22 mai, 2021

Reflecții despre democrație...

 Câteva reflecţii adevărate, despre vremurile pe care le trăim...

„Democraţia este cea mai rea formă de guvernare, cu excepţia tuturor celorlalte!” Winston Churchill
- Democraţia este încrederea nefondată în înţelepciunea colectivă a prostiei individuale.
- Democrația nu înseamnă numai dreptul de a-i trimite pe toți în aia a mă-sii, dar și obligația de a pleca acolo, dacă asta vrea majoritatea.
- Democraţia se bazează pe trei principii: libertatea cuvântului, libertatea cugetului şi înţelepciunea de a nu le folosi pe cele două precedente.
- Democraţia bagă poporul într-un joc controlat, dar în care poporul nu are controlul asupra jocului.
- Democraţia este calea de mijloc, care trece peste tot şi nu duce nicăieri.
- Democraţia e ca un şlagăr pe care toţi îl fredonează, dar căruia nimeni nu-i cunoaşte textul.
- Democraţie este atunci când turma de oi crede că îl conduce pe măgar, care e condus şi el.
- Democraţia este forma politică în care fiecare cetăţean primeşte ceea ce merită majoritatea.
- Democraţia îţi dă dreptul să înjuri pe cine vrei, dar nu-ţi dă mijloacele să judeci corect înainte de a înjura.
- Democraţia este ca o barieră: javrele şi jigodiile se târăsc pe sub ea, lupii şi leii sar peste ea şi doar boii şi bivolii se opresc la ea.
- Democraţie este atunci când vaca îl alege pe cel care o va mulge.
- Votul democratic este alegerea între lac şi puț. Prin vot democratic va fi ales de către majoritatea săracă acela, care va apăra interesele minoritaţii bogate.
- Votul democratic ne garantează că nu vom fi mai bine guvernaţi decât o meritam.
- Dacă votul democratic ne-ar aduce nouă ceva folositor, sau vreo schimbare în bine, nu am mai fi lăsaţi să votăm. [“If voting made any difference they wouldn't let us do it.”― Mark Twain]
„Să nu crezi nimic din ceea ce auzi sau citeşti, nu contează cine a spus-o sau scris-o, chiar dacă am spus-o eu, doar dacă rezonează sau face sens cu gândirea ta.”
Budha
Îmi place
Comentează

05 mai, 2021

O amintite din liceu...

 

A doua zi de Paști, căutam ceva divertisment muzical pe Youtube, cu amintirile de acum 50 de ani am dat peste Sarita Montiel, am ascultat mai multe videoclipuri, așa cum le primeam de la platforma IT și gândurile îmi zburau către trecut. O amintire din liceu legată de celebra actriță și cântăreață spaniolă, care făcea furori în anii 1965-1970, mai ales prin fizicul ei apetisant pentru tinerii de atunci. Ce mai, vorba tinerilor de acum: era o bunăciune...

Liceul din Sibiu unde eram pe clasa 11-a, avea o clădire impunătoare cu două etaje, care ocupa un cvartal destul de mare în centrul orașului. Clădirea avea o poartă principală impozantă, pe unde intrau numai profesorii și alți adulți, care dădea direct spre stradă, elevii intrau prin curtea interioară pe niște uși mai mici. Obiceiul impus de conducerea liceului, era ca în fiecare dimineață elevii să facă un careu, organizat pe clase, unde fiecare clasă avea locul ei și după raportul de dimineață, se intra spre clase în ordine și aproape în șir indian. La ușa școlii stătea un cerber, directorul adjunct, care controla cu privirea fiecare individ ce-i trecea prin față. Cine nu avea : uniformă, chipiu băieții și cordeluță fetele, număr matricol pe braț nedezlipibil, ciorapi lungi patenți la fete și alte amănunte de ținută, nu intra în școală. Un alt aspect controlat era legat de podoaba capilară a fiecăruia, la băieți trebuia să fi tuns la spate reglementar fără chică și fetele cu părul mai lung trebuiau să aibă părul strâns sau bine pieptănat pentru cele cu părul mai scurt.

Într-o zi  de mai, ajunge la rând să intre clasa mea, cerberul care era poreclit Flax (profesor de istorie, celibatar și cu un comportament destul de constipat) începe să vocifereze arătând spre șirul de băieți care intrau : „Tu, tu, tu... la tuns!”  Din grupul de băieți care nu au fost lăsați să intre în școală, vreo 8, făceam parte și eu.   Orele începuseră, ușile de intrare erau ferecate până la pauză, așa că am ieșit din curtea școlii și ne-am așezat pe bordura trotuarului, în fața intrării profesorilor. Am început un protest mai puțin vocal, dar am scris pe câteva foi de hârtie, pe care le fluturam: „Noi vrem să învățăm și ei nu ne lasă... Este dreptul nostru să avem păr... Noi nu ne tundem...” Am stat acolo vreo 3 ore, timp în care diriginta noastră și încă o profesoară, au ieșit să ne spună să plecăm că facem școala de rușine... Oamenii treceau pe stradă prin fața noastră și își făceau cruce...Ni se făcuse foame și ne cam plictisisem de protest.   Am plecat în grup, ne-am luat covrigi și floricele de porumb și am intrat la matineu la cinematograful Pacea, unde rula un film cu Sarita Montiel, nu mai țin minte exact care, „Pecado d’ Amor sau Regina Cântecelor”, oricum avea o scenă în care diva își expunea nurii și căuta un purece cântând... În sala de cinematograf eram numai noi, cei din grupul cu pricina de la școală, stăteam tolăniți cu picioarele pe spătarul scaunelor din față, mâncam floricele de porumb, așa că puteam vocifera, comenta  și râde în voie.     După film, ca și cum ne-am fi întors de la școală, fiecare s-a dus la casa lui.     A doua zi, la careul de dimineață, stupoare, eram de nerecunoscut, din 8, cinci s-au tuns chilug și trei scurt reglementar, între cei trei eram și eu care nu m-am chelit, pentru că nu-mi plăcea să am față de pușcăriaș.      Să fi fost Sarita cea care ne-a îndemnat să fim ascultători sau frica de urmări?

21 aprilie, 2021

Sacsi și Convenția Democratică

 

Sacsi și Convenția Democratică

Prin anii 90 am primit un câine, o prietenă de familie îl avea și nu îl mai putea ține, așa că ni  l-a făcut cadou, bineînțeles cu acceptul și bucuria noastră de atunci. Era un caniche imperial, de talie medie, negru și creț sârmos la păr. Câinele fusese vagabond după revoluție, dar se vedea că a fost educat înainte de cineva. Erau vremurile în care nu apăruse la noi moda cu câinii de apartament și nici pe strada nu se afișau oamenii cu ei. Câinele nostru a fost botezat Sacsi de către stăpâna care ni l-a dat. Cert este că ne-a însoțit oriunde mergeam (deplasări de familie, reuniuni, hoteluri...) și oamenii din jur îl simpatizau. Amintirile plăcute sau neplăcute legate de viața acestui câine, de aproape 10 ani la noi în familie, și impactul lor asupra noastră sunt multe, dar nu este cazul să le integrez în aceste relatări.

In primăvara lui 96 erau alegeri parlamentare, am mers la vot, iar în timp ce votam câinele stătea și ne aștepta afară la secția de votare, legat cu o lesă. După vot am mers la o plimbare în unul din parcurile orașului, noi pe alei și câinele zburdând printre ronduri și tufele cu verdeață proaspătă. La unul din marginile parcului era un gard viu înalt de vreo 60 cm lângă un zid la fel de înalt, pe partea cealaltă zidul era de tip cetate, înalt de 4-5 m. La un moment dat câinele din zburdălnicia ce o avea, vrea să ne arate că sare acel gard viu (lucru care îl mai făcuse și în alte parcuri) și sare. Se aude o bufnitură, alerg repede pe marginea zidului și văd câinele căzut lat, de la înălțime pe caldarâm. Alerg în afara parcului să ajung pe strada unde căzuse animalul, ajuns la el văd că era lovit la labe și gură, credeam că o să moară, îl iau cu greu în brațe ( avea cam 10 kg) și mă duc la stația de taxi, iau o mașină să-l duc acasă. Șoferul se uită cam chiorâș la mine, dar problema mea era cu câinele. Ajung acasă îl ștreg la gură și văd că nu mai sângera, găsesc niște lemnișoare și-i fac atele pentru labele din față și îl bandajez cu niște feșe. Sun veterinarul și acesta vine acasă la mine și mă întreabă: „Ce face, bea apă?”  Eu spun că da, replica: „Atunci n-are nimic grav, nu o să moară”. În acest timp câinele rănit se târăște sub un dulap ca să nu-l vadă doctorul și nu vrea să iasă de acolo, nici forțat, până ce doctorul nu iese pe ușa de la intrare. L-am rugat pe doctor să rămână puţin în casa scărilor până conving câinele să iasă, de sub dulap, dar acesta a simţit prezenţa doctorului după uşa de la intrare şi nu a ieşit. Când doctorul a plecat definitiv, câinele a ieşit nechemat de sub dulap, probabil nu-i  plăcea doctorul.

Concluzia care l-a făcut pe Sacsi vedetă și în presa locală, a fost că respectivul s-a aruncat de la înălțime, prevestind ce o să se întâmple după alegeri, când a simțit cine a câștigat alegerile (Convenția Democratică). Dacă trăia și acum câinele aș fi fost curios să văd ce atitudine ar fi luat la atâtea schimbări prostești de personaje politice.

20 aprilie, 2021

O cifră fatidică?

O  cifră fatidică?

Într-o discuție cu soția mea care era chimistă, am ajuns la atomul de carbon  și la modul în care poți filozofa pe marginea acestui subiect. Sunt câteva idei subtile pe care un nespecialist în ale chimiei nu le poate prinde, pe aceste idei se poate construi o filozofie. De la început trebuie să știți că elementul aflat la  baza combinațiilor chimice organice și procesele biochimice este carbonul. Acest element chimic se află în molecule, lanțuri moleculare, celule, deci în tot ce are viață pe pământ, la fel cum se află și în structura și compoziția unor substanțe chimice organice sau anorganice, a unor materiale (fulerene, nanotuburi, fibre) și minerale (grafit, diamant). Legăturile de lanțuri și cicluri de carbon, împreună și cu alți atomi, dau forme spațiale foarte frumoase, care pot fi asemănate cu construcții arhitectonice deosebite și poate culminează cu forma cunoscută a ADN-ului care este considerat esența vieții.

Carbonul ca element chimic se află în tabloul lui Mendelev la numărul de ordine 6 și izotopul lui cel mai frecvent (98,89%) din natură Carbon-12 (12C). are masa atomică 12, ce însemnă că structură acestea corespunde la:  6 protoni, 6 electroni, 6 neutroni.    Are deci numărul 666.                            

Structura spațială a atomului de carbon datorită așezării orbitalilor hibrizi sp3 este tetraedrică, de fapt un tetraedru cu 6 muchii, cu atomul de carbon în centru și se poate vedea cel mai bine la molecula de metan. Această structură, regulată, simetrică, echilibrată  fiind considerată ca cea mai stabilă și compactă formă geometrică. În unele teorii Nassim Haramein privind unificarea câmpurilor și geneza universului, acest tetraedru este folosit în geometria divină, ca structură elementară de construcție a universului.

Explicația esoterică: după oxigen, al doilea element cel mai abundent din corpul uman este Carbon-12 (12C). Prin incinerare corpul uman se întoarce în starea sa, de 12C . Dupa hidrogen, heliu și oxigen, care sunt toate gaze, 12C este cel mai abundent element din Univers.   12C  este, de asemenea, unul dintre cele 5 elemente care compun ADN-ul uman. Astfel, 12C este într-adevăr, elementul cel mai important în ceea ce privește viața, așa cum o știm astăzi. Aceasta este, probabil, ceea ce se scria în Apocalipsă cu privire la numărul 666, care era număr de om (sau numărul fiarei). Acesta este numărul lui 12C  care este baza corpului fizic al omului în legătura sa cu Universul fizic.

                               


 

Chiar dacă prezentarea imaginii din figură este în limba engleză, vedeți câți atomi de carbon sunt în  ADN-ul (acidul dezoxiribonucleic) vostru, în substanțele constitutive denumite C, G, A, T, iar la ARN (acidul ribonucleic) substanțele C, G, A, U, cele două componente se completează și nu pot una fără alta. Nu vreau să polemizez cu religia, dar logica îmi spune că 666 este din belșug în noi, în fiecare și pe el este construită viața și nicidecum  apocalipsa.

NB. În 2020 am văzut că fragmente de ADN și ARN constituite ca o formă de viață unitară, denumite viruși, pot face parte din categoria celor vătămătoare pentru om, iar în condiții sociale prielnice pot crea o pandemie mondială. Întrebarea este: cum a apărut ADN-ul nociv care se poate cupla cu ARN-ul nostru?

 

 


Politica ????

 

Gânduri scurte 30

Tot în vreme de pandemie, bulibășeală și bulversare în politică, societate și sănătate publică, îmi vin în minte câteva versuri din Scisoarea III-a a lui Mihai Eminescu :

Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Analizând ce se întâmplă în zilele noastre, citatul pare puțin anacronic, contemporanii noștri din politică și de pe lângă ea, după modul de comportare publică și acțiunile întreprinse, necesită împărțirea în mai multe categorii. Pentru această nouă categorisire ar fi nevoie de mai multe tipuri de așezăminte, care ar trebui distruse după ce au fost supra populate.

Dilema este, dacă dispar toți : Ce punem în loc, ca să meargă treaba mai departe în timp?           În nici un caz un import de conducători, cum sugerează unele cercuri... Vorba lui Rică Venturiano „Geniu bun al venitorului României, protege-mă; şi eu sunt român!”

25 martie, 2021

Ce a fost și nu o să mai fie...

 CEL MAI NAIV POPOR.


Am trăit, ca într-un vis, un sfert de secol de speranţe neîmplinite.

Când s-au dus anii? 

Actualmente director la Institutul de Economie al Academiei Române, Constantin Ciutacu, are curajul să pună degetul pe multe dintre rănile care ne dor de 25 de ani.

În 1989, infrastructura industrială situa România în primele 10 ţări din Europa.

Mulţi au uitat, alţii n-au ştiut niciodată...

Cum stătea România, din punctul de vedere al integrării economice cu ţările dezvoltate, în 1989?

În 1989, infrastructura industrială situa România în primele 10 ţări din Europa:

· exista platforma Pipera, creată de francezi, unde se construiau calculatoare;

· autocamioanele şi autobuzele fabricate la Braşov şi Bucureşti erau

patente germane;

· avioanele Rombac erau cumpărate de la englezi;

· locomotivele de la Electroputere Craiova erau patent elveţian;

· la Reşiţa se fabricau motoare de vapoare după licenţa Renk din Germania;

. centrala nucleară de la Cernavodă provenea din Canada.

Putem spune, şi nu suntem nostalgici, că începusem să ne integrăm

acceptabil cu economiile mari ale lumii. România era a treia ţară

din lume, după SUA şi Japonia, care fabrica anvelope gigant, pentru

autobasculante de peste 110 tone.

Doar două ţări din lume făceau şuruburi cu bile: România şi Japonia.

Acestea se foloseau în industria nucleară şi aerospaţială.

În 1990, Petre Roman a afirmat că industria românească era un „morman

de fiare vechi".

Ce am avut şi ce am pierdut în ultimii 25 de ani, domnule ministru?

A fost cea mai nefericită declaraţie de politician de după 1989, care

ne urmăreşte până azi.

Referindu-se la industrie, că e de dat la fier vechi, fostul prim

ministru Petre Roman dorea să spună lumii că întreaga economie a României comuniste nu merita doi bani.

Ca să combatem această viziune, cităm date statistice la întâmplare, din diferite domenii:

· România producea 14 milioane de tone de oţel în 1985; azi, doar 3 milioane;

· producea 400.000 tone de aluminiu, azi produce pe jumătate;

· în 1980 ieşeau pe poarta fabricilor 1.600 de excavatoare, niciunul azi;

· ieşeau 71.000 de tractoare niciunul azi (am construit fabrici de

tractoare în Egipt şi Iran, care funcţionează şi acum, în timp ce în

România au murit);

· în 1984 fabricam 600 de vagoane de pasageri pe an, azi, niciunul.

Cât despre vagoanele de marfă, construiam 14.000 de bucăţi pe an; Azi, abia 800 (cel puţin 100.000 vagoane de marfă au fost tăiate şi vândute la fier vechi în ultimii ani).

În fine, produceam 144 de nave de tonaje diferite; azi, după cum se ştie, nu mai producem niciuna.

Industria sticlăriei e prăbuşită. Industria cosmetica (săpun, deodorante, creme) a dispărut.

Potrivit statisticii oficiale, după anul 2000, au fost exportate 50 de milioane de tone de „fier vechi",„deşeuri" de cupru, aluminiu şi alte neferoase, în valoare de peste 10 miliarde de euro!

Am exportat lemn brut, în valoare de peste 8 miliarde de euro, şi alte produse brute (cereale, fructe, animale vii etc.) în valoare de alte 5 miliarde de euro! Ca cea mai ordinară țara COLONIALĂ!

Prelucrarea acestora în România ar fi însemnat crearea a milioane de locuri de muncă!

Practic, întreaga economie naţională a fost oferită pe tavă, fără nicio logică! Ameţitoare cifre...

Cum stau lucrurile în domeniul petrolului?

România producea 13 milioane de tone de petrol în 1970, şi numai... 6 milioane azi.

Suspect?! Cineva nu raportează corect.

Nu am nicio încredere în această cifră, atât timp cât nu ştiu dacă

toate sondele au contoare.

Au contor, domnilor? Trebuie să plătească redevenţe la tona de ţiţei brut, dar dacă scoţi 8-10 milioane de tone şi raportezi numai 6? 

Cu cât păgubeşti statul?

Petrolul se scoate mult şi se rafinează în alte ţări. 

De aici, deduceţi consecinţele.

Înainte de 1989, produceam 8,5 milioane de tone de motorină şi acum mai producem doar 2 milioane, produceam 10 milioane de tone de păcură și nu mai producem nimic; produceam 500.000 de tone de uleiuri minerale, azi, nimic.

Pe de altă parte, aţi observat că nici distribuţia gazelor nu mai este a noastră.

Cine măsoară producţia? 

Cine măsoară distribuţia?

După 1990, s-a schimbat peisajul industrial. 

S-a creat o falie între marea şi mica industrie.

De ce s-a întâmplat acest fenomen?

Au venit „sfaturi" de la competitorii noştri europeni: faceţi IMM-uri (întreprinderi mici şi mijlocii), daţi afară muncitorii din marile uzine, închideţi mamuţii industriali, produceţi kit-uri, componente, nu produse integrale, faceţi cabluri, radiatoare, sisteme de frânare şi anvelope, nu locomotive şi tractoare.

Parcă intenţionat, nu a existat o viziune politică de dezvoltare, ci doar una pentru distrugere;

Guvernanţii şi-au îndeplinit misiunea cu exces de zel.

Nu mă poate convinge nimeni pe mine că nu a fost totul pe bază de program, o teorie a conspiraţiei.

UE a fost creată pe baza Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului. 

Deci, România nu putea să intre în grila europeană cu industria ei  siderurgică, de 14 milioane tone de oţel.

A trebuit lichidată, ca un „bonus" pentru admiterea în UE.

Care au fost primele mari greşeli istorice ale politicienilor, în urma cărora s-a dat startul la jaful naţional?

Prima mare eroare a fost restituirea „părţilor sociale", o privatizare pe bani adevăraţi, începută surprinzător de Ceauşescu. FSN-ul a restituit aceşti bani, pentru a cumpăra bunăvoinţa oamenilor, chiar cu banii lor! Această măsură anti-economică, din cauza căreia fabricile şi uzinele au rămas fără capital lichid, a condus, de fapt, la excluderea cetăţenilor de la un drept de proprietate plătit cu munca lor; a fost o renaţionalizare a unei părţi a capitalului social, destinată ulterior şi cedării controlului economiei către interese de grup, mai ales străine.

A doua mare eroare a fost privatizarea „de masă", fără proceduri şi fără reguli de protecţie a acţionarilor minoritari; viitoarele certificate de acţionar au fost cumpărate pe nimic, de cei care ştiau ce va urma. 

Atunci s-a spus că se privatizează numai 30% din capitalul societăţilor comerciale, lăsându-se de înţeles că vor mai primi şi restul de 70% în viitor, care viitor nu a sosit încă nici în anul 2014!

S-a anunţat, totodată, că sectoarele strategice nu se vor privatiza.

Dar au venit pe urmă FMI, Banca Mondială şi societăţile externe de

consultanţă, care au dictat, şi guvernele au promovat controlul

total, fără luptă şi fără niciun câştig, asupra întregii economii.

Practic, economia naţională a fost oferită pe tavă, fără nicio logică şi fără a se spune, cel puţin, că este cadou sau pradă de război, celor care, chipurile, au făcut lobby pentru integrarea României în Uniunea Europeană.

Fiecare program de guvernare anunţat a fost, de fapt, un program de

„neguvernare", program de HOTIE.

A dispărut întreg sectorul industriei de textile, confecţii, tricotaje

(filaturi, ţesătorii, fabrici de stofă şi postavuri, întreprinderi de

pielărie şi încălţăminte, toate concepute într-un sistem integrat).

A fost închis sectorul agroalimentar (36 de fabrici de zahăr,

fabricile de ulei, de preparate din carne, de lapte şi produse

lactate, zeci de fabrici de nutreţuri combinate etc.).

Nu mai există majoritatea fabricilor din industria lemnului şi

mobilei, din industria cimentului, a lacurilor şi vopselelor, a

medicamentelor, din sectorul construcţiilor de maşini, al

exploatărilor miniere de feroase şi neferoase, de cărbune etc.

S-au desfiinţat întreprinderile agricole de stat şi cele de mecanizare

a agriculturii, staţiunile de cercetări agricole şi, în general, marea

majoritate a institutelor de cercetare-proiectare.

Au dispărut industria electronică, electrotehnică, de mecanică fină,

optică, automatizări, etc.

Baza naţională de soiuri de plante şi rase de animale a fost

pulverizată. România nu mai are astăzi un pachet naţional de

seminţe, soiuri, hibrizi, de culturi cerealiere, plante tehnice,

legume etc. 

A fost distrus, aproape în totalitate, sistemul de irigaţii (construit prin îndatorarea dureroasă de la Banca Mondială!), pentru a cărui plată românii au contribuit zeci de ani; au fost abandonate programele de combatere a eroziunii solului, de îndiguiri şi desecări, dar şi cele de irigaţii în curs (canalul Siret-Dunăre sau Bucureşti-Dunăre).

Întreaga economie naţională a fost, pur şi simplu, pulverizată şi

lăsată fără nicio logică structurală.

Care sunt consecinţele asupra populaţiei, derivate din acest peisaj

apocaliptic, desprins parcă dintr-un film S.F.?

Treptat, România s-a transformat într-un paradis al multinaţionalelor care controlează industria, agricultura, transporturile, construcţiile, comerţul, sectorul financiar-bancar etc. şi care îşi promovează reglementări legale în interes propriu.

Românilor le-au rămas întreprinderile mici şi mijlocii - de fapt,

microîntreprinderile; dintre cele aproximativ 500.000 înregistrate, peste 200.000 nu au niciun angajat!

Românii au astăzi libertatea să se ocupe de economia şi afacerile de

subzistenţă (avem şi industrie de subzistenţă, nu doar agricultură!)

şi construcţii şi transporturi şi alte servicii de subzistenţă, pretinzând că acţionăm pentru dezvoltare inteligentă, inovativă şi durabilă.

Nimic nu este mai durabil decât subzistenţa, aceasta este strategia noastră naţională, după ce am făcut praf marile companii.

Brandul României este subzistenţa, atât în interiorul ţării, cât şi pe celelalte pieţe ale muncii, unde lucrează cetăţenii români.

Nici după 25 de ani, clasa politică - veritabil detaşament al legiunii

străine, terminatorul României moderne, nu a realizat importanţa unei reglementări prin care salariaţii să-şi investească o parte din

salariu în compania proprie.

Întreaga economie putea fi salvată prin participarea financiară a

salariaţilor, printr-o reglementare prin care salariile reinvestite să

fie scutite de impozite şi contribuţii.

A existat, în toţi aceşti ani, un fir roşu care să lege cele 13 guverne ce s-au perindat pe la Palatul Victoria, de un proiect minimal, coerent, de dezvoltare?

Fireşte că nu a existat!

Zi de zi, guvernele şi clasa politică s-au ocupat numai de FURTURI și protejarea aşa-zişilor investitori strategici,prin scutirea de impozit pentru profitul reinvestit, şi nu de promovarea facilităţilor destinate salariilor reinvestite.

Investitorii nu ar fi trebuit să primească niciun sprijin în România,

pentru a-i plăti pe angajaţii români cu salariul minim sau pentru a-i

angaja la negru, din raţiuni de competitivitate.

„ Veniţi în România, că vă garantăm sclavia pe bani puţini şi vă menţineţi competitivitatea!".

Acesta a fost, în esenţă, programul de guvernare al ultimilor 25 de ani. 

NB: Dacă și tu percepi la fel situația, distribuie!

17 martie, 2021

Filozofie

 

Încearcă ceva mai mult


Încearcă ceva mai mult decât să exişti; trăieşte.

Încearcă ceva mai mult decât să atingi; simte.

Încearcă ceva mai mult decât să priveşti; observă.

Încearcă ceva mai mult decât să citeşti; absoarbe.

Încearcă ceva mai mult decât să auzi; ascultă.

Încearcă ceva mai mult decât să asculţi; înţelege.

Încearcă ceva mai mult decât să gândeşti; cercetează.

Încearcă ceva mai mult decât să vorbeşti; spune ceva.

 

Poezie de John H. Rhoades

 

 

 

Biografia extinsă Sava Ioan Mina

  Biografia extinsă Sava Ioan Mina publicată de ziua de naștere... O biografie extinsă, de tip volum memorialistic , nu este doar o povest...