11 octombrie, 2012

Amnitiri din viata de inginer chimist.Gânduri hazlii sau mai puțin

Ioan Mina Sava

Începuturi

Era în toamna anului 1970, mai precis la întâi septembrie cînd pășeam sfios pe treptele pavilionului administrativ al Combinatului Chimic Râmnicu Vâlcea (acum Oltchim), ca să mă angajez inginer chimist stagiar. Terminasem facultatea de inginerie de profil la Timișoara și prin repartiția ministerială trebuia să mă prezint la Făgăraș, am alergat cu o lună înainte, să obțin negația de la minister și acceptul de transfer de la Combinatul Chimic Făgăraș. De ce toate acestea...pentru că eram proaspăt căsătorit și vroiam să ne stabilim la Râmnicul Vâlcea, oraș între Sibiu și Pitești. Viața mea și traiectul profesional au fost marcate de această alegere și de combinatul în sine, astfel că am rămas fidel meseriei și locului aproape 40 de ani. Numai cine s-a pregătit într-o astfel de meserie și chiar dorea să o practice, poate să înțeleagă o anumită satisfacție pe care o ai atunci când lucrezi cu instalații mari și cu substanțe periculoase și reușești să le stăpânești conducând acele procese tehnologice. Este greu de înțeles și perceput pentru omul nespecialist și mai puțin cunoscător în ale chimiei, ce complexitate de cunoștințe trebuie să fie stăpânite de un inginer chimist și ce conglomerat de evenimente bune sau periculoase sunt asociate cu industria chimică. Din păcate acum în secolul XXI în România o astfel de meserie a căzut în derizoriu, datorita impotenței manageriale și economice de a menține în viață industria chimică autohtonă.

Un loc de muncă pentru inginerii chimiști

Am fost înregtistrat la serviciul personal cu marca 3680. Primul meu loc de muncă ca inginer stagiar a fost instalația de Clorură de Vinil I (Monomer I) din cadrul Combinatului chimic Râmnicu Vâlcea (CCH), o instalație aflată în faza de probe tehnologice, construită sub licența KHD Deutz Germany, o firmă de mâna a doua pe piața dominată la vremea aceea de Bayren și IG Farben Industry. Probele tehnologice se făceau sub supravegherea firmei licențiatoare, cu personal de operare român și străin, operatori mercenari din Scoția și Germania. Probele tehnologice au durat aproape trei ani, datorită mediului coroziv din instalație, utilajelor montate și materialului din care erau făcute, incidentelor și avariilor tehnologice apărute și datorită modului de operare cu mai puțină experiență în tehnologia respectivă. Și nemții și românii au avut de învățat multe în urma acestor experiențe, mai ales ca nemții pe baza experienței acumulate în România au construit o fabrica similară în Libia, pe care au pus-o în funcțiune mult mai repede și au operat-o ulterior chiar cu personal din România. Am învățat ca proaspăt inginer chimist stagiar că trebuie să lucrezi în ture de 8 ore, dacă este nevoie trebuie să lucrezi zile în program prelungit în care nu contează de când ești la serviciu, că nu pleci acasă până situația neobișnuită nu se rezolvă, că trebuie să răspunzi de manevrele pe care le ordoni sau le faci în instalație, că ai responsabilitatea vieții și sănătății oamenilor pe care îi ai în subordine, că te expui de multe ori la riscuri ce pot fi fatale și că substanțele periculoase cu care lucrezi nu te iartă dacă greșești. Instalația Monomer I fabrica clorura de vinil, produs cancerigen, toxic, inflamabil și exploziv, iar fazele tehnologice utilizau mai multe produse considerate periculoase, clorul – gaz toxic și asfixiant, etilena – gaz inflamabil și exploziv în amestec cu aerul, dicloretanul – produs intermediar un lichid inflamabil și foarte bun dizolvant pentru grăsimi, acidul clorhidric gazos - gaz iritant,toxic. Toate aceste substanțe periculoase erau prezente în instalație în amestecuri de diferite compoziții sau chiar în stare pură și creau cele trei pericole majore care erau explozia, incendiul, degajările de substanțe nocive pentru organismul uman. Cert era că trebuia folosită destul de des masca de gaze cu cartușe adecvate substanțelor respective, iar lucru cu masca de gaze tip cagulă pe figură, o perioadă mai lungă de cîteva minute nu era plăcut pentru nimeni. Dacă am simțit pe propria piele sau cu organele de simț efectul acestor substanțe, răspunsul este , numai că nu le-am ingerat, dar în rest le cunosc efectul la contactul cu pielea, mucoasele sau pe căile respiratorii și nu este plăcut de loc. Cum a fost posibil acest lucru ? Au existat multe situații anormale, avarii, incidente care m-au prins la fața locului fără a fi complet protejat.

Cum te simți după ce ai inhalat clor gazos?

Am trăit o astfel de experiență, într-o noapte în schimbul 3, eram în control la instalație, în apropierea unor utilaje de tip cuptoare de cracare, iar în zona de alimentare a lor se simțea miros de clor, am intuit că defecțiunea putea fi un por pe o conductă de injectare clor. Datorită iluminatului insuficient în zona respectivă nu am putut vedea exact locul scăpării de clor, așa că m-am suit pe o scară mobilă să depistez porul, am simțit jetul gazos de clor cu palma, dar din păcate am ajuns cu nasul exact în dreptul jetului și am inhalat o cantitate de clor gazos. Am avut prezența de spirit să cobor și să plec spre vestiar. Am chemat unul din colegi în ajutor și am încercat să stau liniștit întins pe un birou, am tușit cu expectorații aprope două ore, între timp colegul mi-a administrat oxigen de la un aparat de reanimare. Am avut masca de gaze la mine, dar în momentul urcării pe scară nu o aveam pe figură, deoarece datorită întunerecului nu vedeam nimic. Învățătura care am tras-o era că atunci trebuia să-mi țin respirația, sfat bun și pentru protecția muncii.

Cum te simți când crezi că totul sare în aer ?

Era o noapte de toamnă cu umiditate atmosferică crescută, trebuia făcută o intervenție la o coloană de distilare de clorură de vinil, unde datorită înfundării trebuia scos din funcțiune un refierbător și făcută legătura tehnologică la refierbătorul de rezervă. Instalația respectivă s-a redus ca debit de funcționare, dar era sub presiune. Doi lăcăutuși mecanici lucrau la operația de deblidare și blindare a unor conducte de 350 mm, după ce au închis ventilele de izolare. Dimensiunea conductelor trebuie să sugereze pentru specialiști, că efortul de desfacere a șuruburilor pe flanșele respective era mare și operația avea o durată de desfășurare relativ mare. Din nefericire la scoaterea unui elemet de tip blind dintre două flanșe, datorită faptului că ventilul de izolare nu etanșa perfect, un jet de gaze inflamabile și corozive (clorură de vinil și acid clorhidric gaz) a ieșit în atmosferă. Cantitatea evacuată a fost suficientă cât să genereze un nor inflamabil atât de mare încât a acoperit ca o ceață întreaga instalație, care se întindea pe o suprafață de 160 m x 80 m. În momentul în care am auzit un țiuit, un sunet ascuțit, datorat jetului de gaze, care a fost deosebit de zgomotul de fond care îl avea instalația în funcționare normală, mă aflam în tabloul de comandă al instalației. Am alergat cu încă doi operatori afară, vedeam norul alb cum crește și acoperă instalația, cu masca pe figură și suportând usturimile pielii, m-am îndreprat spre cuptoarele de cracare dicloretan și am blocat manual ventile de admisie a gazului metan. Arzătoarele s-au stins dar interiorul cuptorului a rămas încins la 5000. Așteptam dintr-un moment în altul să se întâmple ceva, gazele inflamabile intraseră pe orificiile arzătoarelor în cuptor. M-am îndepărtat în fugă de zona respectivă și mă gândeam dacă mai există alte surse de scânteie sau foc în preajmă. Din fericire amestecul nu a explodat în interiorul cuptorului pentru că nu a avut o cantitate suficientă de aer. Datorită norocului am scăpat fără urmări mai grave. Un alt operator plecat odată cu mine din tabloul de comandă, unul mai trăznit pe nume Țivriș, a alergat cu masca pe figură în zona coloanei unde era scăparea de gaze inflamabile, s-a cățărat pe scară pe pipăite și a reușit cu un efort fantastic să mai strângă cu o cheie de ventile acel ventil foarte mare, astfel încât jetul de gaze s-a diminuat. Stiu că l-am căutat prin ceața chimică aproape o oră și nu am reușit să-l găsim, din fericire pentru el a avut puterea să plece de acolo la vestiar, unde a intrat sub duș pentru că usturimea pielii era să-l învingă.

Cum te simți când vezi flăcări cât casa ?

Într-un parc de rezervoare situat la cca.50 m de instalația tehnologică, erau poziționate două vase cu hidroxid de sodiu solid pentru neutralizarea clorurii de vinil finite. Vasele aveau o cuvă de retenție a eventualelor scăpări de substanțe. Operația de neutralizare se făcea cu un vas în funcțiune și celălalt în rezervă, timp în care acesta se golea,spăla și reumplea cu hidroxid de sodiu solid. Trecerea fluxului de pe vasul în funcțiune pe cel aflat în rezervă se făcea prin manvrarea unor ventile și blindarea sau deblindarea legăturilor respective. În una din zilele de funcționare a unui vas de neutralizare, acesta s-a înfundat și fluxul de clorură de vinil trebuia trecut prin vasul aflat în rezevă. Doi oameni au trecut la efectuarea operațiilor de schimbare a fluxului, lucrând la blindarea și deblindarea traseelor respective. Presiunea pe traseele în funcțiune cu produs era de 6 bar. Unul din ventilele de izolare nu a mai etanșat complet, iar în momentul scoaterii unui blind, pe la flanșele respective a ieșit un jet de clorură de vinil lichidă, care evaporată în aer și mai grea decât aerul s-a lăsat în cuva vaselor de neutralizare. Muncitorii au strâns șuruburile, jetul s-a întrerupt, dar au scăpat o cheie în cuvă. Clorura de vinil s-a aprins datorită scânteii provocate de cheia respectivă, oamenii au reușit să iasă din zonă până ca flăcările să ajungă la ei. Au fost flăcări înalte de 15-20 m cu fum gros negru. Noroc că nu au fost victime și incendiul s-a stins singur după consumarea cantității de clorură de vinil și nu a avut timp să topească conducte sau armături în zonă, care să alimenteze focul cu produse inflamabile. Invățătura a fost legată de tipul de scule (chei) utilizate în momentul respectiv la intervenție, acestea nu au fost antiex. Am asistat la evoluția fenomenului de la distanță (pompierii erau mai aproape) cu inima strânsă, cu temerea că se puteau întâmpla lucruri mult mai grave dacă incendiul se extindea, mai ales că numai la 15 m erau rezervoarele cu câteva zeci de tone de clorură de vinil.

Când capacele de canalizare o iau razna.

Grupul principal de fabricație al instalației Monomer I era o construcție de beton cu trei nivele, care la parter, longitudinal pe mijloc avea un canal colector de suprafață, acoperit cu grătare de lemn. Acest canal colector de ape provenite de la spălările din instalație, comunica cu mai multe cămine de canalizare acoperite cu capace de fontă. Într-una din zilele de funcționare a instalației o pompă de la unul din capetele parterului, avea scăpări de produs (clorură de vinil) pe la sistemul ei de etanșare. Clorura de vinil mai grea ca aerul intra în canalizare și se împrăștia dusă de curenții de apă. La o distanță de 60 m de pompa cu pricina se lucra la tăierea unor conducte cu sudură autogenă, brocuri de sudură încinse cădeau pe pardoseală și bineînțeles și în canalizarea colectoare. Datorită clorurii de vinil existente în canalizare și unui broc de sudură s-a inițiat un amestec exploziv cu aerul, care a produs o deflagrație ce s-a propagat în toată canalizarea ca o undă de șoc. Capacele căminelor au început să bufnească și să sară. Am văzut fenomenul din tabloul de comandă și apoi am ieșit afară să văd ce se întâmplă, capacele de fontă destul de grele erau aruncate la 2-3 m de gura de canal. Noroc că s-a consumat clorura de vinil din sistemul de canalizare și nu a mai fost alimentat cu alt produs inflamabil.

Dacă nu te tunzi să nu mai vi mâine la serviciu

În anii 70 băieții din generația Beatles aveau plete, eu nu aveam părul exagerat de lung dar era foarte bogat și ondulat. Mai mare peste șeful de secție de la Monomer I era un inginer șef, o persoană anostă dar foarte autoritară, care se credea stăpân peste tot ce mișcă în sectorul lui, iar diferența de vârstă a acestuia față de mine era de 10 ani. Într-o zi mă vede inginerul șef în preajma lui și îmi adresează următoarele cuvinte: ”Dacă nu vă tundeți să nu mai veniți mâine la serviciu”, lângă mine se mai afla un coleg, Sache, inginer electro, care avea și el o bogăție de păr negru lung și creț, mai afro ca stil. Am ripostat verbal: ” Nu cred că părul scurt este o legitimație de serviciu, vreți să plecăm ?”. Și aveam de gând amândoi să plecăm acasă, dar nu am făcut-o imediat, am mers la șeful de secție și i-am povestit întâmplarea, l-am întrebat cum să procedăm, pentru că noi nu eram dispuși să ne tundem și preferam să mergem acasă. Șeful de secție a răsuns: “Lăsați-l în pace că este cam nebun și veniți la serviciu”. De atunci de câteori ne întâlneam cu inginerul șef în zona noastră de lucru, acesta nu ne vorbea și se congestiona la față.

Puncte dureroase ale tehnologiei Monomer I

Acest tip de durere tehnologică o simt numai cei care au lucrat sau au participat efectiv și afectiv la funcționarea acestui tip de instalație de fabricare a clorului de vinil. In orice tip de instalație există utilaje sau proceduri tehnologice care nu sunt pe deplin agreate de oameni, deoarece timpul acordat operării, menținerii în funcțiune sau întreținerii este covârștor de mare, efortul fizic și mental este considerabil, iar stressul pe măsură. Cine ar mai vrea să lucreze la intreținerea, reparațiile unor compresoare de clorură de vinil, cu piston și de generație 1945, econdiționate și montate ca noi în 1967, cu piese de schimb adaptate și improvizate, care aveau o rată de defectare de 1/săptămână și care vehiculau un mediu periculos pentru om (clorură de vinil și acid clorhidric gazos). Erau două trepte de comprimare a câte trei compresoare pe treaptă, din care câte două în funcțiune și unul de rezervă la fiecare treaptă. Cu timpul situația era așa de gravă, încât pentru funcționarea fabricii la capacitate erau veșnic în revizie-reparație câte un compresor pe fiecare treaptă. Dacă se întârzia sau nu erau piese de schimb și se funcționa cu un singur compresor valid pe treaptă, instalația era la 50% din capacitate, iar organele de partid și securitatea erau prezente să impulsioneze muncitorii să termine mai repede. Câte ore au lucrat suplimentar și gaze au înghțit și câte usturimi ale pielii au îndurat numai cei optsprezece compresorişti, o pot spune. Instalația de frig de -200 și compresorul de freon, erau indispensabile procesului de separare a clorurii de vinil de acidul clorhidric gazos ce o însoțea, fără funcționarea la parametrii a acesteia producția de clorura de vinil era oprită. Compresorul de freon era un utilaj unicat, mare și voluminos, un compresor cu turbină mișcat de un motor electric alimentat la 6kV și cu un sistem de automatizare complex pentru acea vreme, cu 12 condiții de interblocare care nu permiteau pornirea compresorului dacă nu erau îndeplinite. Șansa ca acest compresor să funcționeze era legată de starea lui tehnică, realizarea condițiilor de interblocare și parametrii sistemului de frig cu freon 12. Problema la sistemul de frig era că trebuia să fie asigurat un grad de etanșeitate cât mai mare, astfel ca freonul să nu fie pierdut prin neetanșeități, lucru destul de dificil de realizat într-o instalație cu multe conducte, armături, utilaje și îmbinări. După eforturi de etanșare pe care le făceau 5-8 oameni timp de două trei zile se reușea menținerea unei probe cu vacuum pe sistemul de frig. Au fost cazuri în care o neetanșeitate a fost căutată și două săptămâni, deoarece era la o conductă corodată, ascunsă sub un strat gros de izolație termică. Problemele la compresor erau legate de asigurarea echilibrării rotorului și etanșeitatea la axul turbinei, care era asigurată de niște lagăre cu labirinți speciale, care trebuiau să asigure toleranțe de ordinul micronilor și care trebuiau să fie fiabile. Cu toate eforturile posibile la vremea respectivă, compartimentul de mentenanță nu reușea să pună la dispoziție în timp util piesele de schimb de calitatea cerută. Sistemul de interblocare consta din aparatură de câmp și aparatură de tablou, pneumatică și electrică, montată conform unei scheme și care permitea sau nu pornirea motorului compresorului. Ca tânăr inginer m-am dedicat o perioadă cunoașterii și înțelegerii acestui sistem și elaborării unor instrucțiuni scrise de operare. Am învățat să dactilografiez, am tradus din engleza americană, am desenat figuri explicative și după 2-3 luni am reușit să fac instrucțiuni pertinente și pe înțelesul operatorilor de la vremea respectivă. Într-o noapte sunt sunat acasă : “Tovarășul inginer veniți urgent a căzut compresorul de freon”. Nu aveam mașină pe vremea aceea, așa că am așteptat dimineața și cu primul autobuz am plecat la combinat. Am revenit acasă după 48 ore, timp în care am dormit 3-4 ore chinuit pe un birou, atât ne-a trebuit să depistăm cauza și să repornim instalația. Fac remarca că în prima dimineață când am ajuns la serviciu, securiștii combinatului erau acolo și mi-au făcut observații legate de faptul că nu am venit când am fost anunțat. Am răspuns că spre deosebire de ei eu nu aveam mașină la dispoziție. În noaptea primelor 24 ore de stat acolo a apărut șeful, colonelul de securitate care m-a mobilizat amenințându-mă că mă poate face sabotor dacă nu pornim imediat instalația.

S-a spart un schimbător de căldură, cine este vinovat?

Până să se prindă organele de securitate despre ce este vorba, referitor la spargerea schimbătoarelor de căldură, dacă este sabotaj sau nu, au trecut vreo 6-7 luni de la pornirea probelor tehnologice de la Monomer I , iar în această perioadă inginerii prezenți erau obligați să dea declarații scrise la fiecare incident. Schimbătoarele de căldură sunt utilajele care asigură transferul termic dintre două medii, prin ele se răcește sau se încălzește ceva și sunt construite cu două spații separate, un spațiu de circulație prin țevi și alt spațiu de circulație prin mantaua ce învelește țevile. Dacă prin țevi circulă un mediu cu caracter coroziv și în manta apă de răcire și materialul de construcție al țevilor este mai puțin rezistent la coroziune, în timp pot apărea fisuri care să facă posibilă intrarea apei în produs sau invers, în funcție de presiunile fluxurilor respective. La schimbătoarele de căldură de la Monomer I, mai ales pe partea instalației de obținere de dicloretan, intrarea apei accidental în produs duce la accentuarea coroziunii în instalația respectivă și distrugerea altor utilaje. Era instituit un regim de analize pentru produsele respective astfel că, dacă apa în produs depășește 50 ppm, trebuie verificată instalația și chiar oprită. Deci, pentru cei care lucram acolo, spargerea unui schimbător de căldură era un fenomen obișnuit într-o instalație în care corozivitatea amestecurilor de substanțe vehiculate este foarte mare și nicidecum un sabotaj. Ulterior s-a trecut la construcția tevilor din materiale aliate special mai rezistente la coroziune, care erau de trei patru ori mai scumpe decât țevile de oțel carbon și care după 2-3 ani de funcționare câteodată se spărgeau și ele. După 1995 instalația de Clorură de vinil I sau Monomer I, a fost oprită din fabricație din cauza înbătrânirii tehnologiei, problemelor de poluare, a utilajelor și a costurilor mari de producție, a fost demontată și totul din ea dat la fier vechi. Bucuria unor țigani mari comercianți de fier vechi, intrați în afaceri cu conducerea Oltchim, care au cumpărat pe nimic utilaje din oțel care aveau în interior țevi de inox sau nichel, și care după demontare au revândut țevile combinatului mult mai scump.

Proiectarea o altă latură a activității de inginer

După o experiență productivă fructuoasă și presărată cu evenimente plăcute sau neplăcute și după o sinuzită maxilară acută operată, dobândită datorită expunerii la aerosoli și gaze nocive și iritante, am trecut în activitatea de proiectare tehnologică pentru industria chimică. Un atelier de proiectare tehnologică a Combinatului Chimic, devenit Centrala Industrială pentru Produse Anorganice, efectua toate activitățile de proiectare care erau necesare pentru construcția unor instalații chimice, îmbunătățirilor sau retehnologizărilor instalațiilor existente pe platforma chimică Vâlcea și a altor fabrici din centrală, la Soda Govora, C.Ch. Turda, C.Ch. Ocna Mureș, Uzinele chimice Giurgiu.

Câștigul din proiectare nu depinde de valoarea și utilitatea proiectului

Am fost la un moment dat șef de proiect la Instalația Clorură de etil, o instalație pentru care trebuia făcută investiția pe platforma chimică Vâlcea și era nevoie de acest proiect în 5 luni cu prioritate maximă, dacă proiectul era comandat la IITPC, institutul național de profi, ar fi durat un an și jumătate și ar fi costat de patru ori mai mult. Cu o mână de colegi am lucrat program prelungit săptămâni în șir, iar eu ca șef de proiect am fost și proiectant tehnolog și montajist. Aceste activități de proiectare efectuate de mine erau: calcule tehnologice, calcule de utilaje și teme de proiectare, scheme tehnologice și de automatizare, scheme și izometrii de montaj, legăturile cu proiectantul general și cu proiectanții de utilități, supraveghere construcție pe șantier. A trebuit să mă autopregătesc cu elemente de proiecatare și inginerie de care nu mai auzisem din facultate, dar am reușit la termenul impus să predăm un proiect de calitate cu toate anexele sale. În perioada respectivă se lucra în proiectare în sistemul de acord global, care putea furniza sporuri de 30-35% peste slariul lunar de bază, am fost mulțumiți la vremea respectivă că efortul nostru și munca a fost cât de cât răsplătită. Bucuria noastră nu a fost de lungă durată pentru că după 2 luni de la predarea proiectelor niște binevoitori din conducerea centralei au hotărât că trebuie să restituim sumele încasate necuvenit (după ei)...și astfel am rămas fără răsplata muncii depuse. Este drept că am dat centrala în judecată și dup un an de procese am reușit să recuperăm doar 60% din sumele reținute. Din păcate instalația de Clorură de etil construită în anii 80, după 1995 a fost scoasă din funcțiune din lipsă de beneficiari și apoi demontată, vândută la fier vechi și construcțiile aferente demolate.

Vrei șef de secție BCM sau nu promovezi în proiectare

Am considerat tot timpul că încununarea activității de inginer chimist, este lucrul în proiectarea tehnologică, când poți să creezi instalații, utilaje, poți să-ți pui în valoare talentul și cunoștințele tehnice și poți avea satisfacția realizării practice a concepției tale. Te simți mândru dacă o instalație proiectată de tine este construită și pusă în funcțiune...și chiar merge la parametrii. Atelierul de proiectare tehnologică nu mai avea șef, acesta fusese promovat ca director, iar eu am fost desemnat să preiau aceste atribuțiuni fără să am o decizie de numire, un fel de interimat. Interimatul a durat 3 ani timp în care răspundeam ca șef, iar banii erau de inginer proiectant principal. De câte ori ridicam problema promovării în fața conducerii, mi se oferea alternativa de de promovare în alt loc, ca șef de secție BCM (butilat-cycloat-molinat), o instalație de producție a unor pesticide, unde pe lângă toxicitatea lor se adăugau materiile prime substanțe foarte periculoase (ex: fosgenul). Această propunere a conducerii nu am acceptat-o niciodată din două motive, unul legat de tehnologie, care era românească 100% transpusă direct din laborator în instalație industrială, și al doilea legat de utilajele montate și construcția instalației, unde nu erau asigurate toate măsurile de securitate și protecție la substanțele periculoase cu care se lucra. Am intuit bine că acest tip de tehnologii, ulterior au fost puse în funcțiune cu eforturi mari, cu multe evenimente sau accidente neprevăzute, iar produsele respective nu au avut piață de desfacere decât 4-5 ani, apoi s-a schimbat politica națională față de pesticide.

Cercetarea in chimie un domeniu de vârf?

Munca în proiectare mi-a plăcut mult, dar nefiind promovat, am reușit să schimb macazul profesional spre cercetarea în chimie, ca șef de laborator la Centrul de Cercetări, aflat pe platforma chimică de la Vâlcea, care era subordonat la ICECHIM București și sub tutela Tovarășei. Am ajuns de fapt șef peste un sector important în cercetarea experimentală și anume sectorul cu instalațiile chimice pilot de la Vâlcea, unde erau puse în practică la scară mai mică, o serie de tehnologii și experimente chimice și de inginerie, cercetate de către personalul nostru. S-a trezit din nou inginerul din mine și mi-am zis că mă pot dezvolta profesional mai bine aici decât la proiectrea tehnologică.

Prima zi de lucru în cercetare

Decizia mea de numire în cercetare începea cu întâi ianuarie, într-o sâmbătă și o iarnă cu omăt mare, dar prezentarea la post trebuia să fi pe trei ,lunea. În prima zi de ianuarie , zi liberă, primesc un telefon : “Tovarășe inginer trebuie de urgență să veniți la Piloți pentru că avem avarie cu scăpări de fosgen”. Ce să fac, nu știam bine nici despre ce era vorba, nu cunoșteam instalația și locația ei, dar m-am dus acolo cât am putut de repede cu mijloacele de transport în comun, care circulau în zilele de sărbătoare. Directorul Centrului de Cercetări era blocat de zăpezi la munte, unde își petrecuse revelionul, iar eu a trebuit să preiau comanda lichidării urmărilor avariei și a readucerii situației la normal, eu cred că m-am descurcat onorabil și suficient de rapid, având în vedere că am preîntâmpinat vătămarea unor oameni. Intoxicațiile cu fosgen nu sunt plăcute, iar intoxicația acută are drept urmare moartea. Cu toate acestea, în seara aceleiași zile la ora 22 încă dădeam declarații la securitate, iar acasă soția și fetele mele mă așteptau cu sufletul la gură. Totul s-a întâmplat într-o clădire industrială în care era o instalație de microproducție cloroformiat de etil, unde se lucra cu fosgen și alcool etilic, acolo în 1997 au fost dezafectate instalațiile respective, iar clădirea renovată a primit o altă destinație, și anume sediul laboratoarelor Compartimentului de Cercetare al Oltchim.

Porția noastră de alcool

După o lună de la luarea noului post în primire m-am trezit la ușa biroului meu cu o delegație formată din trei operatori chimiști, care erau nemulțumiți că noua conducere a instalației de cloroformiat de etil, nu le mai dădea tainul de 2 litri de alcool etilic pe lună. Am întrebat care este problema, și mi s-a explicat că vechii șefi le dădeau cantitatea respectivă de alcool ca să diminueze pierderile tehnologice, care aveau cauza principală furtul. Am fost amenințat cu greva dacă nu le rezolv revendicarea. Ce am făcut înainte de acest incident, am schimbat șefii de tură și șeful de instalație, am pus alcoolul etilic (livrat la butoaie de 200 litri) într-o magazie sub cheie și pază, am introdus un registru de stocuri ținut de o persoană de încredere și care nu consuma băuturi alcoolice, am modificat instalația astfel încât să nu mai existe posibilități de “mulgere” a alcoolului. Ce am făcut după incident ? Am urmărit comportamentul celor obișnuiți să folosească alcoolul în scopuri personale, iar cei care nu respectau regimul impus au fost trecuți la alte instalații.

Vocația de cercetător

De regulă în cercetarea științifică trebuie să lucreze oameni pasionați, bine pregătiți teoretic și practic în domeniul abordat, specialiști de vârf cu vocație pentru activitatea de cercetare. Politica de cadre la vremea respectivă a trimis spre cercetare, ca să devină cercetători științifici în chimie, persoane care nu făceau față activității de producție, rude sau prieteni care trebuiau să aibă un loc de muncă fără să fie implicați prea mult. Am preluat un colectiv mare numeric de cercetare, aproape 40 persoane, din care 10% aveau stofă de cercetător și trebuia să facem față unei mulțimi de contracte de cercetare, prin care se autofinanța activitatea noastră. Din păcate oamenii nu puteau fi schimbați cu alții mai buni sau dați afară și nici să le fie cerută o intensificare a muncii sau a eforturilor (de fapt atâta puteau), pentru că interveneau factorii politici (partidul) și organizaționali (sindicatul) , care din grija față de om barau eficientizarea activităților. Era la modă sloganul „Ăștia sunt oamenii cu ăștia defilăm”. De fiecare dată când venea sfârșitul de semestru și erau predate beneficiarilor lucrări de cercetare, pentru încasarea unor sume din contracte, trebuia făcut un efort fantastic din partea mea , pentru a citi și înțelege ce a făcut fiecare în lucrarea lui de cercetare și a veni cu soluții imediate acolo unde rezultatele lăsau de dorit sau nu existau. Ca un profesor cu creionul roșu în mână am corectat și redactat din nou ce nu era bine în lucrările colaboratorilor mei. De ce făceam aceasta, pentru că eu eram persoana care prezenta lucrările în fața unor comisii de avizare ale beneficiarului și trebuia menținut și apărat prestigiul Centrului de Cercetări...și pe urmă...nu primeam banii.

Cercetare științifică și satisfacții

Cercetarea a adus și satisfacții, în perioada în care am condus aceste activități am încercat să dezvolt creativitatea și competitivitatea, atfel colaborarea mea și a colegilor cu colective de la alte institute de cercetare sau universități, a dus la înregistrarea la OSIM a peste 40 de brevete de invenție, din care la 26 am avut o contribuție determinantă și apare numele meu la autori. Din păcate pentru noi nici un brevet nu a fost recompensat cu bani, chiar dacă au fost aplicate industrial.

Premiul Academiei

Pentru una din lucrările noastre de cercetare în domeniul bioxidului de siliciu amorf, am fost răsplătiți cu premiul Nicolae Teclu pentru chimie al Academiei Române. Am participat în aula mare a Academiei Române la festivitatea de decernare a premiilor, fiind un colectiv mic și neînsemnat am fost admiși pe culoar într-un colț lateral al aulei, mă uitam împrejur cu ochi de tânăr, la fețele somităților care stăteau pe jilțurile academicienilor și am rămas cam nedumerit de personajele pe care le-am văzut, multe fețe posomorâte și triste...oare aceia erau academicienii?

Manifestări științifice

Centrul de Cercetări organiza cu o frecvență anuală, apoi bianual manifesarea științifică Simpozionul de Comunicări Științifice, care la XIX-a ediție s-a transformat în Conferința Națională de Chimie. Participarea cu lucrări științifice, comunicări sau postere la simpozioane este un prilej pentru cercetători, de a se face cunoscuți, de a consolida relații de colaborare interumană și științifică. Mai multe persoane din grupul de cercetători pe care-l conduceam, poate neîncrezători în forțele proprii, veneau la mine cu întrebarea: „Sefu noi ce să prezentăm la simpozion?”. Mă străduiam să le dau ideei bazate pe lucrările ce le aveau în derulare și am reușit împreună să prezentăm în referate și comunicări științifice, anumite aspecte originale, care altfel rămâneau neobservate. Îmi aduc aminte cât de timorați erau, nu le veneau cuvintele, atunci când prezentau lucrările în fața auditoriului din sălile de conferințe și am rămas la ideea că atunci când cunoști foarte bine ce ai făcut și ce ai scris, ești stăpân pe tine și nu te pierzi cu firea.

Organizarea de simpozioane

La Centrul de Cercetări era un obicei, fiind doi șefi de laboratoare, ne revenea fiecăruia sarcina organizării simpozionului anual, alternativ un an unul și un an celălalt. Organizarea însemna o activitate care îți consuma mult timp și nervi, să cauți sponsori, să aranjezi cu spațiile de cazare și masă pentru 200-300 persoane, sălile de conferințe, transportul participanților, materialele publicitare, tipărituri pentru programul simpozionului și publicarea comunicărilor, oricum participau la organizare mai multe persoane, dar răspundea unul singur, dacă ceva nu ieșea bine. Simpozioanele se organizau de regulă la Călimănești-Căciulata, dar în funcție de sezonul turistic au fost situații în care nu putea fi asigurată cazarea numărului de participanți în aceleași hoteluri. La unul din simpozioane organizat de mine, trebuiau să fie cazați participanții la Pavilionul Central din Călimănești, clădire de patrimoniu proaspăt renovată, care cu 10 zile înainte de manifestarea științifică, nu avea toate camerele mobilate, bucătăriile nu aveau montate plitele, băile nu erau curățate de moloz și multe alte lucrări neterminate. Ca să-mi respect cuvântul de organizator am închiriat un autobuz, cu care zilnic aduceam 40 muncitori dintre subordonații mei, ca să facem lucrările de cosmetizare a clădirii respective. Oamenii aduși de mine au încărcat și cărat manual mobilierul din camere, au cărat plitele grele de fontă pentru bucătărie care erau depozitate la gara Jiblea, au muncit la curățenia fiecărei camere, au mochetat holurile și multe alte lucrări. Cu efortul considerabil al tuturor am reușit să facem hotelul locuibil la data începerii simpozionului. Participanții au fost încântați că au fost cazați într-o clădire de epocă, dar o participantă a reclamat că a găsit o ploșniță în cameră (de unde ?...totul era nou), iar conducerea Stațiunii Călimănești nu ne-a făcut nici măcar o reducere a tarifelor, pentru munca prestată. La alt simpozion, care nu putea fi organizat la Călimănești, am mutat locul de desfășurare în Stațiunea Voineasa, numai că problema de rezolvat era transportul cu autobuze a participanților, 38 km de la gara Lotru la Voineasa. Drumul spre Voineasa trecea prin zona lacului Brădișor cam 6 km, unde se lucra la barajul hidrocentralei, drumul era ridicat pe versanți, nu avea parapeți și nu era asfaltat. Peisajul văzut de pe drum era impersioant pentru unii, dar înfricoșetor pentru alții, circulația pe un drum insuficient de larg pentru două autovehicole, situat la înălțime, cerea curaj pentru șoferi și crea un disconfort pentru pasageri. Autobuzele închiriate au adus cu bine pasagerii de la gară la Voineasa, dar eu ca organizator am avut parte de o mulțime de apostrofări, mai ales de la participantele la simpozion. Am fost chiar acuzat că am vrut să extermin partea feminină a cercetării chimice din România. La simpozionul respectiv s-a simțit totă lumea bine și reconfortată după 3 zile petrecute la munte, într-un peisaj mai mult sălbatic,cu conifere și aer foarte curat, deci acuzația s-a stins.

Ziua de lucru de 8 ore

Programul de lucru în sectorul coordonat de mine era 8,00-16,00 pentru personalul de cercetare și 7,00-15,00 pentru personalul muncitor, iar mijloacele de transport în comun erau programate pentru ca oamenii să ajungă sau să plece la aceste ore. Față de oraș până la combinat erau 8 km. În calitate de șef trebuia să urmăresc respectarea programului de lucru, astfel condica de prezență era la mine și se semna la venire și la plecare la biroul meu. Pentru personalul de cercetare tentația era mare, să plece cu o oră mai devreme și erau persoane care și-au făcut un obicei din scurtarea voluntară a programului de lucru. Sistemul de informare funcționa în zona în care ne desfășuram activitatea, astfel dacă șeful pleca mai devreme sau era chemat la o ședință în altă parte pe platforma chimică, acest lucru se afla și o bună parte din persoanele care aveau program până la ora 16,00 plecau cu o oră mai devreme. Cum putea fi stăvilit fenomenul? De câteva ori am plecat din zonă la ora 14,00 și m-am întors la 15,45, când am cerut să vină toate persoanele să semneze condica de prezență în fața mea. Am avut ocazia să tai din pontaj orele neefectuate și să penalizez câteva persoane care știam că erau abonate la acest procedeu de chiul, oamenii s-au mai domolit o perioadă și au reinventat plecatul mai devreme de la serviciu cu bilet de voie semnat de șef.

Zi de poker

Sectorul de instalații pilot, era pe o suprafață relativ mare (80 x 120 m) închisă cu gard, în incinta Combinatului chimic, era o zi obișnuită care nu prevestea ceva deosebit, dar sistemul intern de informare și observare funcționa. Eram la biroul meu, când o persoană binevoitoare vine să mă anunțe: “ D-l inginer veniți acum că-i prindeți la poker. Sunt la atomizor”. Am chemat un maistru care era de serviciu și ne-am îndreptat spre clădirea unde era utilajul numit atomizor. Clădirea era de dimensiunea 6 x 8 m, înălțimea 6 m și avea niște luminatoare la o înălțime de 4 m față de sol și o ușă metalică dublă pe una din laturi. Ne uităm la ușă și vedem lacătul pus și închis, din interior nu se auzeau zgomote. Trebuia să verificăm dacă este adevărat că în interior se joacă poker, așa că am chemat un lăcătuș mecanic să spargă lacătul. Zgomotul produs de tăierea lacătului a fost asociat cu o bufnitură, cauzată de săritura unei persoane de pe unul din luminatoarele clădirii, noroc că nu s-a accidentat. Intrăm în incintă și nu vedem pe nimeni, pentru poker erau necesari patru, deci mai lipseau trei. Printre materiale, butoaie și saci mai găsim două persoane, dar a patra nu era de găsit. Îmi vine ideea să deschid ușa de vizitare a utilajului atomizor și ce să vezi...într-o poziție chircită, incomodă era și ultimul participant la poker. Față de regulamenul de ordine interioară abaterea disciplinară a celor patru era sancționată cu desfacerea contractului de muncă. Împricinații conștientizau ce au făcut, erau terminați din punct de vedere psihic și implorau clemență, ei erau de fapt un grup de operatori buni meseriași și atașați sectorului respectiv, care aveau astfel de inițiative după ce luau salariul. Sesizarea venise de fapt de la soția unuia care participa la astfel de jocuri, se mai juca și barbut pe lângă poker, nemulțumită că se împuținau banii aduși acasă, și care a făcut sesizarea cînd bărbatul ei nu era prezent, așa că au căzut în plasă ceilalți tovarăși. După vreo trei zile la rând, în care mă așteptau la scara blocului unde locuiesc, pokeriștii nu au reușit să mă facă să-i iert, e drept ca până la urmă nu i-am dat afară, ci i-am sancționat pe fiecare cu diminuarea salariului câte trei luni. Învățătura care au tras-o era să nu mai joace poker în schimbul I, când erau șefii prezenți...în schimbul II și III erau alte condiții.

Expertiza

Am fost contactat de către un ofițer de la miliția economică prin 1984, să-l ajut în calitate de specialist cercetător în ale chimiei, la elucidarea unui caz care i se părea neverosimil. Au prins pe cineva care comercializa ceasornicarilor din Vâlcea lentile pentru ceasurile de mână, probabil că erau cantități mari sau evaziunea fiscală considerată de ei era mare. După interogarea comerciantului, s-a aflat că el primea acele obiecte de la un individ domiciliat la Sibiu, care avea o mică manufactură de așa ceva. La vremea aceea se părea ciudat ca cineva să realizeze artizanal un procedeu tehnologic cu specific de chimie. Întrebarea la care trebuia să răspund ca expert era, dacă este posibil tehnic ca cineva să producă artizanal obiecte din plexiglas (polimetacrilat de metil). Am plecat cu ofițerul la Sibiu, într-o zi de decembrie cu polei pe șoseaua de pa Valea Oltului. Am ajuns pe o stradă din orașul Sibiu, la o casă particulară unde suntem întâmpinați de proprietarul așa zisei afaceri, un nene de vreo 65 ani. După formalitățile de prezentare a scopului vizitei cerem să vedem mica întreprindere. Mergem într-o magazie în curtea imobilului, unde erau o serie de mici utilaje și dispozitive construite artizanal, cu care respectivul producea obiectele din plexiglass. După explicațiile oferite de patronul care era și propriul său lucrător și analizând fiecare sculă în parte, am înțeles despre ce era vorba. În acest timp ofițerul care nu era în domeniu, mă tot întreba dacă este posibil să producă așa ceva, i-am răspuns că este posibil și că și eu aș fi fost în stare șă obțin astfel de produse cu dotările din acel atelier. Ce se întâmpla de fapt acolo? Plexiglassul adică polimetacrilatul de metil, are o proprietate, la încălzire în vas închis depolimerizează, adică se descompune în monomerul metacrilat de metil, care este lichid și poate fi separat și păstrat o perioadă. Cu ajutorul monomerului și a unor inițiatori peroxidici se poate face o nouă reacție de polimerizare care în funcție de matrița sau forma avută la dispoziție, se formează obiectele de sticlă organică sau plexiglass. În micul atelier vizitat era un fel de alambic cu refrigerent, care se alimenta cu deșeuri de polimetacrilat de metil, se încălzea electric și pe la refrigerent în urma condensării curgea monomerul care era colectat într-o sticlă. În niște matrițe metalice, încălzite electric, care aveau în interior maI multe forme de lentile de ceas, se producea reacția de polimerizare, alimentând matrițele cu un amestec de monomer cu inițiator de polimerizare și un stabilizator pentru razele ultraviolete. După terminarea reacției, se deschideu matrițele, se scoteau obiectele polimerizate și se prelucrau mecanic pentru debavurare și șlefuire. Uneori în loc de lentile de ceas se făceau lentile pentru ochelarii de soare. Dacă se lucra cu matriţele de două ori pe zi (căte două ore ) se putea produce, un număr de 200-300 lentile, care se vindeau cu un leu bucata. Ideea unei astfel de microproducții mi s-a părut foarte ingenioasă, mai ales că persoana care o făcea nu avea niciun fel de pregătire în domeniul materielelor plastice sau chimiei polimerizării, omul era un autodidact. Concluziile mele în urma expertizei, au fost de pe poziție neutră și le-am formulat într-un raport de expertiză pe care l-am predat după o săptămână ofițerului. Săracul nene a fost totuși arestat a doua zi și trimis la Vâlcea pentru audieri...motivul, evaziune fiscală și contrabandă cu materiale periculoase. Dacă mai țin bine minte omul a fost și condamnat la 3 ani închisoare.

Păcat de îngroparea cercetării experimentale

Perimetrul de instalații pilot a fost desființat în 1995, instalațiile demontate și trimise la fier vechi, păcat că nu au putut fi valorificate sau reutilizate în altă parte utilajele și echipamentele din materiale anticorozive foarte scumpe (instalații emailate, din aliaje tip Nichel,Monel sau Hasteloy, oțeluri inoxidabile înalt aliate cu nichel, instalații de sticlă rezistentă termic). În anul 2001 , după reîntoarcerea mea la combinat la protecția muncii, am reușit să salvez de la spargere un reactor de sticlă de 100 litrii pe care l-am transformat într-un acvariu. Acum pe acel perimetru se află instalațiile de Anhidridă ftalică și Dioctilftalat de la Oltchim. Spre ușurarea mea, pentru că m-aș fi consumat văzând ce se întâmplă, nu mai lucram în acest domeniu.

O nouă activitate alți bani

Am participat la un interviu în care am fost întrebat ce părere am despre modul în care se face protecție a muncii în județul Vâlcea și dacă sunt de acord să preiau funcția de Inspector șef pe județ. Motivația participării la interviu a fost legată de faptul că în județul Vîlcea ramura industrială cu gradul cel mai ridicat de pericol era chimia prin Combinatul Chimic și că trebuia pus în funcția respectivă de conducere un inginer chimist. Cei 1300 lei în plus la salariu meu de șef de laborator la Centrul de Cercetări au contat și am acceptat funcția. După preluarea noului post eram foarte dezorientat pentru că nu eram obișnuit cu activitățile de control, nu cunoșteam procedurile și mai ales că pe parcursul meu profesional de până atunci nu mă prea interesa protecția muncii. Am preluat conducerea ISTPM (Inspectoratul de Stat Teritorial pentru Protecția Muncii) și a unui colectiv de 6 inspectori, fiecare dintre ei orientat spre un grup de activități care aveau pondere în județ, construcții, silvicultură, minerit, energie electrică, chimie. Inspectoratul avea sediul în două birouri de 20 m2 fiecare, unde abia te putea mișca printre mese și scaune. Nu știu cum ar fi fost mai bine să-mi încep noua activitate, dar eu am făcut o convenție cu noii subordonați și anume timp de 6 luni să-și desfășoare activitatea ca și până la venirea mea, iar eu să particip de controale alături de ei și să cunosc și specificul ramurilor de activitate industrială din județ. Am fost la sondele de foraj și de exploatare petrolieră, în minerit la carierele de suprafață și în subteran, am intrat în interiorul barajelor și hidrocentralelor, la fabricile de armament am văzut cât de periculos este lucrul acolo, oricum toate acestea mi-au prins bine pentru că am deprins obiceiurile, limbajul, terminologia specifică meseriilor și mi-am lărgit orizontul ingineresc.

Rapoartele editate pe computer

Inspectoratul trebuia să prezinte trimestrial un raport de activitate Inspecției Generale de la București, ajungând în această etapă m-am luat cu mâinile de cap când am văzut procedeul aplicat și cât dura. Cu două săptămâni înainte de termenul de predare cei 6 inspectori își ordonau rapoartele individuale, scrise de mână și fiecare cu grafia și greșelile lui. Acestea erau luate de unul din inspectori care trebuia să le pună cap la cap respectând un conținut cadru, de regulă nu mai scria totul din nou, ci lucra pe principiul colajului. Foile de raport astfel produse se dădeau unei dactilografe, împrumutate de la o intreprindere, care dactilografia la ele 2-3 zile. Un inspector lua textul dactilografiat la corectat și îl găsea plin de greșeli și omisiuni, compila textul și în această formă îl dădea altei dactilografe să-l bată la mașină (era alta pentru că prima nu mai vroia să vină). Noul text dactilografiat îl lua șeful la verificat și se mai găseau suficiente inadvertențe și greșeli care se rezolvau cu vopsea corectoare. Așa că după două săptămâni se putea trimite prin poștă un raport la Inspecția Generală. Muncă multă și degeaba. Pe vremea când lucram în cercetare, am reușit cu greutate să mă dotez cu un terminal inteligent tip TPD (computerele personale au intrat în țară mult mai târziu), care lucra cu un sistem de operare mai primitiv CPM, lucra direct pe 2 flopy discuri de 650 k, mai avea monitor alb negru alfanumeric și o imprimantă cu ace destul de voluminoasă. Cu un editor WS (Word Star) reușeam la acea vreme să editez și să tipăresc texte, utilizate la lucrările de cercetare. Modul de întocmire a rapoartelor la inspectorat, m-a făcut să mă duc la directorul Centrului de Cercetări și să-i cer să-mi transfere mijlocul fix terminal TPD cu anexe, problemă dificilă atunci între instituții diferite, dar s-a rezolvat până la urmă. Am luat în sarcina mea, cu toate că nu era nevoie conform poziției ierarhice care o ocupam, redactarea raportului de activitate trimestrial. Colectam informările inspectorilor, descifram scrisul lor de mână și redactam raportul pe acel tip de calculator, am reușit să fac și o serie de reprezentări grafice și tabele, iar materialul imprimat cu ace îl trimiteam la Bucuresti. M-am mirat, pentru că eu consideram normal ca procedeu pentru vremea respectivă, că am fost apreciat ca primul inspectorat care a transmis un raport informatizat și care mai rămânea stocat și sub formă de fișier.

Cine este tovarășul?

Inspectoratul de Stat pentru Protecția Muncii la nivel județean era subordonat Comitetului Județean de Partid, unde semestrial trebuia să fie prezentate rapoarte de activitate. Fără să fiu anunțat prealabil, într-o duminică dimineața am fost sunat de la cancelaria primului secretar că trebuie să fiu prezent cu un raport de activitate și să-l prezint în fața Biroului Județean de Partid. M-am îmbrăcat în costumul meu cel bun de catifea, cămașă cu cravată, mi-am aranjat părul care era la vremea aceea destul de bogat și puțin mai lung, am mers la biroul meu ca să iau niște documente și m-am prezentat la ora impusă la cabinetul primului secretar. Conducerea de la acea vreme a județului era asigurată de un prim secretar, care era o femeie foarte înfiptă, cu mai puțină școală și plină de importanță, care-i trata de sus și cu oarecare dispreț pe toți subordonații, ce mai...era o tovarășă dură. Mă anunță secretara că pot intra în sala de consiliu, intru și văd o masă lungă la care erau așezați toți secretarii pe probleme ai comiteului judetean, iar în capul mesei stătea tovarășa prim. Ridică privirea către mine și spune: “Cine este tovarășul?” , secretarul cu probleme economice răspunde: „Este inspectorul șef cu protecția muncii”. Tovarășa prim ripostează: „Nu pe acesta l-am numit noi, acela avea altă ținută”. Nu ştiu la cine se referea pentru că de la numirea mea în funcţie nu a discutat niciodată cu mine. Mie mi-a scăzut brusc tot entuziasmul, eram deja timorat. Mi s-a spus să iau loc și să spun, de ce activitatea de protecția muncii din județ merge prost. Am incercat să ofer niște explicații bazate pe documentele care le aveam, dar parcă vorbeam pereților, conluzia finală a fost că dacă nu-mi bag mințile în cap, mă schimbă.

De ce porți ochelari de soare în prezența mea

Inspectoratul de protecția muncii era în subordinea unei Inspecții de Stat la București și a Ministerului Muncii, ministrul muncii era C.Berghianu, o persoană destul de constipată ca prezență, din anturajul Tovarășului NC. Oricum dacă ajungeai în gura ministrului te porcărea astfel încât te simțeai mic și neînsemnat și făcător de rele. Am participat în calitate de gazdă la una din vizitele de lucru ale ministrului muncii la Vâlcea, era vară, cald și soare puternic, eram pe platforma unei fabrici de utilaj chimic, încercând să-i explic ceeace vede. Ochelarii mei de vedere cu lentile heliomate se închiseseră la culoare. Ministrul s-a uitat la mine și a exclamat: “De ce porți ochelarii de soare în prezența mea? Scoate-i!”. Am scos ochelarii și apoi am explicat că sunt ochelari de vedere, dar nu a mai vrut să discute cu mine, chemând pe altcineva. Am rămas mai în spatele grupului, mi-am pus ochelarii și m-am comportat ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Peste câteva ore m-am dus la hotelul din Govora Băi unde era cazat, să văd în calitate de gazdă dacă mai are nevoie de ceva și să-l învit la masă, mi-a transmis prin șoferul său că nu vrea să ia masa cu mine. De fapt era invitat de secretarul cu probleme economice, iar eu eram prea mic pentru rangul lui.

Este inspectorul șef vinovat de explozia de OXO?

Legătura mea de inginer chimist cu industria chimică nu s-a diminuat deloc în noua postură de inspector, pentru că la Combinatul Chimic erau frecvente anumite incidente tehnice, degajări necontrolate de substanțe nocive sau chiar accidente de muncă. Totul a culminat în iulie 87 cînd s-a petrecut ceva neobișnuit și foarte grav, un accident colectiv de muncă. O clădire a unui grup social de la instalația OXO a fost distrusă de o deflagrație și acolo au murit unsprezece persoane. Ca inspector șef de județ, mi-am anunțat superiorii și m-am deplasat de urgență la fața locului, unde erau deja prezete organele de partid locale,procuratura, securitatea locală și apoi șefii lor de la București. Conform procedurilor s-a constituit o comisie guvernamentală de anchetă pe linia Ministerului Muncii din care făceam și eu parte. Rezultatele cercetării accidentului colectiv trebuiau să fie predate procuraturii, ca să știe ce vinovați trebuie să aresteze. Cercetările pentru elucidarea cauzelor accidentului au durat aproape o lună, timp în care au fost adunate probe materiale și documente, care trebuiau predate în dublu exemplar și organelor de securitate care făceau ancheta lor. Cutuma anchetelor de atunci se baza pe faptul că neapărat trebuie să fie responsabili sau vinovați șefii și mai puțin muncitorii, mai era și vinovăția atrasă care revenea organelor de control care nu au fost înstare să prevină evenimentele. În acest context am devenit și eu ca inspector șef din anchetator într-o comisie,anchetat de alte organe. Am fost chemat de mai multe ori la sediul județean al securității, de regulă după ora 21, unde mi se puneau întrebări și dădeam declarații scrise. Mare le-a fost mirarea când ancheta tehnică a stabilit în final că nu poate fi atribuit fenomenul unei persoane sau unor persoane, ci are cauze ascunse care nu țineau de oameni și comportamentul lor. Ce s-a întâmplat de fapt, la instalația OXO era o clădire a unui grup social P+1, care avea la subsol un adăpost ALA. Adăpostul nu era folosit prea mult în scopul pentru care a fost creat și se folosea ca o magazie de piese de schimb. Într-o dimineață un maistru a intrat în magazie și a aprins lumina, moment în care s-a produs o deflagrație puternică, care a făcut o breșe în planșeul de beton al parterului, afectând structura de rezistență, geamurile din toată clădirea. Persoanele surprinse de suflul deflagrației au fost accidentate, unele chiar mortal. Problema necunoscută era legată de modul în care a fost posibilă existența unei acumulări de gaze inflamabile și exlozive în incinta adăpostului, mai ales că instalațiile tehnologice care lucrau cu astfel de gaze era la 50 m și clădirea nu era racordată nici măcar la gaz metan. După investigații pe teren, săpături și decopertări de conducte, la cca.150 m de clădire în exteriorul combinatului, a fost descoperit în pământ un corp sferic de cristalohidrați format în jurul unei conducte subterane de propilenă. Formarea corpului sferic era posibilă datorită fisurării conductei și ieșirii propilenei lichide aflate sub presiune, care îngheța solul din jur. Propilena fiind mai grea decât aerul rămânea în sol și migra prin canaliculele și neregularitățile din sol, astfel încât au fost depistate prin foraje degajări de propilenă din sol pe o distanță circulară de cu raza 200 m de la locul spărturii. A fost posibil astfel ca în timp o cantitate de propilenă din solul respectiv să pătrundă prin neetanșeitățile pereților adăpostului ALA, să se acumuleze acolo și atunci când s-a atins limita inferioară de explozie în amestecul cu aerul, era suficientă o scânteie care să declanșeze deflagrația.

Deranjamentul și revoluția

Plecarea elicopterului cu NC de pe clădirea Comitetului Central m-a surprins în trafic, pe drumul Pitești – Vâlcea, când am fost mirat de veselia celorlalți conducători auto, care semnalizau cu farurile și clacsonau îndelung, unii chiar aveau drapele care fluturau în mers. Auzind comunicatele de la radio, am înțeles ce se întâmpla și am făcut și eu aceleași semne ca ceilalți. Erau atunci câteva zile libere în care nu m-am dus la serviciu și am urmărit la televizor, cu sufletul la gură, revoluția în direct cu toate personajele ei. În prima zi în care trebuia să merg la inspectorat să văd care este situația, confuzia era așa de mare încât în oraș circulau bande de revoluționari înarmate , care controlau autoturismele ca să depisteze teroriștii. Am ajuns la sediul inspectoratului , unde am mai găsit trei colaboratori, și am hotărât să purtăm brasarde tricolore, ca să nu se ia alții de noi, iar în rest să nu mai apărem în public pînă nu se liniștesc apele. Percepția oamenilor de atunci era că instituțiile statului care îi controlau și eventual îi amendau, erau ceaușiste și trebuiau să dispară odată cu instaurarea democrației. Nu mai știam ce șefi avem, cui ne subordonăm și dacă inspectoratul de protecția muncii mai există ca instituție sau nu. Clădirea fostului Comitet județean era semi devastată, plină de tot soiul de golani și persoane dornice de afirmare, se făceau comitete și comisii, se discuta cu glas tare și în contradictoriu, practic nu se știa cine conduce județul. După lichidarea lui NC conducerea județului a fost preluată o perioadă de armată, care a încercat să facă un echilibru între forțele care se războiau pentru putere. Întrebarea care mi-o puneam era, dacă sunt considerat nomenclaturist sau nu, pentru că nu știam exact ce dimensiune are acest termen și mă temeam de o vendetă politică. Nu a fost să fie așa pentru că inspectorii șefi de protecția muncii erau numiți pe criterii profesionale, nu politic. După ce puterea centrală de la București s-a mai cristalizat, am fost chemat în capitală să înființăm Comisia Națională pentru Protecția Muncii, care urma să coordoneze activitățile de protecția muncii din toate județele. Această nouă organizare cuprindea toată vechea structură de șefi de la Inspecția generală de protecția muncii, se schimbase numele și nu oamenii. După un an Comisia națională devine Inspecția de stat pentru protecția muncii, iar noi Inspectorate teritoriale de stat pentru protecția muncii, cu aceiași oameni.

Informatizarea și programul PHARE

După de am dobâdit statulul de priceput în ale informaticii în ochii Inspecției de stat, m-am trezit într-un comitet pentru informatizarea sitemului național de protecția muncii, unde în cadrul unui proiect PHARE trebuia să facem multe. Toate s-au dezvoltat gradat pe măsură ce existau posibilități materiale, astfel întâi s-a pus problema îmbunătățirii sistemului de informare a centrului cu evenimentele din județe, pentru aceasta am fost dotați cu telexuri, aparate greoaie de operat care nu te îndemnau să le foloseți decât la nevoie strictă. A venit apoi moda faxurilor, primul fax primit era un second din Franța trimis ca ajutoare, avea drept suport de imprimare o hârtie termosensibilă, aparatul mai mult nu mergea din cauza liniilor telefonice și defectelor sale. Au mai trecut doi ani și centrul s-a gândit să ne doteze cu un PC , era tot second, un 486 cu HDD de 400Mb și Win 3.1, mare lucru atunci, pentru că am putut să renunț la teminalul meu inteligent vechi deja de 10 ani. Au mai trecut doi ani și pe bani PHARE am fost dotați cu mobilier ergonomic de birou și un PC HP/pentium cu HDD de 1Gb, imprimantă laser jet și un modem dialup pe Conex. Internetul nu era încă bine cunoscut în țară, așa că pe o rețea de intranet pe fir telefonic cu centrul, încercam să transmitem informații și anumite documente, toate acestea cu intreruperile de rigoare și cu o viteză mică de transfer. Mi-am pus problema localizării inspectorilor mei în teren și comunicării cu ei cât mai repede, mai ales la evenimente, așa că i-am dotat pe fiecare cu pagere (era moda), cu ajutorul cărora îl puteai găsi pe fiecare, dacă vroia să răspundă de la un post telefonic fix. Prin 97 am avut primul telefon celular GSM cu care eram mândru că pot comunica așa cum văzusem în 95 în cadrul unei delasări, că făceau nemții pe un feriboat ce trecea din Germania în Danemarca. Venise moda prezentărilor grafice la conferințe și întruniri, așa că mi s-a aprobat să cumpăr un laptop 586 cu HDD de 800M, care era la modă atunci, și să prezint colgilor din țară anumite lucrări de specialitate. Aparatura de proiecție pe ecran legată de computer, era formată dintr-o interfață grafică transparentă cu cristale lichide, care se punea pe un retroproiector, aceste dotări mi-au fost transferate mie la inspectorat, după ce la centru și-au luat un videoproiector. Se pare că începuse și la noi informatizarea și modernizarea inspectoratelor, aveam mereu în minte o imagine din 95, când la o vizită la Directoratul de securitate în muncă din Copenhaga, am remarcat dotarea cu computere, rețeaua internă și națională care era creată, aveau peste tot sistem de operare Windows 95 deja în daneză. Ne-au dus la subsolul clădirii să le vedem serverele, iar în holurile de acces pe rafturi am văzut calculatoarele scoase din uz, configurații care la noi în România erau în folosință, am intrebat dacă nu ni le fac cadou și au răspuns că dacă venim după ele să le luăm cu transportul nostru ni le dau, dar nu a avut cine să meargă după ele.

A murit bulibașa

Ca inspector șef am fost anunțat de poliția dintr-o comună de lângă Vâlcea, că este un accident de muncă mortal la o firmă privată. Am mai luat un inspector cu mine și ne-am dus la locul faptei și mare ne-a fost mirarea că nu am găsit nici un accidentat. Șeful de post ne-a explicat că ne-a anunțat abia a doua zi deoarece, accidentatul era chiar bulibașa unei comunități de țigani care se ocupau cu comerțul de fier vechi și că după accident nu mai puteai să te apropii de locul respectiv de mulțimea de rude și de mercedesuri. Bineînțeles că au ridicat mortul de la locul accidentului fără să le pese de procedura legală în astfel de cazuri. Obiectul cauzator de moarte era la fața locului nemișcat, un schimbător de căldură cumpărat din combinat, de câteva tone, atârnat de cârligul unei macarale. Am întrebat ce s-a întâmplat, din ce aflase și el polițistul a explicat cum au decurs evenimentele. Cel care lucra efectiv era un tânăr de 18 ani care trebuia să polizeze sudurile din placa tubulară a țevilor unui schimbător de căldură, în vederea scoaterii tevilor bucată cu bucată. Bulibașa care era și patronul afacerii asista la operație și a constatat că schimbătorul de căldură trebuie mutat în alt loc și întors ca poziție. Găsește o macara de ocazie, aranjează cu macaragiul să-l ajute să mute schimbătorul, acesta aduce macaraua în curte o calează și așează la fiecare capăt al utilajului câte o șufă de prindere, pe care le agață de cârligul macaralei. La unul din capetele utilajului șufa pusă era mai scurtă și între capetele ei de prindere a fost pus un șurub pentru prelungire. Macaraua ridică schimbătorul de căldură la cca. 1,5 m și îl deplasează vreo 5 m de la poziția unde se afla, datorită lungimii diferite a șufelor poziția schimbătorului era înclinată și unele dintre țevile deja demonatate au alunecat în afara plăcii tubulare. Bulibașa intră sub schimbătorul de căldură aflat în mișcare să țină cu mâna tevile care cădeau, timp în care șufa prevăzută cu șurub cedează, capătul schimbătorului de căldură cade la pământ și surprinde capul omului și îl strivește. Jale mare, amenințări din partea țiganilor că dacă nu sunt lăsați să-și îngroape șeful, fac revoltă...așa că nu am reușit să facem cercetarea accidentului de muncă. Lucrul care făcea legătură cu combinatul chimic era existența schimbătorului de căldură, un refierbător de la o coloană de distilare pe care l-am recunoscut ca fiind de la Monomer I, care avea țevi de oțel inox, pe care le demontau țiganii ca apoi să le revândă combinatului.

Rusul și palinca

Prin 99 am participat la un training de health and safety (sănătate și securitate), pentru țările care băteau la ușa Europei, în Suedia. Am fost cazați mai la țară, într-un conac boieresc transformat în Centru de conferințe al unei congregații protestante. Acolo era tot confortul și dotarea necesară pentru activitățile pe care le desfășuram, dar și multe facilități pentru agrement și relaxare, terenuri de sport, o saună, posibilitate de canotaj pe apele unui golf, plimbări prin pădurea de stejari, era octombrie cu soare nordic ridicat la prânz numai la 450 de la orizont, era frumos. Grupul de participanți era multinațional, câte trei persoane din România, Moldova,Bulgaria,Slovacia și cinci din Rusia, iar limba de comunicare era engleza. Rușii și bulgari nu se prea descurcau în engleză așa că aveau translatori. Serile petrecute acolo aveau ca relaxare, un program de saună de o oră pentru femei și o oră pentru bărbați, iar după saună ne strângem într-o sală alăturată, un de socializam până la miezul nopții. Am hotărât cu toții, ca în fiecare seară o națiune să fie gazdă oferind ceva de băut și un mic program artistic, berea pe care ne-o puneu la dispoziție organizatorii era slab alcolizată. În ziua în care a venit rândul românilor, norocul a fost că am adus eu de acasă 4 PET-uri de ½ litrii cu un distilat de prune, care avea o tărie de peste 500 alcool și pe care m-am chinuit acasă să-l distil în bucătăria mea, într-o instalație de laborator din sticlă. Rușii aveau ca lider de delegație pe șeful Inspecției de protecția muncii din Moscova, un tip mic de statură, cu alură de halterofil, și care nu știa o boabă englezește. De fapt în această situație de lipsă de comunicare, mi-au revenit în minte cuvinte sau frânturi de expresii din limba rusă, uitate după cei șapte ani de rusă făcuți la școală și am prutut înjgheba un dialog cu rusul. Am început să servesc pe cei care erau prezenți în acea seară, în pahare de unică folosință de 200 ml cu distilatul meu, le puneam cam 1/3 din pahar. Când ajung la rusul șef pe care îl chema Valentin, îi pun în pahar și el zice: “Mnogo (mai mult)”și il umplu. Gustă din pahar și zice: „Eto samagon (acesta e samagon)”, îi răspund “Niet samagon,eto palinca” , și nu întrorc bine capul și rusul dă întreg paharul pe gât, tremură puțin de plăcere sau din cauza tăriei, și apoi ia o sticlă cu bere și o golește și pe aceea. Am cântat cântece de petrecere românești și rusești, era un moldovean printre noi care cânta frumos la chitară, atmosfera era plăcută și destinsă. Între timp eu i-am mai alimentat cu distilat și bineînțeles că și rusul șef și-a mai primit încă de două ori porția de 200 ml, cu care a procedat la fel ca și prima oară. După acest episod vedem că rusul nostru rămîne mut și cade brusc într-un somn adânc. I-a trebuit ceva efort colegului său să-l ducă în cameră. A doua zi dimineața grupul nostru pleca cu autocarul la Stockholm, era ora plecării și rusul nu apărea. Într-un târziu apare cu o față posomorâtă, îl întreb: „Kakaia tebia jizni Valentin? (cum îți este viața Valentin)” și el răspunde „Malo,malo tî vinavat (rău,rău tu ești vinovat)”, m-am temut atunci să nu-mi facă o figură de lupte, așa de încruntat se uita la mine.

Un doctorat într-un domeniu nou

Activitatea mea din cercetarea științifică a lăsat urme în modul meu de a aborda problemele, chiar dacă acum eram în alt domeniu de activitate, m-am apucat să scriu articole în domeniul securității și sănătății în muncă, să particip la conferințe sau simpozioane de profil. La îndemnul secretarului de stat care conducea sistemul de sănătate și securitate în muncă, m-am înscris la doctorat la Universitatea din Petroșani, care la acea vreme era singura ce avea o catedră de specialitate, numai acolo se puteau conduce doctorate în securitatea muncii, era de fapt un domeniu nou de doctorat. Au urmat șase ani în care în paralel cu activitatea profesională, am pregătit examenele și lucrările din ciclul de formare pentru doctorat, le-am susținut cu brio. A fost un efort fantastic din partea mea mai ales că în acea perioadă am avut și un eveniment nefast acasă (un incendiu mi-a distrus tot apartamentul). Am obținut titlul de doctor în inginerie, la specialitatea securitatea muncii cu lucrarea Contribuții la elaborarea unor metode neconvenționale în vederea prevenirii și combaterii cauzelor ce pot genera avarii tehnice și accidente, sub conducerea dr.ing.Alexandru Darabont. Din câte îmi aduc aminte la admiterea la doctorat am fost șase candidați, iar eu am fost al treilea care a reușit să-şi susțină teza la timp, restul au mai amânat sau au renunțat. Lucrarea mea de doctorat a avut multe elemente de noutate și originalitate, eu nu am avut intenția să o public ca o carte, dar ca material bibliografic a servit ca sursă de inspirație altor cercetători. Am descoperit aceste idei plagiate după mai mult timp pe internet în lucrările unor tineri. La susținerea tezei de doctorat în fața comisiei, am prezentat sliduuri la retroproiector și ca să destind atmosfera și să fac mai bine înțeleasă noutatea adusă în lucrare, privind aplicații ale mulțimilor fuzzy, am dat un exemplu de model de apreciere multicriterială a frumuseții unei femei, exemplul de lucru ales era o poză cu Pamela Anderson și apoi urma demonstrația matematică. Oamenii au fost surprinși inițial dar au apreciat gagul în funcție de vârsta care o aveau și de gomă, dar cred, până la urmă că au înțeles demersul meu.

Reorganizări cu iz politic

Anii 97-98 au adus o schimbare în modul de înțelegere a funcționării serviciilor publice ale statului, mai bine zis s-a început politizarea personalului respectiv. Era la putere Convenția democratică, care avea ca membru partidul PSDR Cunescu, aceştia au reușit să se infiltreze în guvern la Ministerul Muncii. Secretarul de stat de la protecția muncii, PSD-ist a fost schimbat, cu o anonimă, fostă responsabilă cu protecția muncii la fabrica de pâine Constanța, vicepreședintă a PSDR. A început o campanie de denigrare a inspectorilor șefi de județe aflați în funcție, care prin definiție erau corupți și neatașați puterii. Au urmat doi ani de frecușuri, acuzații reciproce, timp în care se lucra intens la pesederizarea șefilor și a unor subalterni. Această acțiune avea două stadii, primul însemna înscrierea în PSDR și al doilea era dovada atașamentului prin donarea pentru partid a unor sume între 40-100 mii lei cel puțin. La un moment dat am fost contactat de către un personaj șef din partidul respectiv la județul Vâlcea și am fost avertizat că dacă nu marșez la acea ofertă, pot să-mi pierd postul. Am refuzat din două motive, primul pentru că am jurat față de mine însumi după 89 să nu mai intru în nici un partid politic și al doilea că nu aveam banii necesari, iar ca să cer de la patronii pe care îi controlam, cum mi s-a sugerat, nu am acceptat. Cu sprijin PHARE și după modele din Europa, în 99 Inspecția de Stat pentru Protecția Muncii s-a unit cu Direcția de relații de muncă și s-a înființat o nouă instituție , Inspecția Muncii. Un fel de struțocămilă. Am fost numit inspector șef interimar pentru organizarea Inspectoratului Teritorial de Muncă, încercând la vremea respectivă cu mijloacele de care dispuneam să găsesc un nou sediu și să organizez activitatea. Fiind o nouă instituție de stat posturile de șefi noi se ocupau prin concurs, astfel că peste trei luni a trebuit să mă înscriu la concursul pentru ocuparea postului în care eram. Vine ziua concursului, examen scris ,test grilă, test la cunoștințe informatice, test de limbă străină și un interviu, probe pentru care m-am pregătit și la care, după afirmațiile unor membrii ai comisiei de examinare pe care-i cunoșteam ca oameni serioși, am obținut notele cele mai mari. La examen s-a prezentat o contracandidată, fostă subalternă a mea, o economistă, care nu avea nici o tangență cu domeniul de securitate și sănătate în muncă. Eram ferm convins că am promovat examenul, cu toate că la interviu am avut impresia că se discuta cu mine cu reținere, mă gândeam totuși că se va ține seama de experiența acumulată în domeniul respectiv, de doctoratul în domeniu și de contribuțiile aduse pe parcursul anilor la organizarea și dezvoltarea sistemului. Am plecat liniștit acolo unde eram cazat la București și seara primesc un telefon de la colaboratorii mei : “Șefu, Aurora a venit deja la inspectorat, cântă și dansează, că ea este inspectoare șefă”. Rezultatul oficial al examenul trebuia comunicat abia peste trei zile, prin fax la inspectorat. A doua zi, mă duc în audiență la d-na secretar de stat, și o întreb dacă ce am auzit de la colegi este real sau nu, aceasta îmi răspunde: „A fost mai bună, a câștigat concursul cu 10 pe linie” , întreb: „Nu au avut importanță doctoratul în domeniu și activitatea mea de până atunci?”, îmi răspunde: „ Nu-i nimic, te folosim și așa. Poți participa la concursul de adjunct”. Am înjurat-o în gând și am ieșit din birou. Pe urmă am aflat că Aurora era șefa organizației de femei pe județ la PSDR. După concurs am ajuns din șef, inspector simplu și căzut în dizgrație, cu care nu se discuta pentru că induceam o stare de timorare. Colaboratorilor mei mai vechi li s-a interzis să mi se adreseze cu apelativul ...şefu, după vechea obişnuinţă. Şase luni mai târziu se organizează la București concursul de inspector șef adjunct pe securitatea muncii, mă înscriu la examen și mă prezint. De data aceasta aveam doi contracandidați din afara sistemului dar cu recomandări PSDR. Se dă examenul iau nota cea mai mare 9,05 , ceilalți nu depășesc 7,00 la note, mi se confirmă verbal de anumite persoane că am luat examenul și mă întorc liniștit acasă. Dup trei zile apare un fax la inspectorat care anunță rezultatul concursului : Nici unul din candidați nu a promovat examenul. Nu știam ce să mai cred, ce să mai fac, totuși am făcut contestație la Ministerul Muncii în care am explicat situația. Ministrul de la acea vreme trimite contestația spre rezolvare secretarului de stat de la Inspecția Muncii, d-na cu pricina care nu mă mai avea în grații. Primesc răspunsul oficial : Comisia de examinare a fost competentă și rezultatul comunicat este cel adevărat. Concluzia care în mod logic, am tras-o, nu mai earm dorit ca șef de către conducerea respectivă a Inspecției de stat. În mintea mea eram trist pentru că făcusem multe ca sistemul de securitate și sănătate în muncă să evolueze și am fost dat la o parte ca un obiect nefolositor.

Plecarea și reîntoarcerea la matcă

Puteam să rămân la inspectorat, pe post de inspector principal, cu salariu puțin mai mare decît minimul pe economie și de acolo să ies la pensie, cu specificarea că trebuia să fiu imun la prostiile care se făceau și să suport un regim de izolare față de ceilalți. M-am hotărât să schimb macazul. Am obținut o promisiune de angajare la Oltchim ca șef de Serviciu protecția muncii și PSI și nu uit bucuria cu care Aurora a semnat scrisoarea de transfer, scăpa în sfârșit de mine. După aproape 14 ani m-am întors pe platforma chimică, care acum era Oltchim, cu o altă meserie dar cu amintirile și cunoștințele profesionale vechi și am păstrat vechea marcă de înregistrare la persoanl 3680. Ajunsesem să coordonez activitățile de prevenire și protecție, precum și cele de situații de urgență, la un colos chimic, cu grad ridicat de pericol, era un post cu deosebită răspundere. Eram puțin mai în vârstă decât ceilalți și mă distra că unii din subalteni mi se adresau cu D-l Doctor, am considerat aceasta ca o formă de respect față de vârstă și experiență.

Cărți pentru Combinat

Organizarea activității de prevenire și protecție la o platformă chimică plină de pericole, impunea menținerea, actualizarea și aplicarea unor proceduri documentate, care pe parcursul anilor, până la venirea mea, au rămas la un anumit stadiu de evoluție. Acțiunile în situații de urgență erau prevăzute într-un document Planul de alarmare chimică, editat în anii 90 pe baza legislațieie de atunci și mijloacele grafice de editare de atunci, planul avea pagini dactilografiate cu diferite mașini de scris, pagini xeroxate, desene pe hârtie ozalid sau pe calc și era reprodus într-un număr de exemplare împrăștiate celor ce trebuiau să-l aplice. Oricum era greu să mai găsești un exemplar complet, iar cei care l-au redactat inițial nu mai existau. În 2003 apare și la noi un act normativ ca urmare a armonizării cu Directiva Seveso II a CE, care avea cerințe clare referitoare la controlul activităţilor care prezintă pericole de accidente majore în care sunt implicate substanțe periculoase. Din bube, mucegaiuri și noroi...am început munca de editare a unui nou document, de data aceasta editat computerizat, cu scheme și desene făcute în Power point, care mi-au luat multe zile de lucru și care după 4 luni de muncă s-a tipărit într-un număr suficient de exemplare. Astfel a apărut Planul pentru situații de urgență internă al S.C.Oltchim SA, document de referință și pentru Inspectoratul județean pentru situații de urgență, țin minte că s-au lăudat cu acest document la unul din simpozioanele lor. Pentru ușurarea accesului la informațiile și datele din plan, am făcut un soft de lucru sub forma unei pagini Web, care a fost instalat pe calculatoarele dispecerilor de producție, aceştia erau primii care trebuiau să acționeze conform planului atunci când surveneau situații de urgență. Ce am primit în schimb? Nici măcar mulțumiri verbale, s-a considerat că mi-am îndeplinit o sarcină de serviciu, nu am înţeles motivul pentru care cei dinaintea mea, cinsprezece ani, nu au avut această sarcină. Puțină lume cunoaște că pe platforma chimică Oltchim, în zilele bune de funcționare, se pot stoca peste 1800 t clor lichefiat și vehicula pe traseele magistrale peste 20 t/h de clor gazos, pericolul este foarte mare, mai ales atunci când nu sunt respectate niște reguli stricte. Legislația română nu are o normă specifică pentru clor, care să fie aplicabilă cu caracter obligatoriu, atât la producator cât și la utilizatori. Bazat pe această necesitate, cu o documentare temeinică bazată pe experiențele tehnologice anterioare anilor 90, pe tehnologiile și cerințele constructive specifice pentru clor existente la Oltchim, am început redactarea, Instrucțiunii specifice de securitatea muncii pentru clor ISSM 001 Clor, utilizabilă la fabricarea,depozitarea, transportul și utilizarea clorului. Am muncit la redactare 6 luni, am tipărit instrucțiunea și am distribuit-o celor interesați. Partea ciudată era că această instrucțiune nu a fost agreată de Inspectoratul de Muncă , din 2003 până în 2006, pentru că nu avea girul unui organism superior, problema s-a lămurit în 2006 după apariția legii 319/2006 Legea securității și sănătății în muncă, care abroga reglementările normative cu caracter național și transfera această obligație de reglementare agenților economici. Acum instrucțiunea de clor putea fi dată spre utilizare și altor beneficiari de clor, un lucru bun pentru ei. Lucrarea mea de doctorat a deschis un domeniu de aplicații pentru evaluarea de riscuri în securitate și sănătate în muncă, bazat pe metode neconvenționale. Legislația naționlă și standardele de management de specialitate cer evaluarea de riscuri, ca o condiție fără de care, angajatorii nu pot fi certificați sau nu-și pot desfășura activitățile. Am fundamentat partea teoretică și am elaborat o metodă proprie de evaluare de riscuri intitulată Metoda de evaluarea riscurilor de securitate și sănătate în muncă MERA, pe care am reușit să o editez și să o tipăresc. Problema care se punea pentru mine era de a verifica dacă aplicarea metodei de evaluare pe o organizație mare cum este Oltchimul este fezabilă. Am făcut un macro experiment, pregătind cu metoda de evaluare MERA și formând un număr de 40 evaluatori interni de risc, dintre cadrele cu studii medii sau superioare din Oltchim. Fiecare dintre aceștia au primit o zonă din combinat care trebuia evaluată la toate locurile de muncă, rezultatul evaluărilor era concretizat pe o serie de formulare speciale numite fișe de evaluare. După trei luni de lucru am strâns fișele de evaluare și le-am prelucrat statistic pe calculator, rezultatul a fost un studiu al gradului de risc sau de pericol în diferite zone sau sectoare ale Oltchim. Am prezentat conducerii rezultatele evaluării de riscuri de securitate și sănătate în muncă, aceștia au fost mirați că unele sectoare de activitate care le considerau nepericuloase, nu erau chiar așa, era un semnal de alarmă că și acolo trebuiau să fie întreprinse măsuri corective. După experimentarea metodei în combinat , am putut să o recomand și altora pentru utilizare și pot afirma că am avut clienți.

Bilbao și premiul pentru bune practici

Din 1996 ca o primă etapă și apoi din 2006, activitatea de securitate și sănătate în muncă din România se desfășoară după acte normative rezultate din armonizarea unor directive europene, iar instituțiile statului de profil sunt afiliate la Agenția Europeană pentru Securitate și Sănătate în Muncă (OSHA) cu sediul la Bilbao Spania. Agenția organizează în fiecare an manifestări tematice, pentru facilitarea schimbului de experiență între state și promovarea de bune practici. În 2003 la Săptămâna europerană pentru securitate și sănătate în muncă cu tema Substanțe periculoase, prudență, am participat cu prezentarea unei lucrări în cadrul Conferinței Naționale de la București. Lucrarea prezentată de mine se pare că a plăcut, a fost apreciată și răsplătită cu premiul întâi pe țară, premiul era o diplomă și un vas de sticlă, dar și obligația de a participa la o festivitate europeană de premiere la Bilbao. Mă întorc la Oltchim și prezint conducerii rezultatele, mai ales că participarea mea la conferință a fost sub sigla Oltchim, stupoare...nu a impresionat pe nimeni. A trebuit să fac anticameră vreo două zile la directorul general ca să-mi aprobe deplasarea la Bilbao, cu explicația că o fac pentru Combinat și nu pentru mine, iar acela cu mofturi a aprobat până la urmă. Ajung de unul singur la Bilbao, noroc că am avut prima zi după sosire fără activități și am avut ocazia să admir frumusețea locului, construcțiile, orașul. Ziua următoare mă duc dimineața la manifestările din program la un Centru de Conferințe și seara la festivitatea de premiere. Impresionant a fost că festivitatea de premiere s-a desfășurat în atriumul muzeului Gugenheim din Bilbao, o clădire cu o arhitectură deosebită, placată cu tablă de titan, care în lumina amurgului avea irizații fantastice. Sala de premiere era aranjată cu mai multe mese circulare și o scenă, la mese erau participanți din toată Europa. A fost un dineu cu mâncăruri nouvelle cusine, eu le numesc mâncare pictată pe farfurie și cu vin roșu spaniol din belșug. In momentul premierii am fost chemați pe scenă reprezentanți din mai multe țări, am pășit cu emoție și importanță, am fost felicitați de șefii OSHA, am fost fotografiați și am coborât fiecare cu câte o diplomă înrămată. Cu ce am rămas din Spania, cu obsesia prețurilor prea mari în euro pentru buzunarul meu, nu-mi venea să dau pe un pahar de 300 ml cu bere 3 euro, pentru că socoteam instinctiv în lei. Mă întorc la Combinat cu diploma respectivă, care avea titularul Oltchim, o prezint directorului general, care-mi spune: „Poți să ți-o pui pe peretele din biroul tău dacă-ți place”. Mă așteptam la o vorbă de apreciere sau să pună diploma într-o sală cu trofee, ca o recunoaștere europeană a activităților de securitate si sănătate în muncă desfășurate în Oltchim, dar nu a fost să fie așa.

Un om neatașat politicii Oltchim

În iulie 2007 eram în concediul de odihnă și aveam o sarcină din partea familiei, să-mi iau nepoții aflați la Grămești, un sat din județul Suceava și să-i aduc la Râmnicu Vâlcea. Eram în mașină soția și nepoții, pregătiți să facem o oprire la Bacău, când la radio se anunța o explozie catastrofală la Oltchim. Am suferit un șoc, pe parcursul drumului am mai fost sunat de câțiva șefi să mă întebe ce s-a întâmplat, răspunsul meu a fost că voi ști când voi ajunge acolo. Numai eu știu cu ce încordare și în ce stare de spirit am condus mașina la București și apoi la Vâlcea. M-am prezentat la Oltchim în a treia zi după producerea evenimentului, reproșul conducerii a fost că de ce nu am fost prezent acolo imediat după accidentul major, cu toate că aveam cererea de concediu semnată de directorul general. Am fost la locul exploziei în instalația respectivă, am discutat cu oamenii de acolo și mi-am făcut o părere despre modul cum au decurs evenimentele. A venit o comisie ministerială să cerceteze evenimentul, Oltchimul a cerut o expertiză tehnică asupra cauzelor exploziei la INSEMEX Petroșani, oricum erau foarte multe persoane care anchetau și cereau date (InspecțiaMuncii, Procuratura, INSEMEX-ul). Eu fiind șef de serviciu de securitate și sănătate în muncă trebuia să fiu persoana de legătură cu cei care făceau anchetele, dar am observat că eram ocolit cu anumite cerințe sau decizii și nu știam de ce. Mai târziu subalternii mi-au confirmat că exista o dispoziție a directorului general, ca eu să nu particip la cercetarea evenimentului și șă nu văd toate documentele care erau cerute de anchetatori. M-am resemnat și mi-am propus să nu înfluențez ancheta Comisiei guvernamentale, care era condusă de o fostă colaboratoare de la Inspecția Muncii, care mă ținea la curent cu stadiul cercetărilor. Ce s-a întâmplat de fapt? La Instalația de polieteri se lucra cu două substanțe foarte explozive în amestec cu aerul, etilenoxidul și propenoxidul, la un moment dat după terminarea unei reacții de etoxilare, reactorul respectiv trebuia aerisit. Aerisirea se făcea pe o conductă cu un ventil automat, presiunea pe vasul de reacție a crescut semn că reacția se terminase, operatorul de la tabloul de comandă a deschis prin comandă de la distanță ventilul automat, după un timp presiunea creștea în continuare și atunci a fost anunțat operatorul din instalație să meargă să deschidă o aerisire suplimentară. Mai durează ceva timp până ce găseşte operatorul de instalație, care urcă patru etaje și vrea să deschidă ventilul de pe aerisirea suplimentară, în acel moment materialul unuia din coturile aflate de conducta de aerisire suplimentară cedeză, se fisurează și pe acolo ies gaze explozive în atmosferă producând local o deflagrație. Suflul explozie produce vătămarea mortală a operatorului prezent la fața locului, distruge o serie de elemente de instalație și mai accidentează și alte persoane aflate în zonă. Cercetările acestui accident de muncă au continuat încă șase luni, așteptând rezultatul expertizei de la INSEMEX, dar conducerea combinatului Oltchim s-a simțit datoare mai devreme, să sancționeze disciplinar persoanele pe care ei le-au considerat vinovate în legătură cu imprejurările evenimentului. M-am trezit și eu cu o decizie de sancționare cu diminuarea salariului pe trei luni, ca șef de serviciu, iar motivul sancționării era lipsa de atașament față de politica Oltchim, deci nici o legătură cu accidentul. Ca să contest decizia de sancţioanre, am considerat că nu am nici o şansă de câştig, pentru că acea contestaţie ajungea tot la directorul general spre rezolvare. Nu am putut decât să trag concluzia că nu mai sunt agreat pe postul pe care îl ocupam, era mai bine să mă retrag fără zgomot, așa că am cerut să mi se întocmească dosarul de pensionare. Am ieșit la pensie o lună mai târziu, fără ca cineva din partea conducerii combinatului chimic Oltchim să-mi spună un cuvânt de bun rămas, mai ales că se încheia o carieră de inginer chimist, începută tot acolo cu 37 ani în urmă.

Mai poți face ceva și după

Dacă ieși la pensie nu însemnă că nu mai poți fi activ, viața merge înainte. Dacă nu am avut vocație pentru politică, am lăsat acest domeniu celor cu chemare pentru afaceri și aranjamente, eu am căutat să ofer servicii în domeniile unde am pregătirea și experiența necesară, unde pot să fiu util altora. Am infiinţat un PFA, mi-am făcut publicitate de internet www.radusava.home.ro , am făcut între timp o serie de cursuri şi specializări în domenii în care pe parcursul timpului am câştigat experienţă. Ce fac? Servicii externe de securitate și sănătate în muncă, predau cursuri în acest domeniu pe teme specifice conform dorințelor beneficiarilor, fac consultanță pentru implementarea sistemelor de management după ISO 9001, ISO 14001, OHSAS 18001, fac audit de terță parte în sistemele de management după ISO 14001 și OHSAS 18001 atunci când sunt solicitate de organismele de certificare cu care colaborez, sunt lector pentru cursuri de formare auditori, efectuez evaluări de riscuri de securitate și sănătate în muncă după metoda proprie MERA... Este drept că la aceste activități nu mai sunt inginer chimist, dar istoria meseriei practicate de inginer chimist, m-a ajutat foarte mult să pricep și să asimilez multe domenii tehnice cu care am avut tangență. Experiența și anii ajută să abordezi problemele cu profesionalism și să nu te faci de râs în fața noii generații de conducători (manageri), pentru că în domeniul respectiv mai ai un cuvânt de spus sau un sfat de dat. Cel mai neplăcut lucru este să fi perceput de către cei tineri ca „bătrân expirat”, depăşit de actualitatea în care trăieşte. Dacă eşti înţelept, tânăr fiind, preţuieşti experienţa celor mai în vârstă.

Un comentariu:

Anonim spunea...

Domnule Sava,
Am citit cu emotie tot ce ati scris.Si cu siguranta voi reciti cu calm totul.Cateva pasaje, cele referitoare la "Piloti" ma intereseaza in mod special. V-am fost subalterna acolo, cativa ani.
De fapt este impresionant modul in care descrieti totul. Asa v-am perceput eu si in anii 1980-1984, un om drept cu coloana vertebrala . Si mi se parea atunci in anii aceia gri ca aduceti un aer de vest. Erati parca mai liber decat noi ceilalati.
Suntem acum la varsta cand suntem catalogati expirati indiferent unde am fi ajuns sa muncim.Cum ar putea sa expire termenul de valabilitate al experientelor dobandite?Oare noi acum 35 ani cum gandeam despre cei ce aveau varsta noastra de acum?
Va multumesc macar pentru tot ce ati scris aici. Sanatate si mult bine.

Ceva despre ȘOȘO

  Gânduri scurte 166   Vrei nu vrei, dacă ai timp la dispoziție deschizi Facebook-ul și ai surpriza să fi bombardat cu imagini, știri sa...