuseră, ușile de intrare erau ferecate până la pauză, așa că am ieșit din curtea școlii și ne-am așezat pe bordura trotuarului, în fața intrării profesorilor. Am început un protest mai puțin vocal, dar am scris pe câteva foi de hârtie, pe care le fluturam: „Noi vrem să învățăm și ei nu ne lasă... Este dreptul nostru să avem păr... Noi nu ne tundem...” Am stat acolo vreo 3 ore, timp în care diriginta noastră și încă o profesoară, au ieșit să ne spună să plecăm că facem școala de rușine... Oamenii treceau pe stradă prin fața noastră și își făceau cruce...Ni se făcuse foame și ne cam plictisisem de protest.   Am plecat în grup, ne-am luat covrigi și floricele de porumb și am intrat la matineu la cinematograful Pacea, unde rula un film cu Sarita Montiel, nu mai țin minte exact care, „Pecado d’ Amor sau Regina Cântecelor”, oricum avea o scenă în care diva își expunea nurii și căuta un purece cântând... În sala de cinematograf eram numai noi, cei din grupul cu pricina de la școală, stăteam tolăniți cu picioarele pe spătarul scaunelor din față, mâncam floricele de porumb, așa că puteam vocifera, comenta  și râde în voie.     După film, ca și cum ne-am fi întors de la școală, fiecare s-a dus la casa lui.     A doua zi, la careul de dimineață, stupoare, eram de nerecunoscut, din 8, cinci s-au tuns chilug și trei scurt reglementar, între cei trei eram și eu care nu m-am chelit, pentru că nu-mi plăcea să am față de pușcăriaș.      Să fi fost Sarita cea care ne-a îndemnat să fim ascultători sau frica de urmări?