XII (12) TENSIUNI IN CRESTERE CE AR PUTEA REMODELA VIITORUL
PANA IN 2030:
Pentru că tot se vorbeşte intens despre The Great Reset,
începută în sistemul relaţiilor internaţionale dar şi în profunzimile
economico-sociale şi culturale ale societăţilor noastre cu ani buni înainte de
pandemie, resetare accelerată şi „oficializată” de criza blocării lumii de
către noul coronavirus, ar fi utilă o discuţie despre marile linii de conflict
existente la ora actuală pe scena globală. Aceste tensiuni se pot adânci,
agrava şi finalmente exploda până la sfârşitul acestui deceniu, separat sau în
combinaţii dintre cele mai neaşteptate, în ciocniri cu impact major asupra
vieţilor noastre şi chiar ale generaţiei care urmează.
Desigur, nimeni nu dispune de globul de cristal care să ne
spună cu precizie ce se va întâmpla. Una sau mai multe din înfruntările latente
de mai jos ar putea erupe în confruntări dramatice, ireversibile, chiar
violente. După cum, tot teoretic vorbind, este posibil ca nimic semnificativ să
nu se întâmple până în 2030 iar tensiunile să fie complet ori parţial depăşite.
Sau, de ce nu?, alte linii de conflict, pe care nu le vedem astăzi sau care ni
se par nesemnificative, să devină mâine decisive. Orice este posibil şi în
acelaşi timp nimeni nu mai poate oferi garanţii de niciun fel.
Totuşi, dincolo de această incertitudine şi volatilitate a
contextului, este important să încercăm cel puţin să înţelegem pe ce
aliniamente s-au creat deja falii relevante de sciziune şi potenţial conflict
şi de unde ar putea apărea în anii următori scânteia unei ciocniri puternice.
Următoarele „fronturi” sunt aşadar de urmărit cu mare
atenţie în acest deceniu:
1.
Competiţia extremă
pentru supremaţie globală SUA-China. După câteva decenii de letargie a marii
puteri americane, consumată mai degrabă în dispute interne, guvernul de la
Washington a realizat în decurs de câţiva ani că pre-eminenţa globală obţinută
de SUA în 1918, la sfârşitul Primului Război Mondial, reconfirmată în 1945 şi
1989, derulată cu autoritate incontestabilă de-a lungul întregului secol XX,
este pe cale să fie anulată de ascensiunea formidabilă a Chinei, după 1990.
Deschisă oficial de Trump şi ridicată de Biden la rangul de „competiţie
extremă”, tema competiţiei SUA-China pe plan strategic, politic, economic,
militar, industrial şi tehnologic poate conduce în varii direcţii, de la un
război rece la unul fierbinte, autentic. Periculozitatea şi impactul ambelor
versiuni posibile de război SUA-China asupra aliaţilor Americii din Asia
(Japonia, Coreea de Sud) dar chiar şi din Europa sunt evidente şi nici nu mai
trebuie explicate aici;
2.
Deteriorarea definitivă
a democraţiei liberale americane prin radicalizare ideologică şi ciocnire
violentă a facţiunilor conservatoare şi progresistă, reflectată într-un război
civil brusc, care să incendieze America (de exemplu, inter-rasial), sau o
ciocnire surdă interminabilă, care să anuleze practic orice apetit al
Washington-ului de a mai fi un actor global activ în sistemul internaţional,
scenariu ce ar lăsa descoperiţi aliaţii SUA din Europa, Asia şi Orientul
Mijlociu;
3.
Erupţia tensiunilor
interne din China, în jurul celor patru mari vulnerabilităţi istorice ale
Republicii Populare Chineze (Taiwan, Hong-Kong, Tibet şi statutul uigurilor)
ori acutizarea tensiunii între forţa financiară a celor peste 1000 de
miliardari chinezi şi establishmentul Partidului Comunist, o tensiune
deocamdată ţinută sub control de mâna forte a Beijing-ului şi de obedienţa
interesată a magnaţilor. În momentul în care marii bogaţi ai Chinei, cel mai
probabil cei din generaţia a doua, vor dori însă şi putere politică (ceea ce
este un reflex inevitabil, la scara istoriei), forţând pluralismul şi
competiţia politică în locul monolitului, întreaga construcţie totalitară a
regimului comunist al RPC se poate clătina, cu efecte economice cataclismice
asupra pieţelor mondiale. În aproximativ 10 ani este aşteptată să devină activă
a doua generaţie a super-bogaţilor Chinei, care nu vor mai avea neapărat
sentimentul că îşi datorează averea regimului comunist;
4.
Un conflict al
succesiunii în Rusia post-Putin şi o eventuală venire la putere a unei facţiuni
ultra-conservatoare, naţionaliste, militare sau cu accente
tradiţionalist-religioase, eurasianiste şi mesianice, situaţie care ar scoate
complet Rusia din schema relaţiilor internaţionale cu lumea democratică şi ar
plasa-o pe poziţii de adversitate extremă cu vecinii din Europa de Est
(inclusiv cu ţări membre ale NATO), cu republicile postsovietice din Caucazul
de Sud sau cu cele din Asia Centrală, cu Turcia sau cu puterile din Extremul
Orient (China sau Japonia). Este tot mai limpede că aceştia sunt, practic,
ultimii ani ai regimului Putin iar până în 2030 la Moscova se va fi instalat cu
siguranţă o altă conducere, mai bună sau mai rea decât actuala. Rusia continuă
să rămână marea putere cea mai conflictuală, mai instabilă şi mai periculoasă
pe termen scurt, mediu şi lung, cu atât mai mult cu cât este o putere în
declin, aflată la începutul unei schimbări politice generaţionale şi cu
impulsuri impredictibile care vin din profunzimea, frustările şi proiecţiile
imaginare de putere ale societăţii ruse, în care modernizarea
economico-tehnologică şi forţele sociale retrograde compun un cocteil Molotov
înspăimântător;
5.
Un război Israel-Iran,
despre care se vorbeşte deja de mai mulţi ani, ar arunca în aer ultima fărâmă
de stabilitate care mai există în Orientul Mijlociu, apărând riscul coalizării
islamice coroborat cu intervenţia militară a SUA, evident în apărarea aliatului
tradiţional Israel. Conflictul ar avea multiple reflectări negative în Europa
şi în întreaga lume occidentală, oricum bântuită de ameninţarea atacurilor
teroriste interne;
6.
Dezintegrarea Regatului
Unit al Marii Britanii într-o criză politică a succesiunii monarhice,
amplificată de imaginea tot mai proastă a casei regale, de dorinţa scoţienilor
de a organiza un nou referendum suveranist şi de intenţia latentă a unor state
din Commonwealth (din Caraibe, Australia) de a ieşi de sub coroana britanică.
Pentru europeni, reaprinderea conflictului din Irlanda de Nord, izbucnirea
unuia nou în Scoţia sau o relaţie politică rece UK-UE, cu multe bariere, pot
avea efecte negative pe termen relativ scurt (2-3 ani) şi mediu (3-5 ani). Pe
termen lung, cred însă că Marea Britanie – chiar şi cu un regat din care vor
pleca scoţienii – îşi va restabili relaţiile foarte bune cu Uniunea Europeană.
Apariţia unei eventuale crize vizează deci perspectiva de până în cinci ani de
acum înainte, când climatul politic va rămâne destul de instabil în insulă iar
Coroana va trece – sau nu – testul succesiunii;
7.
Adâncirea diferenţelor
de viziune politică privind viitorul UE între nucleul ţărilor bogate (Franţa,
Germania, Olanda), pe de o parte, şi ţările Europei Centrale pe de altă parte,
cu un comportament obstructiv tot mai pronunţat şi mai asertiv al Ungariei şi
Poloniei, poate chiar şi al Austriei (pe motive anti-imigraţie), ceea ce ar
pune sub semnul întrebării pe termen lung (10 ani şi peste) însuşi viitorul
Proiectului European sau chiar solidaritatea şi coerenţa UE-27. O altă falie
strategică poate apărea între ţările care vizează desprinderea de SUA şi
proiectul european autonomist (Franţa în special, posibil şi Italia) şi ţările
pro-americane de la periferia răsăriteană a UE (Polonia, România, Statele
Baltice). Nu poate fi complet exclus scenariul dezintegrării UE în forma
actuală şi al reapariţiei unor forme viitoare de integrare regională, poate mai
mici şi mai flexibile, pe baza unor noi Tratate. Alegerile pentru Parlamentul
European din 2024 sau 2029 ar putea fi primele din istoria UE care să nu mai
genereze o majoritate pro-integrare, ci una a partidelor naţionaliste, cu
accente suveraniste;
8.
Explozia conflictului
latent din Peninsula Coreeană, la capătul unei lungi perioade de înarmare
nucleară a Coreei de Nord, explozie care ar putea fi cauzată de eşecul
regimului comunist de la Phenian de a mai asigura minimul de hrană – chiar şi
pentru standardele joase locale – pentru populaţie. Se ştie din istorie că
orice regim dictatorial aflat în declin intern, care nu se mai poate legitima
în ochii poporului prin realizări în privinţa calităţii vieţii, devine agresiv
şi periculos pe plan extern, în special în relaţiile cu vecinii. Reluarea
războiului coreean întrerupt prin armistiţiul din 1953 şi intervenţia militară
a SUA, respectiv a Chinei, ar putea schimba fundamental tabloul securităţii
globale;
9.
Creşterea tensiunii
sociale generate de dezvoltarea inteligenţei artitificiale şi scăderea
oportunităţilor de joburi pentru cei cu niveluri joase de calificare
profesională, cu apariţia şomajului şi a sărăciei în categoria celor slab
educaţi, o problemă economică structurală care va deveni din ce în ce mai
pregnantă spre sfârşitul deceniului (2030), odată ce milioane de locuri de
muncă vor dispărea ca urmare a dezvoltării şi extinderii utilizării roboţilor
în producţie şi servicii. Nu e greu de dedus că cei rămaşi pe dinafara noului
model economic vor deveni ţinte facile ale discursului radical şi partidelor
extremiste, de stânga (socialiste, anti-capitaliste) sau de dreapta
(naţionaliste, anti-globaliste);
10.
Tensiunea
autohtoni-alogeni sau „nativismul”, un curent care va fi alimentat intens de
reacţia de respingere a imigranţilor de către cei născuţi în ţările respective.
Conflictul începe să fie deja resimţit în Marea Britanie, Olanda, Franţa,
Germania, Belgia, Austria, Italia etc. Partidele de dreapta, naţionaliste şi
xenofobe, au de câştigat de pe urma extinderii acestui fenomen, fiindcă vor
atrage din ce în ce mai mulţi aderenţi cu tema anti-imigranţi şi a
protecţionismului identităţii naţionale;
11.
Tensiunea
secular-religios, una din versiunile clivajului progresist-conservator pe care
îl observăm deopotrivă în SUA dar şi în Europa, cu evoluţii şi specificuri
diferite de la ţară la ţară (de la tema dreptului la avort la măsura în care
Biserica trebuie să respecte sau nu legile date de autorităţile seculare). Ceea
ce se observă este că tot ce ţine de religie începe să creeze reacţii
emoţionale din ce în ce mai radicale, fie de aprobare, fie de respingere;
12.
Tensiunea
inter-generaţională, de o magnitudine ce pare să se apropie treptat de cea din
anul revoluţionar 1968, în care se înfruntă (deocamdată, simbolic) o generaţie
matură educată în anii ‘90, acum în vârstă de 45-60 de ani, care susţine
valorile tradiţionale ale sistemului capitalist, ale proprietăţii, muncii şi
capitalului, ale democraţiei liberale, Occidentului şi globalizării, cu o
generaţie revoltată (dar nu neapărat mai bine educată, mai cultă şi mai competentă),
crescută în aerul populist anti-sistem, în ignoranţa şi bulele reţelelor
sociale şi în naivităţile sau exagerările ideologice ale ultimului deceniu,
avantajată desigur de energia şi capacitatea de mobilizare mai mare (biologia
îşi spune aici cuvântul), dar care ar putea suferi curând şocul unor
performanţe profesionale mai mici şi al unei scăderi a nivelului de viaţă în
comparaţie cu părinţii lor, din cauza nivelului mai slab al educaţiei şi al
apetenţei mai mici de a munci serios.
Acestea sunt cele 12 tensiuni
semnificative care lucrează în prezent în lume, afectând stabilitatea
sistemului politic, economic şi social. De la interesele de putere din
relaţiile internaţionale la impactul tehnologiei şi de la ideologie şi religie
la geopolitică şi resurse, fără a neglija dimensiunile culturală şi
educaţională, fronturile pe care se dau astăzi marile bătălii pot indica
direcţiile posibile de evoluţie şi ciocnirile majore din următorii 10 ani. Aşa
cum spuneam la început, nu neg că pot exista şi alte linii de confruntare, pe
care poate că nu le vedem astăzi sau nu le acordăm deocamdată importanţa
cuvenită. Dar faptul că acestea de mai sus există, le cunoaştem istoria recentă
şi observăm cum se acutizează este deja un indiciu că nu putem privi prea liniştiţi
spre perspectivele şi finalitatea lină a „marii resetări” a lumii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu