Lumea este reala sau iluzie?

Printre subiectele cele mai discutate si disputate de filozofi, dar si de romancieri si poeti, a fost intrebarea ramasa inca fara un raspuns verificabil, daca lumea in care suntem este reala sau iluzorie?
Numim real un obiect sau eveniment care “exista” subiectiv, este cumva pentru individ, prin actiunea interpretanta a simturilor si mintii, dar mai “exista” si autonom de individ, exista ca modalitate distincta, indiferent daca oamenii, sau alte fiinte percep, reprezinta, semnifica si califica acel fragment de realitate.
Iluzoriu este ceva construit numai de mintea subiectului, fie prin propriile resurse, visul ca lume iluzorie, fiind un bun exemplu, sau primind un mesaj senzorial ori linvistic, care incorect interpretat produce reprezentari, video, audio,…sau semnificatii carora nu le corespund realitati echivalente, independente de subiect.
Cand omul a descoperit ca are iluzii, ca mintea sa surprinde-reprezinta sau imagineaza-compune in diferite circumstante, obiecte sau evenimente ireale, desfasurate numai in constienta sa, nu i-a fost deloc greu sa isi foloseasca partea rationala a mintii creatoare de iluzii, si sa presupuna ca totul ar putea fi iluzie, ca lumea care il inconjoara este in totalitate o imensa si coplesitoare prin diversitate iluzie, din al carui labirint de atractii si repulsii nu stie cum sa iasa, dar din care principial ar putea iesi, daca s-ar putea convinge destul de temeinic, ca totul este iluzie, ca nimic nu pre-exista, daca dispare subiectul.
Dar, poate obiecta oricine, daca orice continut al mintii este iluzie, ar putea fi iluzie si presupunerea sau certitudinea cuiva, ca totul este iluzie, si atunci s-ar putea, sau ar rezulta logic, ca nu orice reflectare perceptuala sau semantica de realitate ar fi iluzie, ca ar exista undeva in minte, o certitudine sau o capabilitate cognitiva ascunsa, care il poate ajuta pe individul dezorientat, sa stabileasca cand si in ce conditii are voie sa afime, sau poate afirma verificabil, ca ceva cumva determinat, este sau nu este iluzie.
Pentru omul de bun simt, care prefera sa argumenteze cu simturile, cu formele si schimbarile naturale, accesibile spontan, neintelectiv, prin reprezentare-obiectivare, este indiscutabil ca lumea naturala este autentica, desprinsa de persoana sa, la modul efectiv, nu filozofic, ca alcatuirea ei exista si evolueaza permanent independent de prezenta si impresia sau convingerea cuiva sau a totalitatii oamenilor capabili de formulari calificante la adresa ei.
Mai mult omul fara ambitii metafizice crede cu toata convingerea si este greu sa fie contrazis, ca ceace vede, aude.. el este exact felul cum sunt lucrurile si schimbarile din lumea autonoma, simturile si mintea sa ii ofera o copile identica originalului, ca tot ce localizeaza el in jurul lui exista si atunci cand nu exista “el individul”, care reflecta lumea in constienta sa.
Aceasta ipotetica sau mai degraba impusa similitudine sau identitate intre lumea fara individ si lumea din simturile si mintea individului, scuteste pe omul de bun simt, de inutile ipoteze si argumente pro sau contra posibilitatii ca lumea sa fie reala sau numai o inventie-iluzie a mintii sale.
Dar si filozoful care crede in obiectivitatea absoluta, fara alternativa, a lumii naturale are ceva de spus:
- Nimic nu e mai absurd, declara cugetatorul aderent la ideia necesitatii fiintei realitatii in afara fiintei subiectului, decat sa iti inchipui ca lumea in care te afli, care iti asigura cele necesare, sau iti interzice mai multe decat ai dori, este iluzorie, este alcatuita de mintea ta, prezenta numai acolo.
Daca se accepta premiza ca intreaga realitate este o constructie a mintii subiectului, cocluzia logica care decurge este ca “subiectul material si spiritual sustinator al acestei aberatii, fiind o existenta corporala, apartinand realitatii iluzorii, este o iluzie creata de propria minte.
Din acceptarea starii iluzorii a corpului individului, corp apartinand realitii iluzorii, rezulta ca si creierul, parte a corpului, este o iluzie, iar daca creierul este iluzie, atunci si spiritul sau, mintea sa ca functie a creierului, este o iluzie si asa se ajunge la afirmatia paradoxala ca mintea este o iluzie a propriei minti, afirmatie evident falsa.
Sa nu uitam ca mintea este spatiul unde se asmbleaza-desfasoara intreaga realitate, tot aici este construita si proiectata in realitate individualitatea cu toate scopurile si valorile ei, cu toate actiunile si consecintele, cu toate trairile afective.
Poate fi oare mintea, autoarea propriei modalitati, poate ceva fi simultan in ipostaza duala de creator si de creat? Asa ceva nu pare posibil prin rationamente elementare: Daca mintea individului cu intregul ei potential creator de realitate si subiectivitate plasata in realitate, este o iluzie de sine in sine, daca este o creatie a creatului, atunci mintea creatoare de minti iluzii, ar trebui sa pre-existe variantei create, in ipostaza de creator de minte, dar ar trbui sa se succeada pe sine, ca minte creata, sa fie si anterioara si posterioara siesi, stare cam greu de realizat. Daca mintea decide constient sa se duplice, pentru ca altfel ea ar fi creata de altceva decat propria identitate de sine, ar trebui sa se discerana pe sine ca minte creatoare de ceva, adica de alta minte, dar si ca minte creata, asa cum o face orice minte umana capabila sa isi determine starile modale reflectate constient dar sa se si diferentieze de ele.
Ca minte autoare a iluziei de minte, mintea formatoare de minti iluzorii, ar trebui sa fie autonoma ca minte, de modalitatea iluzorie a variantei ei gandite-create, sa pre-existe productiilor sale, care la randul lor contin o realitate si o personalitate activa implicata in acea realitate. Daca mintea neiluzie, autoare de minte iluzie, nu isi discerne statutul de creatoare de alta minte, cum mai putem argumenta ca o minte este o creatie a celeilalte, ca mintea autoare de minte, se diferentiaza permanent de mintea creata, altfel nu ar exista o efectiva creatie a unei minti in alta minte. Pe de alta parte calitatea de a se identifica ca autoare a altei mintii, o poseda numai mintrea creatoare de minte iluzorie, nu si mintea iluzie realizata, aceasta neavand nici o premiza sa se recunoasca pe sine ca emergenta din alta minte, ca este o productie a altei minti. Numai daca mintea creatoare comunica mintii create statutul ei iluzoriu , atunci mintea creata, mintea dependenta, poate pretinde ca este realmente sustinuta de alta minte. Dar mintea umana nu este in aceasta situatie, nimeni nu poate afirma, decat in starea de autor de iluzii, ca stie cu certitudine de la mintea sa iluzorie, care il sustine, ca el ca minte-persoana, este o simulare a altei minti.
Asadar daca mintea proprie,( lasand indecidabil statutul autentic real sau iluzoriu, al altor minti, din perspectiva unei mintii), este o iluzie a unei minti, ratiunea te obliga sa afirmi ca ea nu isi poate fi siesi iluzie, ca mintea ta nu poate fi decat iluzia altei minti, diferita de mintea ta. Aceasta minte (in care mintea ta este numai o minte iluzie, adica o minte mental constientizata si plasata intr-o realitate ca individualitate), trebuie si ea sa apartina realitatii, si cum nu ar putea apartine fara a disparea din fiintare, dar in aceasta ipostza este si ea o iluzie.
Ca parte a realitatii acea Minte diferita de mintea ta, anterioara mintii tale pentru a se iluziona, umplandu-se pe sine cu impresia iluzorie a mintii tale, ar trebui sa fie si ea tot o iluzie, conform regulii ca daca intreaga realitate este o iluzie, orice parte a realitatii este numai o iluzie, iar a doua minte care iti gandeste-iluzioneaza mintea, apartinand realitatii, este tot o iluzie.
In consecinta a doua minte in care mintea ta este o iluzie, trebuie sa fie si ea o iluzie, situatie in care se cere existenta unei a treia mintii, in care a doua minte sa fie simultan o iluzie de minte iluzie si o iluzie de minte autoare de minti iluzii.
In cea de a treia minte, starea de minte iluzie, autoare de alta minte iluzie, apartine celei de a doua minti, in care mintea ta este o minte iluzie, iar starea de minte iluzie si in a doua si in a treia minte, creatoarea celei de a doua minti iluzorii, este mintea ta, cea mai de jos in ierarhia mintilor, fiind numai minte gandita-imaginata de alte minti, nu si minte imaginanta de alte minti, capabila sa dezvolte in spatiul ei creativ, alta minte activa, ocupata cu multimea continuturilor ei proprii.
Prin acelasi rationament, a treia minte, apartinand si ea realitatii, pentru ca altfel iese din existenta, dispare cu tot cu potentialul ei mental mentalizant, se impune sa fie si ea o iluzie a unei a patra minti, inevitabil tot iluzorie, si asa ajungem la concluzia necesitatii exstentei unui sir infinit de minti, fiecare iluzie a celei anterioare si purtatoare de a sirului de minti iluzii, posterioare.
Lasand deopare sofistica filozofica, atat de detestata de acelasi om de bun simt, putem aduce argumente mai lumesti, mai simple si mai evidente, ca lumea naturala, nu poate fi o iluzie.
Cum ar putea fi realul iluzoriu, adica existent numai in mintea ta, dependent de actiunile creatoare de realitate ale mintii, daca parti din acest real, ipotetic emergent din mintea ta, exista sau nu exista intr-un anume loc si moment, fara ca mintea ta sa participe cumva la inexistenta sau existenta, eventual si posesia sau interdictia posesiei formelor si calitatilor dorite?
Cum ar putea o lume imaginata de tine, sa iti fie ostila, te raneasca sau omoare in fractiuni de secunda, daca te afli la locul si timpul nepotrivit, sau potrivit, depinde cum privesti situatia. Fiecare om rational stie ca iluzia autentica, prezenta numai in mintea sa, ii face bine sau rau, numai daca o ia in serios, dar e neutra daca nu o baga in seama. Nici o iluzie autentica, existenta numai in subiect, nu te poate agresa si degrada in nici un fel, odata ce deriva din fiinta sa, care fiinta nu se autodistruge fara a sti cand, cum si de ce. Cine ar fi atat de irational, de stupid sa isi faca singur rau, sa fie trist, deprimat, infricosat sau nervos, stari din pacate mai accesibile decat opusele, daca ar putea trai permanent cea mai intensa emotie sau gama de emotii, odata ce sta in puterea mintii sale sa proiecteze in mintea sa orice simtire si orice realitate.
Oricum am privi situatia, iluzia de realitate, ca stare mentala, este ceva, iar realitatea externa, trebuie precizat “realitatea externa” ( pentru ca exista o multime de realitati interne, personale, mai mult ori mai putin iluzorii), este cauza subiectului care este cauza iluziei, este creatoarea autorului iluziei.
Dar agentul realitate, nu poate fi o creatie e creatului, a agentului purtator de iluzii, derivat din starile creatoare ale realitatii, fara a ajunge la o inevitabila contradictie….
Dupa cum se stie filozofii care au declarat si au incercat sa demonstreze ca lumea e numai iluzie au fost numiti idealisti, cu toate ca mai potrivit ar fi fost numele de “iluzionisti”, iar sustinatorii lumii autonome, s-au numit materialisti, ei fiind cei care sustineau fenomenalitatea independenta de orice fiinta cugetatoare.
Materialistii au fost autorii majoritatii arumentelor impotriva idealizarii realitatii, unele din ele sumar prezentate. Dar si idealistii au incercat sa aduca argumente pentru a isi sustine ideia.
Sa vedem ce ar putea spune un idealist ingenios pentru a face acceptabila afirmatia ca lumea este iluzorie, adica desfasurata numai in constiinta sa.
Sa ne amintim ca din pretentia idealistului ca realitatea este o iluzie, rezulta ca si propria minte ca functie a corpului, iar corpul ca parte a realitatii, ar trebui sa fie si ea o iluzie. Numai din conditia ca realitatea este iluzie, ca orice parte a realitatii este iluzie rezulta ca si subiectul material-functional ca parte a realitatii, este iluzie, iar mintea ca ca functie a creierului, parte a corpului material este si ea o iluzie, dar inevitabil o iluzie a altei minti inradacinata in aceiasi realitate.
Apartenenta oricarei minti creatoare de alta minte la aceiasi realitate cerea un sir infinit de minti, fiecare ignoranta de sine, incapabila sa transfere mintii create, mecanismul prin care ea a fost adusa in existenta.
Cum nici o minte creatoare de alta minte, nu poate fi in identitate cu mintea creata, decat daca este unica autoare a acesteia, preluand statutul non-iluzoriu, de creatie prin sine, transferand acest statut la modul potential si mintii create, se impunea ca mintea creatoare sa nu mai apartina realitatii iluzorii, acceptata ca o creatie a mintii create, adica sa nu mai fie si ea o iluzie, sa nu mai apartina aceleiasi realitati in care se situa mintea creata.
In consecinta mintea secunda in care mintea umana era numai o minte gandita, adica era o creatie din interior, o iluzie, nu mai era o iluzie, pentru ca nu apartinea realitatii-iluzii, in consecinta nu mai cerea alta minte pentru a fi sustinuta, tot ca iluzie, evident.
De fapt idealistul rafinat, cu ratiune performanta admitea si ca cea de a doua minte, creatoare a iluzoriei minti umane, este tot o iluzie, dar o iluzie de alt tip, auto-iluzionabila, care se putea sustine prin sine, diferita de mintea umana care nu avea aceasta calitate, avand nevoie de alta minte in care sa se nasca si sa inceapa sa nasca si ea iluzii.
Cam asa au introdus idealisti ipoteza unei supra minti auto-determinabile, complet spirituala, supra-conceptuala sau non-conceptuala, nemateriala, ne-energetica, ne-evolutiva fenomenal cauzal, total diferita de fiinta si lumea umana. Aceasta super minte era presupusa inaccesibila omului, era o fiintare prin sine, fara subiectivitate, dar creatoare de subiectivitati si de realitati in subiectivitati.
Interesant este ca aceasta ipoteza de existenta a unei alte realitati decat cea in care ne plaseaza simturile si mintea, realitate inaccesibila observatiei, reprezentarii si rationalizarii, a fost facuta cu milenii in urma, aparent independent, sau poate prin necunoscute influente reciproce, si de unii filozofi occidentali si de cunoscatorii orientali.
Dar starea de lume iluzie a fost mult mai bine fundamentata si mai larg raspandita in orient de catre cei care refuza numele de filozof, prin declaratia ca sunt capabili sa demonstreze efectiv, nu doar prin vorbe, irealitatea, iluzionaritatea realitatii si individului.
Cunoscatorii orientali au dus declaratia de iluzie la extrem spunand ca isi pot demonstra, ca si individul este tot o iluzie in care lumea este alta iluzie.
Dupa inteleptii orientali individul care ne credem, autorul realitatii in care ne credem, este o iluzie, proiectata-intretinuta de o supraminte, numita “minte universala sau globala”, realitate incaracterizabila, care le gandeste-fiinteaza si uita-distruge orice fiintare.
Acceptand posibilitatea creatiei unei minti in alta minte rezulta cateva consecinte interesante. Stim ca orice minte matura poate comunica cu alte minti de acelasi rang cognitiv, poate transfera starile proprii altor minti si primi starile acestora in propria minte, folosiond pentru comunicare unul sau mai multe limbaje.
Daca o minte este creata de alta, inseamna ca toate starile ei de constienta, toate formele si evenimentele pe care le reprezinta, semnifica, schimba si utilizeaza, ii vin de la mintea creatoare , ii sunt cumva comunicate lingvistic.
Dar daca mintea creatoare poate face orice fel de minte, daca ii poate aloca mintii create propriul nivel creativ de minte, fapr necesar pentru a crea constient o minte in alta minte, atunci ea poate deschide un dialog, o comunicare bilaterala cu mintea creata, dialog in care poate explica mintii create in ce fel face si ii ofera iluzia de realitate, deasemeni in ce fel face si ii atribuie o personalitate asumabila, eliberand-o in realitatea ei, daruindu-I o apartenta de individualitate autonoma, aparent capabila sa se autodetermine.
Prin acesr dialog mintea creata poate intelege efectiv cum este realizat statutul iluzoriu al realitatii, adica in ce fel sunt gandite-particularizate numai intelectiv, ca mesaje, formele si procesele pseudo naturale, cum este tradus de mintea creata acest mesaj in realitate aparent externa si independenta de subiectul creat.
Cand mintea creata primeste si intelege unde si cum sunt construite mesajele purtatoare de realitate si de proprie subiectivitate, lumea creata ca si propria ei individualitate, devin si din punctul ei de vedere tot stari mentale transerabile altor minti prin mesaj, accesibile generarii si comunicarii lingvistice.
In aceasta super-cunoastere de sine, mintea creata are accelasi acces total la genararea de realitate si la sinteza de subiectivitate, ca si mintea creatoare, fiind in principiu similara creativ acesteia.
Ce spun oamenii de stiinta cu privire la aceasta problema?
Bineinteles majoritatea refuza sa se implice in disputa “lume autonoma-lume dependenta de subiect”, considerand-o puerila, sau irelevanta pentru cercetatorul care are la dispozitie unelte fizice si conceptuale specializate si foarte eficiente, pentru a intelege lumea sa, caruia ii este indiferent daca aceasta lume este sau nu in afara simturilor si mintii sale, cat timp este cognoscibila si transformabila in acelasi fel. Dar au fost si inca sunt fizicieni de valoare care au curajul sau poate naivitatea, sa ia in discutie si aceasta presupunere, unii chiar sa o accepte ca probabila si sa propuna argumente formale sau concrete, pentru a o sustine. Pe de alta parte daca ar apare noi directii de abordare, sau noi posibilitati conceptuale si experimentale, din acceptarea ipotezei idealitatii realitatii, evident oamenii de stiinta, in primul rand fizicienii, ar fi cei mai convinsi, mai performanti, mai sistematici utilizatori.
Dar filozoful ocidental nu stie in ce alt fel ar putea fi explicata fenomenal cauzal, sau cu ce alte instrmente ar putea fi investigata si cunoscuta lumea care ne contine, daca am trata-o ca lume iluzorie, dependenta de subiect, el nu poate spune omului de stiinta despre realitate ceva ce ce acesta sa nu stie prin propriile mijloace, mult mai profund si mai detaliat.
Cunoscatorul oriental pretinde ca singurul instrument de cercetare si intelegere a irealitatii-realitatii, este mintea subiectului ajunsa in acea stare in care isi identifica propria iluzionaritate. Cand mintea umana este supusa unui antrenament de-subiectivant si de-existentializat adecvat, ea poate intelege cum este creata iluzia realitatii in subiect si iluzia subiectivitatii in ceva admis fie ca supra subiect, creator de subiecti, fie ca non subiect, in care sunt simulte-gandite, multe variante de subiect si de lumi prin subiect.
Dar, spune orientalul, cat timp individul nu depaseste aderenta formala, numai intelectiva, la ipoteza idealitatii realitatii, cat timp nu parcurge pina la capat exercitiile fizice si mentale recomandate de cunopscator, in mintea lui nu se va revela cu maxima evidenta si necesitate, natura iluzorie a universului impreuna cu irealitatea substantiala a cunoscatorului. Fara cunoastsrea completa de sine ca produs al altei minti subiectul nu poate experimenta prin sine adevarul acestor afirmatii.
Din pacate parcurgerea antrenamentului care pretinde ca te scoate din realitatea iluzorie si te pozitioneaza ireversibil in supra realitatea intangibila omului normal, fie acesta ignorant sau savant, traseu care te desprinde si de individualitatea normala si te fixeaza in alta , de nedescris, este atat de dificila, incat este indecidabil daca in prezent exista asemnenea super-indivizi, cu toate ca unii se pretind. Si aici ca peste tot, exista impostori, iar daca exista si autentici cunoscatori de sine, care manipuleaza mental realitatea iluzorie, acestia refuza sa demonstreze posesia acelor pretinse supra-puteri, care apar automat cand te decuplezi de individualitatea si lumea aparenta si intri ireversibil in spiritul universal.