Cum să distrugi o industrie nefăcînd nimic:
Oltchim și politica struțului
TEMA: „Privatizare, țeapa cea mai mare”
-
de Iulia Popovici şi Victoria Stoiciu
Mecanica politică în cazul Oltchim (cunoscută şi
sub numele de politica struţului) pare a fi cea universal valabilă în
România: ne frîngem mîinile şi aşteptăm că poate trece/ se rezolvă de la
sine. Iar dacă nu trece, poate totuşi se rezolvă cumva, ne-nţelegem şi noi
ca oamenii – în situaţia dată, cu FMI şi Comisia Europeană.
Acum, politicienii se întrec în a arăta cu
degetul unii la alții, acuzîndu-se reciproc de dezastrul pe nume Oltchim.
Ponta aruncă pisica în curtea lui Videanu, a lui Vlădescu și a PDL-ului,
PDL încearcă să-l transforme în țap ispășitor pe Ponta și Guvernul USL, DD
e transformat în vedetă a unei privatizări ratate. Procurorii și DNA intră
și ei imediat în joc, ca în orice păruială autohtonă serioasă, în care
dacă nu e băgată Procuratura, atunci înseamnă că e plictiseală. În
încercarea de a instrumentaliza electoral subiectul Oltchim, se omite că
povestea ascensiunii și decăderii combinatului petrochimic se întinde, de
fapt, de-a lungul a multe, multe guvernări, cu coloraturi ideologice diferite,
dar cu apucături identice. Responsabilitatea nu aparține unui partid
politic sau altul, actualului sau fostului guvern, stîngii sau dreptei, ci
întregii clase politice, care acum, în loc să-și facă sepuku într-un
ritual colectiv, în semn de recunoaștere a vinovăției, pasează pisica
dintr-o parte într-alta.
Cine e şi ce face Oltchim Rîmnicu Vîlcea
Diferenţa dintre Oltchim şi multe alte
întreprinderi româneşti scoase pe piaţă în ultimii mulţi ani e cea dintre
o industrie vie şi una muribundă, între o platformă modernă producînd
pentru o piață în creștere și un mastodont industrial socialist care nu
mai are ce fabrica. Înfiinţat în 1966, Oltchim e un combinat la zi cu
tehnologia, iar ceea ce se „fabrică“ pe platforma de la Rîmnicu Vîlcea
sînt produse cu mare cerere pe o piaţă în care societatea deţine un
semimonopol regional: din Ucraina pînă în Germania, în afară de Oltchim,
nu mai există decît un fabricant de PVC (policlorură de vinil) în Ungaria[i] şi unul de oxo-alcooli, polioli etc. în Polonia
(deţinut de acţionarul minoritar de la Rîmnicu Vîlcea, PCC SE) şi nimeni
care să le producă pe amîndouă. Oltchim deţine 41% din piaţa Europei
Centrale pentru sodă caustică şi e al treilea producător de PVC din Europa[ii]. V-aţi pus tîmplărie PVC de maximă calitate? Există
mari şanse ca profilele pe care le aveţi în casă să fie Ramplast – una
dintre mărcile-lider de pe piaţa românească. Iar Ramplast e produs la
Oltchim. Cifra de afaceri a Oltchim a crescut de la 78 milioane euro
(echivalent) în 1992 la 528 milioane euro în 2008. Platforma Oltchim
reprezintă 65% din activitatea industrială a judeţului Vîlcea. 80% din
producție merge la export.
Lanţul trofic al Oltchim
Două sînt materiile prime de bază la Oltchim –
etilena şi propilena. (Mai e şi sarea – furnizată de Exploatarea Rîmnicu
Vîlcea a Salrom, care şi ea va suferi o lovitură dacă se închide
combinatul.) La capacitate maximă, combinatul consumă 10,6 tone/oră de
etilenă şi 12.000 de tone de propilenă pe lună. Etilena e un gaz incolor
puternic inflamabil, motiv pentru care transportul ei, altfel decît prin
conducte speciale, presupune instalaţii de criogenare (în UE, transportul
feroviar de etilenă e interzis, iar din cauza condiţiilor speciale de
siguranţă, cel rutier e foarte costisitor, şi oricum nu poate fi realizat
la nivelul de necesar al combinatului de la Rîmnic). Etilena e materia de
bază în producţia de PVC – care reprezintă 35% din activitatea Oltchim.
Şi aici apare lanţul trofic: etilena vine,
deci, doar pe conductă. Conducta (care are 60 km şi e funcţională din anii
‘70) leagă Oltchim de Petrochimia Piteşti, care produce etilenă şi
propilenă. Etilena şi propilena rezultă din procesarea naftei, care e un
amestec inflamabil de hidrocarburi rezultat în urma rafinării ţiţeiului.
Nafta e furnizată Petrochimiei de Rafinăria Piteşti – ambele alcătuind
Complexul Arpechim, deţinut din 2004 de Petrom. Complexul Arpechim a fost
integrat în complexul petrochimic încă din 1971, iar relaţia de
interdependenţă dintre diferitele componente ale lanţului de producţie s-a
menţinut şi după 1989. Numai că acest sistemul integrat de producţie
funcţiona atîta timp cît avea drept unic proprietar statul: în momentul în
care unele dintre elementele sale au început să fie privatizate, întreg
procesul a început să scîrţîie, supus unei logici de funcţionare complet
diferite de cea în care fusese conceput. Asta s-a văzut foarte clar după
2004, cînd a fost privatizat Petrom. Deşi OMV-Petrom n-a ţinut cu tot
dinadinsul să primească la pachet şi Arpechim, l-a căpătat la privatizarea
Petrom din urmă cu opt ani – cu obligaţia de a menţine funcţionale
Rafinăria şi Petrochimia o jumătate de deceniu.
Dependent de unicul său furnizor privat,
Oltchim a trebuit să accepte mărirea exponenţială a preţurilor pentru
etilenă şi propilenă, în timp ce Petromul restrîngea activitatea la
Arpechim, pregătindu-se de închidere. Şi Oltchim tot acumula la o datorie
către Arpechim care avea să se ridice la suma de 31 de milioane de euro.
Totuşi, pentru că piaţa PVC-ului era în expansiune şi afacerile mergeau
bine (între 2004 şi 2006, combinatul a avut profit semnificativ, de 32
milioane euro anual în acest interval), Oltchimul a investit 200 de
milioane de euro în retehnologizarea diviziei de policlorură de vinil. A
venit, însă, criza şi odată cu restrîngerea pieţei construcţiilor, a
scăzut şi cererea de PVC. Nu şi preţul la etilenă. Aşa că la finele lui
2008, inevitabilul se produce: Petrom
sistează livrările de materie primă (etilenă şi propilenă)
către Oltchim (beneficiarul de bază, care acum avea nevoi limitate).
Astfel, Oltchim îşi reduce activitatea în 2008, succesiv cu 20%, apoi încă
20%. Încă are 4.500 de angajaţi (în toamna lui 2012, sînt 2.800), dar
intră într-un program de restructurare care ce urma să se finalizeze în
2013 şi care, odată încheiat, se estima că va aduce profituri de 82
milioane de euro. Sindicatul, conducerea şi muncitorii încep să se
îngrijoreze – dar în noiembrie 2008 (să ne amintim, e sezon de alegeri) vine în
vizită preşedintele României, Traian Băsescu şi le zice: Staţi
liniştiţi, ştim ce avem de făcut, în relaţie cu OMV şi cu AVAS.
Într-un final, în 2009, Oltchim
a convins Ministerul Economiei să aprobe o linie de credit care
să permită cumpărarea de la Petrom a Petrochimiei Piteşti. Deja, la acel
moment au devenit vizibile diferenţele de viziune dintre acţionarul
majoritar, adică statul român, şi cel minoritar – PCC, în ceea ce priveşte
strategia investiţională şi de dezvoltare a companiei, fricţiuni care s-au
menţinut de-a lungul timpului, transformîndu-se într-un adevărat război.
Poziţia PCC a fost categoric împotriva achiziţiei, pe motiv că Arpechim
este o gaură neagră, iar pentru integrarea eficientă a unităţii este
nevoie de minim cinci ani, interval în care compania va falimenta. Mai
mult decît atît, PCC depune reclamaţie la Comisia Europeană, solicitînd
deschiderea unei investigaţii pentru un presupus ajutor de stat, în
legătură cu creditul luat de Oltchim de la CEC Bank şi cere Curţii de Apel
Bucureşti interzicerea garanţiei EximBank de 50 milioane de euro pentru
Oltchim (de fapt, pentru cumpărarea și reparațiile de la Petrochimia
Pitești). Astfel, garanţia de stat intră sub lupa Comisiei Europene, iar
războiul dintre acţionarul minoritar şi cel majoritar se poartă, de aici
înainte, fără mănuşi, cu consecinţe păguboase pentru companie. Poziţia PCC
se explică prin faptul că compania polono-germană n-are treabă cu PVC-ul,
să se-nchidă, piaţa lui e pe celelalte linii de producţie (cele de
electroliză) de la Rîmnicu Vîlcea, unde materia primă se poate aduce din
altă parte. Spre deosebire de conducerea companiei, interesată de
producţia de PVC, PCC Se este interesată să cîştige cota pe piaţa de
polioli, aceasta fiind şi intenţia din spatele încercării eşuate de a
achiziţiona pachetul majoritar al Oltchim în recentul proces de
privatizare – obţinerea
unei poziţii în topul celor mai mari cinci producători de polioli
la nivel european. În acest context, administratorii
români au acuzat acţionarii PCC că subminează activitatea
combinatului prin metode „securisto-comuniste ale securităţii poloneze“ şi
are ca ţintă „distrugerea concurenţei“ (reamintim, PCC SE deţineîn Polonia
o societate, Rokita, cu profil de producţie parţial similar cu cel al
Oltchim).
Totuşi, în pofida opoziţiei PCC, cumpărarea
Petrochimiei are loc în decembrie 2009, contra sumei de 12,9 milioane de
euro. Totodată, Oltchim obţine şi o reeşalonare a datoriilor către Petrom
pe o perioadă de trei ani. Reparaţiile la Petrochimia au durat pînă în
noiembrie 2010, an în care cifra de afaceri a companiei creşte cu
21%, iar pierderile avansează într-un ritm mult mai lent – cu 2%
faţă de 2009.
Dar în martie 2011, ce să vezi, Petrom
închide Rafinăria Arpechim! Petrom făcuse acest anunţ încă din 2010, prin
urmare decizia de închidere nu a fost o surpriză, aşa cum nu
reprezenta o surpriză nici impactul închiderii rafinăriei asupra
combinatului Oltchim. Cu toate astea, politica struţului este din nou
varianta pentru care optează Guvernul României: bagă capul în nisip, se
preface că nu aude şi nu vede, în speranţa că sfîntul duh, piaţa liberă
sau o minune vor salva situaţia de la dezastru. Astfel că în 2011, cu
1.200 de angajaţi în pragul şomajului la rafinărie, prim-ministrul Emil
Boc se dădea
de ceasul morţii vorbind despre importanţa rafinăriei pentru
Oltchim și a Oltchimului pentru țară. Între timp, Petrom stă cu rafinăria
în braţe, în conservare – nu-i trebuie, dar susţine că nu a identificat un
cumpărător credibil. Întrebarea care se pune este: de ce nu este statul
român un cumpărător credibil? În mai 2011, combinatul Oltchim transmite
companiei petroliere Petrom oferta
de achiziţionare a rafinăriei Arpechim (să ne-nţelegem,
discuţiile despre preluarea rafinăriei datau
din 2009). (În aceeași lună mai 2011, cotația
la bursă a acțiunilor Oltchim era în creștere și toată lumea
aștepta o privatizare anunțată din urmă cu un an.) Dar cam cît de
cooperantă ar putea fi, totuşi, o companie privată cu un stat pe care l-a dat
deja în judecată la Curtea Internaţională de Arbitraj pentru
recuperarea cheltuielilor de ecologizare? Statul
român s-a obligat să deconteze lucrările de decontaminare istorică
(adică pentru exploatări făcute înainte de privatizare) realizate de
Petrom, prin contractul încheiat în 2004; compania a înaintat două
notificări de plată, însumînd circa 25 milioane de euro, şi
statul e încă dator.
Un an mai tîrziu (!), în 2012, situaţia nu
evoluase deloc, în schimb Guvernul României îşi
asuma în faţa FMI şi a Băncii Mondiale angajamentul că nici
Oltchim, nici guvernul „nu vor achiziţiona active ale rafinăriei Arpechim
înainte de privatizare“, prevăzînd în mod explicit încheierea unui
protocol între SC OMV Petrom şi Ministerul Economiei privind opţiunea de
achiziţionare de active ale Rafinăriei Arpechim deţinute de Petrom. În
acelaşi timp, pe 27 iunie 2012, în urma unei pichetări sindicale,
Ministerul Economiei semna cu sindicatele din Oltchim un protocol în care
se jura că negociază deja cu Petrom „răscumpărarea“ Rafinăriei Arpechim.
Aviz favorabil de la UE – şi ce dacă?
Şah şi mat în lupta dintre acţionari
Anul acesta, Comisia Europeană şi-a dat acordul
pentru conversia în acţiuni a creanţelor Agenţiei de Valorificare a
Statului (AVAS). Soluţia măririi capitalului fusese imaginată încă în
2009, considerîndu-se că problema în relansarea combinatului venea
din capitalul social foarte mic (doar 9
milioane de euro[iii]). Doar că în februarie 2009, şi pe fondul
acuzaţiilor lansate de PCC, „noul“ guvern s-a gîndit că Bruxelles-ul ar
putea privi această conversie drept ajutor de stat, deci
s-au dus cu jalba în proţap la Comisia Europeană. Iar răspunsul
acesteia a venit trei ani şi patru guverne româneşti mai tîrziu, în martie
2012… E lungă coada la UE şi nu se face să-i grăbim pe stimabili… În tot
acest răstimp, de la solicitarea avizului de la Comisia Europeană pînă la
primirea lui şi după aceasta, nimeni nu s-a preocupat de negocierea cu
acţionarii minoritari pentru a se ajunge la un consens favorabil ambelor
părţi, deşi divergenţele de viziune dintre PCC şi fondul de investiţii
Carlson Ventures, pe de o parte, şi acţionarul majoritar, pe de alta, erau
bine cunoscute. După primirea avizului, în martie anul acesta, energiile
politice au fost absorbite de moţiunea de cenzură, de schimbarea
Guvernului şi apoi de acţiunea de suspendare a Preşedintelui. Aşa se face
că la Adunarea Generală a Acţionarilor (AGA) din 10 septembrie, cei peste
33% minoritari au
respins majorarea de capital, care trebuie aprobată de două
treimi din acţionariat. Dacă s-ar fi aprobat majorarea de capital, PCC
(plus Carlson Ventures) ar fi ajuns să deţină doar 2% din acţiuni, iar
influenţa sa în procesul de decizie ar fi scăzut considerabil. A nu se
omite faptul că în 2007, PCC a a preluat 1% din pachetul de acţiuni de pe
Bursă, dar a ajuns să-şi majoreze pachetul de acţiuni după ce în 2008
Guvernul Tăriceanu a decis diminuarea capitalului social al combinatului
Oltchim cu 100 milioane de euro. Adunarea Generală a aprobat diminuarea
capitalului şi, astfel, PCC a ajuns să deţină 12,9% din acţiuni, fără a
plăti un leu în plus, și a continuat să achiziţioneze participații de pe
Bursa de Valori Bucureşti (de la SIF Oltenia, mai precis). Aşa se face că,
după ce a stat trei ani după avizul Comisiei Europene, Guvernul României
s-a trezit azi în imposibilitatea de a implementa majorarea de capital, pentru
că… surpriză, surpriză, acţionarii minoritari nu sînt de acord.
În august, a venit Fondul Monetar
Internaţional cu „cioc, cioc, aţi zis că privatizaţi Oltchim în
septembrie“ (atenţie, privatizarea era restantă din aprilie, conform
calendarului convenit de FMI cu Guvernul Boc). Pe urmă, a venit și Comisia
Europeană să spună: Vindeți acțiunile separat de creanțe! În absenţa
mijloacelor circulante (mai exact, o linie de finanţare care să permită
realimentarea cu energie şi materii prime, fiindcă la rata de îndatorare
pe care o avea – din motive explicate –, nimeni nu mai păsuia combinatul,
darămite să-i dea vreun credit), Oltchim a ajuns la privatizarea așteptată
de doi ani funcţionînd în avarie şi plin de datorii.
În mod normal, Guvernul ar fi trebuit să-şi pună
cenuşă în cap pentru vastul circuit de indecizii şi să ceară o amînare a
privatizării de la FMI (opiniile generale ale celor în temă cu subiectul
sugerează că o licitare mai aşezată şi asigurarea unui capital de lucru ar
putea da o şansă Oltchim). Doar că, în mod evident, nu are curajul s-o
facă. La fel cum nu e în stare să înfrunte Comisia Europeană în privinţa
„ajutorului de stat“ pe care l-ar putea reprezenta oferirea unei linii de
finanţare către combinat. Soluţia e în acelaşi spirit al lui „o să se
rezolve“: amînarea prin mimarea privatizării – de aici, preferinţa pentru
un licitator care oferea o sumă mai mare, dar negarantabilă, în locul
unuia reprezentînd versiunea mică, locală şi de avarie a idealului
(Chimcomplex Borzeşti).
Căpuşele, unde sînt căpuşele?
Ziarul
financiar publică o listă cu firme contractoare ale Oltchim care au făcut
profit în timp ce combinatul înregistra pierderi. Sînt, cele mai multe,
companii născute din externalizarea de către Oltchim a unor servicii (de
mentenanţă, de proiectare etc.). Dar. Pentru ca firmele care execută
lucrări pentru Oltchim sau prestează servicii societăţii să poată fi
calificate drept „căpuşe“, ar trebui aduse dovezi nu că lucrările şi serviciile
au fost externalizate (şi Uzinele Dacia au externalizat, şi Romtelecom, ba
chiar şi OMV-Petrom) unor companii la care Oltchim deţine acţiuni, ci că
aceste lucrări şi servicii au fost: 1) inutile, şi/ sau 2) facturate la
preţuri mult peste cele ale pieţei. Că în 2008, pe cînd Oltchim încă
funcţiona la capacitate maximă şi avea o cifră de afaceri de aproape 600
de milioane de euro, o firmă care face izolaţii cisterne şi lucrări de
reparaţii, la care Oltchim are 30% din acţiuni, avea cu societatea petrochimică
contracte în valoare de 7 milioane de euro, reprezentînd 33% din cifra de
afaceri a respectivei societăţi, nu e un indiciu de căpuşism. (Combinatul
şi-a vîndut sau a încercat să-şi vîndă participaţiunile la aceste
societăţi rentabile ca să-şi acopere din datorii.)
Însumate, contractele cu firmele în cauză par
ridicole comparativ cu îndatorarea Oltchim.
Mult mai credibilă – şi pomenită la unison de
reprezentanţi ai statului (chiar dacă nu cu totul credibili ei înşişi, ca Liviu
Pop) şi de sindicate (liderul Cartel Alfa, Bogdan Hossu,
într-un interviu pentru CriticAtac) – este versiunea în care căpuşarea s-a
produs în procesul de distribuţie a produsului finit. Mai exact, pe cînd
avea producţia limitată la cîteva procente din capacitate (prin închiderea
Rafinăriei de la Arpechim), Oltchim vindea cu plata la trei ani (în
loc de 90 de zile). Prin contracte aprobate de Consiliul de Administraţie,
ai cărui membri sînt numiţi politic (ca reprezentanţi ai Ministerului
Economiei), nu de directorul Oltchim.
Cine e în spatele acestor contracte nu se ştie –
Mihai Diculoiu, liderul Sindicatului Liber Oltchim, spune că firmele
căpuşă nu sînt treaba sindicatului, că nu ştie, nu se bagă. Bogdan Hossu
spune că liderii de sindicat nu se bagă pentru că vor să-şi păstreze
poziţia şi salariul, iar în cazul concret al lui Diculoiu, pentru că
sindicalistul de la Oltchim a crezut întotdeauna că „se rezolvă“, că
fiecare schimbare politică va aduce dorinţa de rezolvare a problemei (căci
după ce ţi-au promis-o şi prim-miniştrii, şi preşedintele ţării…). Dar
pierderile în sine sînt la fel de simple: 84 euro/ MwH plătiţi la
Electrica atunci cînd ALRO Slatina (companie privată) plătea
între 114 şi 214 lei/ MwH, monopolul CET Govora pe aburul
industrial furnizat – din cauză că Oltchim nu-şi permitea cumpărarea unei
centrale termice proprii, investiţii majore pe timp de criză acoperite
doar de promisiuni guvernamentale…
Cine plăteşte preţul?
Singurii care plătesc un preţ greu pentru
aceste eşecuri în lanţ, descrise mai sus, sînt muncitorii de la Oltchim,
care nu şi-au luat salariile de două luni şi ale căror perspective sînt
sumbre, precum şi cei în jur de 7.000 de angajaţi din industriile pe
orizontală care vor fi afectaţi în cazul reducerii activităţii sau
închiderii Oltchim (conform estimării lui Mihai Diculoiu, lider sindical,
într-un interviu pentru CriticAtac). Pe fondul tensiunii, o parte dintre
muncitori au demarat acţiuni de protest îndreptate împotriva lui Diculoiu,
liderul Sindicatului Liber Oltchim. Cu toate astea, nu pare să existe nici
o diferenţă semnificativă între revendicările sindicatului şi cele ale
muncitorilor răzvrătiţi: şi unii, şi alţii au ca obiectiv primirea
plăţilor compensatorii în cazul eventualelor concedieri de după
privatizare. Diferenţa este una de tonalitate şi stil de negociere, nu de
conţinut: muncitorii nemulţumiţi cred că prin recursul la proteste îşi
maximizează şansele de a primi plăţile compensatorii, cerînd
asigurări şi răs-asigurări în acest sens de la diferiţi oficiali. Totuşi,
în ianuarie 2011 (înainte, deci, de intrarea în vigoare a noului Cod al
Muncii) s-a semnat un contract colectiv de muncă valabil pe o perioadă de
patru ani, care prevede plăţi compensatorii în valoare de 18 salarii medii
brute (valoarea acestuia este de 2.900 lei, în 2011 sindicatul obţinînd o
majorare salarială de 50%[iv]). Din punct de vedere legal, acţionarul majoritar al
Oltchim de după privatizare va prelua şi contractul colectiv de muncă în
vigoare. Acest lucru va pune la adăpost pe termen scurt salariaţii
Oltchim, care îşi vor primi salariile compensatorii, dar nu şi soarta
complexului petrochimic din România şi a industriei româneşti în general.
Cînd funcţionează la capacitate maximă, 80% din producţia Oltchim e
destinată exportului, situîndu-se în topul primilor zece exportatori ai
României, iar încetarea activităţii ar afecta serios balanţa comercială a
României şi deficitul comercial. Dar nimeni nu e preocupat de asta, toţi
actorii din sistem îşi urmăresc agenda lor îngustă şi imediată: Guvernul
și politicienii – protejarea funcționarilor incompetenți care s-au
perindat la Ministerul Economiei și la Oficiul Participațiilor Statului și
Privatizării în Industrie, îndeplinirea angajamentelor faţă de FMI,
liniște dinspre Comisia Europeană și acumulare de capital electoral prin
pasarea pisicii moarte; muncitorii – salariile compensatorii; acționarii
minoritari – protejarea propriilor interese în cotele de piață.
Combinaţia dintre politica struţului,
tactica amînării şi presiunile exercitate de acţionarul minoritar s-a
dovedit a fi cum nu se poate mai contraproductivă: un combinat de succes a
ajuns, în acest moment, în stare de comă avansată. Acest lucu nu este nici
rezultatul ineficienţei economice a combinatului, nici al „distrugeriii
creatoare“ a capitalismului: este pur şi simplu rodul lipsei de viziune
economică, al unor privatizări anterioare făcute alandala şi al lipsei de
voinţă politică a diferitelor guverne în soluţionarea problemei. Cazul
Oltchim nu era lipsit de soluţii, aşa cum pare acum, dar amînarea
deciziilor pînă în ceasul al doisprezecelea a făcut ca toate deciziile
aparent bune să fie proaste. Cine plăteşte preţul pentru asta? Pînă una,
alta, singurul capital protejat e cel electoral.
Cei care-și imaginează că a existat o
conspirație în punerea pe butuci a Oltchimului creditează guvernele
transpartinice, de la Năstase la Ponta trecînd prin Emil Boc și toți
miniștrii său ai Economiei, cu o capacitare de management conspiraționist
de care mai mult ca sigur nu au fost în stare.
Odată ce combinatul nu mai putea controla relația
cu furnizorul său unic de etilenă, trebuia luată o decizie, din cîteva
variante posibile:
-
1. Achiziția urgentă a Complexului
Arpechim (Rafinăria plus Petrochimia).
3. În loc de investiții în retehnologizarea liniei de PVC, fie închiderea ei (și tăierea cordonului ombilical care face/ făcea Oltchim dependent de Arpechim; conform liderului de sindicat Diculoiu, asta ar fi însemnat concedierea a trei sferturi dintre angajați, dar dezvoltarea ulterioară a diviziilor de polioli, oxo-alcooli etc. ar fi permis reangajarea unora), fie restrîngerea la producția de policlorură din clorură de vinil importată.
- N-a fost luată nici o decizie, soluția a fost
doar promisă.
Totul se învîrte în jurul alegerii de a continua
producția de PVC: acționarul minoritar PCC a făcut tot posibilul să
blocheze dezvoltarea liniei de PVC, mult-hulitul fost (timp de două
decenii) director de la Oltchim, Constantin Roibu, a mers orbește pe ideea
rentabilității pe termen lung a producției de PVC, garantată de nimic
altceva decît promisiunile guvernamentale. „Stați liniștiți, știm ce avem
de făcut…“ A fost un joc la ruleta rusească. Acum, rămîne de văzut dacă
statul va obține la cacealma amînarea de care are nevoie, dacă va tăia
nodul gordian (a fi sau a nu fi PVC?), dacă va pregăti privatizarea dînd
combinatul în administrare privată care să producă temporar în regim de
lohn (cu materia primă importată)… Dacă…
________________________
- [i] E vorba de BorsodChem
(Kazincbarcika), actualmente (din 2011) deținută de compania
chineză Wanhua Industrial Group Inc. În 2009, cifra de afaceri a
BorsodChem a fost de 627 milioane de euro, foarte apropiată de potențialul
Oltchimului. Combinatul maghiar, construit în 1963, a fost privatizat în
etape: management privat din 2009, vînzare de participații către Wanhua în
2010 și cedare a întregului pachet de acțiuni începînd din februarie 2011.
- [ii] Policlorura de vinil (PVC) se produce prin
polimerizarea clorurii de vinil, care la rîndul ei are drept materii prime
etilena și clorul. În combinatele petrochimice, clorul (gaz) se obține din
electroliza sării, din care rezultă de asemenea soda caustică și
hidrogenul (gaz). De aceea, combinatele care produc PVC sînt de asemenea
producători importanți de sodă caustică și hidrocloruri, cu piețe de
desfacere diferite de ale policlorurii de vinil, ceea ce le protejează de
variațiile unei piețe unice.
- [iii] Asta explică de ce rata de îndatorare a Oltchimului
pare acum astronomică: ea se calculează împărțind creditele restante la
capitalurile proprii, care sînt alcătuite din capitalul social, rezervele
reprezentînd maxim 50% din capitalul social și profitul/ pierderile din
exercițiile fiscale anterioare. Pentru o companie cu 600 de milioane cifră
de afaceri, capitalul social al Oltchim e penibil – iar rata de îndatorare
pare (s-ar putea să nu fie) mortală.
- [iv] Fondul de salarii la Oltchim reprezintă circa 50
milioane de euro pe an, 10% din cifra de afaceri, un raport considerat
economic valabil. Majorarea de salarii s-a obținut în contextul
desființărilor, prin noul Cod al Muncii, a grupelor de muncă de risc
crescut (munca în petrochimie presupune expunerea la substanțe
cancerigene).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu