A doua zi de Paști, căutam
ceva divertisment muzical pe Youtube, cu amintirile de acum 50 de ani am dat
peste Sarita Montiel, am ascultat mai multe videoclipuri, așa cum le primeam de
la platforma IT și gândurile îmi zburau către trecut. O amintire din liceu
legată de celebra actriță și cântăreață spaniolă, care făcea furori în anii
1965-1970, mai ales prin fizicul ei apetisant pentru tinerii de atunci. Ce mai,
vorba tinerilor de acum: era o bunăciune...
Liceul din Sibiu unde eram pe
clasa 11-a, avea o clădire impunătoare cu două etaje, care ocupa un cvartal
destul de mare în centrul orașului. Clădirea avea o poartă principală
impozantă, pe unde intrau numai profesorii și alți adulți, care dădea direct
spre stradă, elevii intrau prin curtea interioară pe niște uși mai mici.
Obiceiul impus de conducerea liceului, era ca în fiecare dimineață elevii să
facă un careu, organizat pe clase, unde fiecare clasă avea locul ei și după
raportul de dimineață, se intra spre clase în ordine și aproape în șir indian.
La ușa școlii stătea un cerber, directorul adjunct, care controla cu privirea
fiecare individ ce-i trecea prin față. Cine nu avea : uniformă, chipiu băieții
și cordeluță fetele, număr matricol pe braț nedezlipibil, ciorapi lungi patenți
la fete și alte amănunte de ținută, nu intra în școală. Un alt aspect controlat
era legat de podoaba capilară a fiecăruia, la băieți trebuia să fi tuns la
spate reglementar fără chică și fetele cu părul mai lung trebuiau să aibă părul
strâns sau bine pieptănat pentru cele cu părul mai scurt.
Într-o zi de mai, ajunge la rând să intre clasa mea,
cerberul care era poreclit Flax (profesor de istorie, celibatar și cu un
comportament destul de constipat) începe să vocifereze arătând spre șirul de
băieți care intrau : „Tu, tu, tu... la tuns!”
Din grupul de băieți care nu au fost lăsați să intre în școală, vreo 8,
făceam parte și eu. Orele începuseră,
ușile de intrare erau ferecate până la pauză, așa că am ieșit din curtea școlii
și ne-am așezat pe bordura trotuarului, în fața intrării profesorilor. Am
început un protest mai puțin vocal, dar am scris pe câteva foi de hârtie, pe
care le fluturam: „Noi vrem să învățăm și ei nu ne lasă... Este dreptul nostru
să avem păr... Noi nu ne tundem...” Am stat acolo vreo 3 ore, timp în care
diriginta noastră și încă o profesoară, au ieșit să ne spună să plecăm că facem
școala de rușine... Oamenii treceau pe stradă prin fața noastră și își făceau
cruce...Ni se făcuse foame și ne cam plictisisem de protest. Am plecat în grup, ne-am luat covrigi și
floricele de porumb și am intrat la matineu la cinematograful Pacea, unde rula un
film cu Sarita Montiel, nu mai țin minte exact care, „Pecado d’ Amor sau Regina
Cântecelor”, oricum avea o scenă în care diva își expunea nurii și căuta un
purece cântând... În sala de cinematograf eram numai noi, cei din grupul cu
pricina de la școală, stăteam tolăniți cu picioarele pe spătarul scaunelor din
față, mâncam floricele de porumb, așa că puteam vocifera, comenta și râde în voie. După film, ca și cum ne-am fi întors de la
școală, fiecare s-a dus la casa lui. A
doua zi, la careul de dimineață, stupoare, eram de nerecunoscut, din 8, cinci
s-au tuns chilug și trei scurt reglementar, între cei trei eram și eu care nu
m-am chelit, pentru că nu-mi plăcea să am față de pușcăriaș. Să
fi fost Sarita cea care ne-a îndemnat să fim ascultători sau frica de urmări?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu