Balada lui Emil cel mic

Pe o stâncă neagră, într-un vechi sătuc,
chiar într-o căsuţă, lângă un pătuc,
plânge şi suspină o bătrână mică,
care are fiul cât un puştiulică.

Căci la guvernare fiul ei iubit
a plecat aseară si n-a mai venit.
Celularul sună noaptea jumătate.
Nu-i semnal, si totusi: – Oare cine-i, frate?

- Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit,
n-a mai mers Taromu’ si n-am mai venit.
Sun din Capitală, voi fi premier.
M-a numit chiar Zeus, sunt timonier.

Căpitan e dânsu’, e ca la armată.
Mica mea ostire fuge sfărâma-tă.
Vine criza, foamea, oamenii mă-njur.
L-am servit pe dânsu’, m-a mâncat în cur.

- Ce spui tu, străine? Emil e departe,
cică de Băsescu nu se mai desparte.
Am crezut că-i glumă, dar era să mor.
L-am văzut aseară la televizor.

Emil e cuminte, nu e derbedeu.
De esti tu acela, nu-ti sunt mamă eu!
Lasă-mă cu Zeus, fiindcă omul chel
se joacă cu tine cum do-reste el.

Te-a numit pe tine după Stolojan.
Crezi că e pe bune? Te-a luat de fazan.
Am vorbit cu tac-tu, ascultă-l pe mos:
după tine vine Leana lu’ Cocos.

Du-te la Băsescu, fă-i un ultim sluj,
apoi ia Taromu’, să te-ntorci la Cluj!