Ce faci dacă ai 37 grade...

 Scriitorul italian de literatură științifico-fantastică Lino Aldani a scris o nuvelă – „37 de grade” – în care-și închipuia o lume aflată sub dictatură medicală. Nuvela a fost tălmăcită în românește de Doina Opriță și a fost publicată în 1992 în volumul „Eclipsă 2000” în colecția romanelor ștințifico-fantastice a Editurii Univers. Prezint și cititorilor blogului meu această nuvelă:

Ca de obicei, prima persoană întâlnită de Nico, pe când ieşea din casă, fu agentul C. M. G.-ului, un omuleţ uscat şi zbârcit, într-o salopetă purpurie care-i atârna de pe umerii cam căzuţi făcând cute şi umflături, ca mătasea unei umbrele închise. Îl chema Esposito; un meridional cu pielea plină de pigment, cu mustăcioară subţire şi cu un neg mare, păros, chiar lângă ureche.
Era supraveghetorul cvartalului, o lepră, indiscret şi băgăreţ ca toţi controlorii C. M. G.-ului. La zece paşi distanţă, Nico se opri şi îşi încheie pardesiul. Se simţea excelent, cerul era albastru, fără un singur nor, zi tocmai bună pentru doici şi pentru cărucioarele plimbate prin grădinile publice. Totuşi, la vederea lui Esposito, îşi ridică instictiv gulerul şi îşi vârî adânc mâinile în buzunare.
– Bună ziua, salută omuleţul de la C. M. G.
Nico îsi scoase o mână, dar numai pentru o clipă, flutură degetele prin aer într-un salut ce se voia amical şi încecă să dispară rapid, cu expresia cuiva care îşi ştia toate lucrurile în regulă. Dar controlorul Esposito îl înhăţă de braţ.
– Maieul?
– E pe mine, declară Nico.
– Tricoul de lână?
– Şi el, şi el!
– Bine, spuse netulburat omuleţul C. M. G.-ului. Te rog, domnule Berti, ia seama. Aprilie e o lună înşelătoare. Nu-ţi scoate pardesiul, că iei amendă.
– Fii fără grijă, domnule controlor.

Se îndepărtă grăbit, în vreme ce o pată de un albastru viu trecu pe lângă el ca o săgeată. Nicola Berti suspină şi îşi urmă drumul, privind discret spre stânga, unde levacare lucioase şi extravagante goneau pe pista lor de vitroplastic. Arătau toate minunat, până şi cele vechi, până şi vehiculele utilitare, minuscule, în schimb foarte practice. Galben, roşu, din nou galben, apoi unul albastru, apoi verde, roşu, albastru, alb-argintiu, gri-petrol, verde…
Nico suspină încă o dată. Cu paşi lenţi, aproape studiaţi, parcurse cei cincizeci de metri care-l despărţeau de staţie. Elibuzul încă nu se zărea. Pătrunse adânc în mijlocul grămezii de călători care aşteptau, treizeci sau patruzeci de persoane. Un ins solid încercă să-l blocheze, dar Nico îşi umflă pieptul şi, dând din coate, ajunse în faţă. Când sosi elibuzul, îmbrânci la o parte femeia aflată lângă el, rezistă cu succes asalturilor vlăjganului şi urcă primul. Cineva trânti o înjurătură.
– Numai la noi mai vezi aşa ceva! răcnea o grăsană cu sâni enormi şi buretoşi.
– Mitocane! ţipă acuţit un bătrânel cu ochelari. Ia un taxicar, dacă te grăbeşti!
Nico simţi o durere în pulpă: vrând să treacă înainte, un puşti îşi manevra geanta din fibre sintetice prin pădurea aceea de picioare. Uşa automată se închise, o umbrelă rămase prinsă în mijlocul ei, urmă o înjurătură înăbuşită, apoi un blestem în gura mare şi cineva izbucni în râs, pe când elibuzul pornea, lăsând în urmă douăzeci şi cinci de persoane cu braţele ridicate ameninţător. Cu greu, Nico reuşi s-o ocolească pe grăsană, cu gheata îl pocni pe puşti peste fluierele picioarelor şi, strecurându-se printre bătrânul ochelarist şi automatul de bilete, ajunse în mijlocul vehiculului, unde era mai puţină înghesuială. Agăţat de bară, şi în dimineaţa aceea privirile îi căzură pe afişele publicitare aplicate în lungul elibuzului, înte tavan şi ferestre.
Le ştia pe de rost: Perne pneumatice Lichemin, Levacare de ocazie, Perne pneumatice Lireppi, Giulia-Gamma, Troecin, Demerces, Dorf, Volkscar Alfa şi Beta. Toate erau acolo. Un mănunchi de tentaţii în faţa cărora era cu neputinţă să stai cu ochii închişi.
VREI SĂ RĂMÂI UN NIMENI PENTRU TOATĂ VIAŢA?
CE MAI AŞTEPŢI CA SĂ-ŢI CUMPERI UN TROECIN?
TROECIN!
70.000 PE LUNĂ FĂRĂ AVANS
TROECIN! LAVACARUL CARE SE IMPUNE ŞI TRIUMFĂ
TROECIN! TROECIN! TROECIN!
Înghţi cu noduri. Celelalte reclame aveau cam acelaşi ton.
DEMERCES LEVACARUL CARE VĂ FACE SĂ VĂ SIMŢIŢI IMPORTANŢI
JUMATATE BANI GHEAŢĂ RESTUL ÎN RATE
şi încă:
PRIETENE, DESCHIDE OCHII DACĂ IUBEŞTI VITEZA
ALEGE GIULIA-GAMMA 280 KM PE ORĂ
MAŞINA ADMISĂ DE C.M.G.
C. M. G., Convenţia Medicală Generală! O obsesie, asta era. Mereu vigilentă, cu un regulament medieval şi cu mii de controlori teribil de preocupaţi să descopere infracţiuni.
Nico se răsuci în loc, dar şi pe cealaltă parte a elibuzului anunţurile C.M.G.-ului îşi scânteiau literele fosforescente. Încercă să închidă ochii. Degeaba. Nemernicii ăia îşi făceau bine treaba, până şi în materie de publicitate erau aşi. Era imposibil să nu le citeşti sloganurile.
CETĂŢENE ÎNTR-ADEVĂR CREZI CĂ AI CONŞTIINŢA CURATĂ?
EŞTI SIGUR CĂ PORŢI ASUPRA TA TUBUL DE ASPIRINĂ?
Pe neaşteptate, Nico îşi dădu seama că îşi răscolea buzunarele în căutarea tubului respectiv.
SĂ NU SPUNEŢI CĂ AŢI UITAT TERMOMETUL ÎN BUZUNARUL CELEILALTE HAINE.
E O SCUZĂ MESCHINĂ
PENTRU PERSOANA GĂSITĂ FĂRĂ TERMOMETRU AMENDĂ LIRE TREI SUTE OPTZECI
Îşi duse o mână la piept. Termometrul era acolo, alături de pix şi de pieptănele din baga artificială.
AJUTAŢI-NE SĂ VĂ SERVIM MAI BINE!
NU UITAŢI: POLIVITAMINE DE DOUĂ ORI PE ZI
Nico pufni. Căută dispozitivul care regla deschiderea ferestruicii, însă imediat o mână se lăsă peste a sa.
– Ce vreţi să faceţi? întrebă domnul de lângă el, pe un ton politicos, însă cât se poate de ferm.
– Să deschid, răspunse el, sufocându-se. Mi-e înfiorător de cald, simt că mă înăbuş.
Celălalt îl fixă calm, ochi în ochi, apoi îşi clatină capul cu hotărâre.
– Fereastra rămâne închisă.
Nico începu să râdă.
– Asta-i bună, n-am aer, ce vă pasă dacă deschid ferestruica?
– Ajunge, rosti domnul cu o voce categorică.
Scoase din buzunar o legitimaţie pe care acum i-o agita sub nas.
– Sunt controlor de clasa întâi al C.M.G.-ului, iar ferestruica rămâne închisă: articolul 5 alineatul doi din acordul încheiat între Compania Transporturilor Publice şi Convenţia Medicală Generală.
Nico deschise gura, apoi înălţă din umeri într-un rest de protest gata-gata să se risipească definitiv.
– Fără discuţii! vorbi celălalt. Regulamentul spune limpede: mijloacele de transport public trebuie să circule cu ferestrele închise până pe 31 mai. Şi suntem, încă, în aprilie! Faceţi perte din Convenţie, nu-i aşa?
– Da, spuse Nico pe un ton îmblânzit dintr-o dată.
– Actele, vă rog.
– Dar…ce legătură au actele cu…
– Actele, am spus. Buletinul de identitate, certificatul sanitar şi contractul de muncă.
– Aşa ceva n-am auzit! Numai pentru că am încercat să deschid fereastra…
– Şofer, strigă omul C. M. G.-ului. Fii amabil, coborâm. Trebuie să fac un control.
Şoferul frână. Săriră din elibuz şi uşa automată se închise peste o mulţime de feţe rânjite.
– Urmaţi-mă.
– Dar o să întârzii, mai am doar douăsprezece minute până să ajung la birou.
Omul C. M. G.-ului îl împinse pe Nico sub o poartă.
– Sunt în regulă, vorbi acesta întinzâandu-i documentele. Aici am termometrul, tubul de aspirină, tabletele de tuse…Asta-i vitamina C, uite-o şi pe B-12, antisepticul, leucoplastul, alifia pentru ochi şi cutia pentru antibiotice. Am totul, nu mă puteţi amenda.
Controlorul examină minuţios fiecare lucru.
– Maieu? întrebă apoi, privindu-l ţintă.
– Înţelegeţi, o să ajung târziu. Ministerul Cântecului e în Piaţa Flaminio, iar dacă mă faceţi să pierd următorul elibuz nu mai pot fi acolo la vreme…
– Maieu? insistă omul C. M. G.-ului.
– Dumnezeule! Am maieu. Şi tricou gros. Şi şosete de lână.
Îşi descheie pardesiul, haina, îşi ridică jerseul şi îşi desfăcu cămaşa în dreptul stomacului.
– Uită-te aici, domnule Cutare! Tricou gros şi maieu. Sunt în regulă.
Celălalt deschise un carneţel şi începu să scrie.
– Puţină supraveghere specială vă va prinde bine, spuse el.
– Supraveghere specială? Dar pentru ce? Doar sunt în regulă.
– Da, deocamdată, da. Dar aţi încercat să deschideţi fereastra elibuzului şi ăsta-i un simptom al unor tendinţe individualiste foarte periculoase. O să vă semnalez Comisiei Superioare de Vigilenţă. Puteţi pleca.

Textul complet al nuvelei îl găsiți la https://www.srsff.ro/2009/06/37-lino-aldani/

Mai citește: Frobii (povestire ştiinţifico-fantastică)

Un text care dă de gândit

Cocalarul și vinul sfințit

"Mădălin a fost pentru mine tipul clasic de cocalar de Bucureşti: un ins certat cu şcoala şi cu bunul simţ, care trăgea la fiare în sălile de sport pentru a-şi umfla muşchii, cu o ceafă groasă pe care straturile de grăsime se revărsau unele peste altele, plin de ghiuluri pe degete şi lanţuri de aur la gât, îndrăgostit nebuneşte de manele. Când făcea grătarele pe balcon scotea casetofonul pe geam şi-i dădea pe Adi Minune şi Vali Vijelie la maximum, înnebunnidu-i pe vecini cu muzica de mahala şi cu mirosul de mici.

Când m-am mutat în cartierul Militari, apartamentul mi-a fost spart de trei ori în jumătate de an, iar o vecină mi-a şoptit că banda lui Mădălin a fost implicată în cele trei spargeri. Cei mai mulţi vecini se temeau de el, căci pe unii i-a bătut şi i-a tăiat cu cuţitul. În ciuda sesizărilor la poliţie el era de neatins, iar reclamanţii se trezeau imediat cu maşinile sau apartamentele sparte, cu copiii maltrataţi ori nevestele hărţuite. Am înţeles că poliţia era neputincioasă în faţa lui abia la a treia sesizare, când poliţistul de proximitate m-a luat de-o parte şi mi-a spus să o las mai moale cu nemulţumirile dacă vreau să nu o păţesc mai rău. Mădălin era stăpânul zonei, peştele celor mai multe prostituate din cartier şi organizatorul celor mai multe activităţi comune: el repartiza locurile de parcare, el stabilea cine şi când are dreptul să joace fotbal pe terenul şcolii de vis-a-vis, el stabilea care este temperatura optimă în apartamente şi toate reparaţiile şi acţiunile de modernizare a blocurilor din jur depindeau în totalitate de voinţa lui.

După ce mi-a spart a treia oară apartamentul a trebuit în mod firesc să-mi cumpăr altă mobilă. Întâmplarea a făcut ca în momentul descărcării camionului cu mobilă să dau de Mădălin şi de oamenii din banda lui chiar în faţa blocului. Făcându-mă că nu ştiu că ei mi-au spart apartamentul şi că ei ştiu de sesizările mele la poliţie împotriva lor, i-am rugat să mă ajute să urc mobila pe scări pâna la etajul 6, promiţându-le că-i cinstesc pe măsură. Pe cei din banda lui i-a pufnit imediat râsul şi mă aşteptam să reverse asupra mea o serie de înjurături, dacă nu şi o ploaie de pumni şi lovituri. Dar Mădălin le-a spus serios, în mod neaşteptat:

Haideţi băieţi să-l ajutăm pe dom' profesor.

Odată aranjată mobila în casă, am scos o damigeană de vin de la ţară şi nu m-am lăsat până nu i-am îmbătat. După ce vinul şi-a făcut efectul şi limbile s-au dezlegat, au recunoscut că mi-au spart apartamentul, dar mi-au promis că nu vor mai face acest lucru cu mine şi chiar mi-au spus că îmi vor da înapoi o serie din lucrurile mele pe care n-au putut să le vândă la talcioc. Tot bând şi povestind vrute şi nevrute, râzând cu ei şi arătându-mi simpatia faţă de stilul lor de viaţă, am ajuns după câteva ore să devenim apropiaţi. Abia ţinându-se pe picioare, Mădălin s-a ridicat solemn şi a decretat: Dom' profesor e de-acum fratele meu şi trebă să spuneţi tuturor băieţilor că cine nu-l tratează ca pe fratele meu va avea de-a face cu pumnul lui Mădălin.

Simpatia lor faţă de mine nu a dispărut nici după ce aburii alcoolului s-au evaporat. Zilele următoare mi-au oferit cel mai bun loc de parcare din spatele blocului, lucru care m-a îndatorat şi m-a făcut să-i mai invit o dată la un pahar de vin. Promisiunea lor a rămas bătută în cuie şi deşi multe apartamente au mai spart în zonă şi chiar în blocul nostru, de apartamentul meu nu s-au mai atins niciodată şi chiar mi-au adus înapoi un costum, câteva cărţi şi două lenjerii furate în spargerile anterioare. Mă salutau zgomotos cum mă vedeau şi le răspundeam la fel, deşi mi-era jenă de vecinii care se uitau la mine cu severitate, bănuind că m-am băgat în banda lor.

De mai multe ori veneau la uşa mea şi-mi cereau ba o bormaşină, ba cricul de la autoturism, ba să vorbesc la câte-o şcoală cu directorul să nu-l exmatriculeze pe câte-un golan minor din gaşca lor. Mădălin a devenit celebru pe plan internaţional, apărându-i poza în cea mai cunoscută revistă americană de turism, pentru că s-a nimerit să bată la uşa mea tocmai când aveam invitat acasă pe directorul acelei reviste americane; povestindu-i cum l-am cunoscut şi cum m-am împrietenit cu hoţii, jurnalistul a fost impresionat de amestecul neobişnuit dintre "cei buni" şi "cei răi", dintre interlopi şi universitari, făcând din relaţia noastră subiectul unui interesant articol.

Cu vremea întâlnirile noastre s-au rărit, iar eu am început să lucrez mai intens la teza de doctorat despre puşcării. Într-una din vizitele mele de documentare la penitenciarul Rahova am dat nas în nas cu Mădălin. Fusese arestat pentru că spărsese casa liderului Partidului Social-Democrat din sectorul 6. Era deja şmecher - cel mai înalt grad în ierarhia informală a deţinuţilor şi unul din cei mai influenţi puşcăriaşi. Discuţiile cu el m-au lămurit asupra multor fenomene sociale care se petrec în închisori şi graţie lui deţinuţii şi gardienii au vorbit liberi despre o serie de subiecte tabu şi mi-au povestit numeroase cazuri neobişnuite, pe care le-am prezentat în câteva povestiri, articole şi studii de caz. Am reuşit să obţin de la conducerea administraţiei centrale a puşcăriilor autorizaţia să-l angajez în proiectele mele de cercetare, iar munca să-i fie recunoscută oficial şi scăzută din pedeapsă. Cu această autorizaţie am mers cu el ca asistent de cercetare în multe din închisorile patriei, iar ajutorul lui a fost atât de important încât teza mea de doctorat a fost una din cele mai bune lucrări susţinute în ultimii ani la Universitate, iar cartea mi-a fost tradusă imediat în SUA, devenind vreme de 4 luni cea mai bine vândută carte de sociologie. Acest succes a contat decisiv la cererea lui de eliberare condiţionată, el reuşind să iasă din puşcărie cu 2 ani înainte de termen.

Eliberarea lui a fost un eveniment pe care gaşca trebuia să-l serbeze cu fast, spre timorarea vecinilor. În spatele blocului s-au întins mesele pline cu bucate, iar grătarele sfârâiau continuu pentru a asigura fripturile şi micii pentru toţi cocalarii zonei. însuşi Adi Minune şi Vali Vijelie au venit şi au cântat la această petrecere, iar versuri precum: "puşcărie, puşcărie / urâtă mi-ai fost tu mie" ori "n-ai venit la vorbitor / curvo vezi că te omor" au răsunat până târziu în noapte. Mădălin m-a pus în capul mesei alături de el şi le-a cerut maneliştilor să compună pe loc o serie de cântece pentru mine. "Dom' profesor eşti deştept / i-ai tras pe gabori în piept" a fost refrenul cel mai cântat în acea seară ca omagiu adus mie - eliberatorul lui Mădălin.

În a doua seară m-am trezit cu el la uşa apartamentului meu. Venise să-mi vorbească despre planurile lui, despre loviturile pe care voia să le dea şi despre modurile în care vedea reorganizarea bandei lui de tâlhari. Era plin de optimism şi avea chef de băutură. Am scos din cămară un vin mânăstiresc adus de la Muntele Athos de un prieten. A băut bidonul de 2 litri pe nerăsuflate, mi-a mulţumit pentru ajutor şi a plecat să se culce. De-atunci nu l-am mai văzut. Fratele lui mi-a spus că a doua zi s-a dus la biserică - lucru neobişnuit pentru el. S-a spovedit şi apoi a plecat la mânăstirea Neamţ să se călugărească.

Banda lui şi-a continuat activitatea la fel cum şi-o continuase şi în timpul detenţiei lui, dar mai puţin agresivă, mai puţin zgomotoasă. O parte din membrii ei au plecat după integrarea României în Uniunea Europeană în diverse ţări la furat. Cei rămaşi s-au băgat în politică şi i-am văzut în campaniile electorale alături de Traian Băsescu - idolul absolut al lui Mădălin şi al întregii bande. Între timp eu m-am mutat din acel bloc din cartierul Militari, iar amintirea lui Mădălin s-a şters tot mai mult din memoria mea, lăsând locul altor evenimente şi personaje mai actuale.

În săptămâna patimilor din acest an am fost la Muntele Athos împreună cu câţiva prieteni. La izvorul tămăduirii am întâlnit un pustnic român care vorbea câtorva pelerini cu înflăcărare despre Fecioara Maria. M-am apropiat să-l ascult şi eu. Călugărul care mă însoţea mi-a şoptit că cel care vorbeşte este pustnicul Varsanufie, un cucernic capabil să vadă în oameni trecutul, bolile sau dorinţele lor. Varsanufie a fost cel care l-a gonit pe Traian Băsescu afară din Muntele Athos anul trecut. Când a aterizat pe helioportul de la mânăstirea Marea Lavră, cei mai mulţi călugări români s-au apropiat să-l vadă, să-l audă şi să dea mâna cu presedintele României, mai ales că venise cu o donaţie importantă pentru cele mai multe schituri şi chilii româneşti. Dar Varsanufie i-a strigat să plece, căci a făcut un legământ cu necuratul şi are întotdeauna doi draci în spatele lui. Toți călugării au făcut atunci câţiva  paşi înapoi, iar stareţul Marii Lavre i-a spus lui Traian Băsescu că nu îl poate găzdui peste noapte dacă pustnicul a văzut aşa ceva în jurul lui.

L-am privit cu atenţie - era un om foarte slab, cu părul lung prins într-o coadă, cu o barbă pe care şi-o mângâia cu nişte degete foarte lungi şi subţiri. Se diferenţia de ceilalţi călugări şi preoţi întâniţi pe Muntele Sfânt prin corpul extrem de slab şi ochii foarte pătrunzători. S-a întors spre grupul nostru să ne cuprindă şi pe noi cu privirea. Se uita pe rând la fiecare dintre noi şi ne spunea câteva vorbe care ne amuţeau prin exactitatea lor: unuia i-a spus că degeaba a încearcat să aibă copii în ultimii 10 ani, căci dorinţa i se va împlini abia peste alţi 3 ani ("ce e scris să apară peste 13 ani, atunci va apare şi orice-ai face nu vei reuşi să scurtezi termenul"). Altuia i-a spus că va continua să-şi înşele nevasta cu secretara lui încă un an, după care se va potoli. Unui prieten i-a descris cu exactitate accidentul de maşină pe care l-a avut în urmă cu un an şi jumătate.

Când a ajuns în dreptul meu m-am aplecat cu smerenie să sărut mâna acelui sfânt, aşa cum făcuseră şi cei dinaintea mea, dar el nu m-a lăsat. M-a privit în ochi şi m-a întrebat: Dom' profesor, nu mă recunoşti?

Abia după accentul cu care mi-a vorbit (diferit de cel cu care a vorbit celorlalţi pelerini) mi-am dat seama că Varsanufie este aceiaşi persoană cu Mădălin. Ceafa groasă şi tunsă scurt era acum înlocuită cu o ceafă subţire acoperită de un păr lung, degetele butucănoase pline de inele şi ghiuluri erau acum subţiri şi golaşe, lanţurile de aur de la gât erau înlocuite de un şnur de care avea agăţată o icoană despre care călugărul însoţitor mi-a spus că e o icoană a Fecioarei Maria venită pe mare direct lângă chilia lui, făcătoare de minuni, de care nu se dezlipeşte de câţiva ani.

Mădălin? - l-am întrebat nesigur. Varsanufie acum, mi-a răspuns.

M-a rugat să aştept să dea binecuvântarea tuturor pelerinilor. L-am urmărit cu o curiozitate sporită, nevenindu-mi să cred în transformarea unui cocalar în sfânt. După ce prietenii mei şi ceilalţi pelerini din grup s-au depărtat, am pornit să ne plimbăm amândoi pe munte, bucuros de revederea neaşteptată.

Știam că ai să vii, mi-a spus el. Te-am chemat în toate rugăciunile mele să-ţi mulţumesc că mi-ai deschis ochii.

Despre ce vorbeşti? - l-am întrebat. Despre experienţa noastră prin puşcării?

Nu dom' profesor, ci despre schimbarea pe care ai făcut-o în mine după eliberare. Ții minte că mi-ai dat să beau atunci o sticlă de vin mânăstiresc? N-am putut să dorm toată noaptea. Maica Domnului mi-a apărut în faţa ochilor şi mi-a spus să renunţ la stilul meu de viaţă şi să merg în calea Fiului Ei. M-a cutremurat atât de mult încât a doua zi m-am dus să mă spovedesc pentru prima oară în viaţă. Preotul mi-a spus că mă aştepta, că şi lui i-a apărut Fecioara Maria care i-a spus să-mi îndrepte paşii spre mânăstire. Am fost întâi la Neamţ, iar după ce am primit numele Varsanufie am venit pustnic aici. M-am mutat în chilia pustnicului Visarion, care murise recent - o peşteră săpată în stâncă lângă mare. într-o noapte marea a devenit dintr-o dată agitată, iar o lumină puternică ieşea din ea până la cer. Am fugit la ţărm şi am văzut că lumina însoţea o icoană care se îndrepta spre mine. Am înnotat până la ea fără să mă tem de marea agitată şi am adus-o în chilia mea. A doua zi am pus-o în schitul Prodromu dar când am ajuns la mine în chilie ea era agăţată de-asupra patului. De-atunci o port mereu cu mine şi ea m-ajută să văd în oameni bolile şi nefericirile lor, minciunile şi greşelile vieţii lor.

Am stat ore întregi ascultându-l. Analfabetul de altă dată devenise acum un cucernic studios. Vorbea despre scrierile Sfinţilor Părinţi cu o siguranţă pe care n-am întâlnit-o nici la cei mai docţi profesori. Limbajul elevat, cuvintele alese cu grijă, smerenia şi bunătatea luase locul argoului de cartier, aroganţei şi violenţei din trecut. O schimbare atât de profundă nu am întâlnit până acum la nici un alt om.

La despărţire m-a rugat să duc ceva acasă. Mi-a dat 7 sticle de vin şi mi-a spus să dau câte una fiecărui membru al bandei lui: lui Jean Haiosu, lui Neluţu Schiopu, lui Fane de la etajul 4, lui Sile Șmenaru, lui Vasea de la parter, lui Gigi Bale Lungi şi lui Gelu Frumuşelu.

Ajuns în Bucureşti am mers direct în vechiul meu cartier la cocalarii din fosta lui bandă, lăsându-le câte o sticlă de vin cu rugămintea să o bea în prima zi de Paşti. M-au primit cu bucurie şi mi-au cerut mai multe informaţii despre vechiul lor camarad. Le-am povestit despre întâlnirea cu el şi despre schimbarea constatată, după care ne-am despărţit.

Ieri însă sora lui Sile Șmenaru m-a sunat să-mi spună că toţi 7 au plecat spre Athos. Dacă şi ei se vor călugări mă gândesc foarte serios să aduc câteva tone de vin de pe Muntele Sfânt şi să dau câte o sticlă fiecărui cocalar din România."

~ Despre voia și puterea Lui Dumnezeu ~ Prof. univ. dr. Bruno Stefan - "Cocalarul şi vinul sfinţit", Ed. Agaton, 2014

varianta nouă

https://drive.google.com/file/d/1uvso3z3XKxgNoE8KzIXwZnEy85oI8s3D/view?usp=sharing

Mi-a plăcut....

Jurnal de carantină 2025...

E al cincilea an de carantină. Probabil e aprile. N-am de unde să știu clar de când s-au interzis calendarele și foarte bine că le-au interzis. Socotitul timpului dădea o stare neplăcută de așteptare, și stările neplăcute scad sistemul imunitar. Atât așteaptă virusul.

*

Sigur nu e marți, pentru că l-am întrebat pe vecinul de la P2, et4 balcon colț stânga ce zi e și a zis că e marți. Mă urăște și dacă zice că e marți, sigur nu e marți.

*

Au zis la televizor că virusul a suferit din nou mutații și atacă oamenii cu temperament rebel, de aceea vor fi identificați și duși în centre speciale de carantină. Ce bine că nu sufăr de asemenea deviere periculoasă de comportament. Sper să îi salte repede până nu infectează și pe alții.

*

Milițienii îl bat în fața blocului de o oră pe vecinul de la unu. Eu i-am zis să scrie pe declarația de dus gunoiul în detaliu ce tip de gunoi duce, dar el a zis că nu contează. Uite că contează. Așa îi trebuie, dacă nu își ia responsabilitățile în serios. De unde să știe bieții milițieni dacă se îndrepta spre tomberonul de menajer sau spre cel de reciclabile?

*

Au zis la televizor că perioada de carantină se va termina foarte curând. Asta cred că înseamnă maxim 2-3 ani. Sunt atât de fericit încât mă duc pe balcon să cânt imnul.

*

Voiam să cânt doar prima strofă dar P2 et4 a scos telefonul să mă filmeze așa că l-am cântat cap coadă, sperând că o să-l pună pe net să vadă toți cetățenii ce atitudine pozitivă am. La final mi-a arătat că nu mă filma și doar se prefăcea că mă filmează ca să-mi dea emoții. Măcar cumva le-am dat avânt milițienilor să-l bată mai cu spor pe vecinul de la unu. Mă bucur că ajut corecția de atitudini periculoase. Dacă nu erau oameni ca vecinul, care să nu ia declarațiile în serios, ieșeam de mult din carantină.

*

Se întâmplă ceva foarte distractiv într-un balcon de la C6, fațada vestică. Nu am nici o fereastră bună în direcția aia dar P2 et4 are și îl văd cum se uită și râde de vreo oră. Râde de-i dau lacrimile. Mă uit la el și, din fericire, nu îmi pot imagina ce poate să vadă de îl împlinește în așa hal. Imaginația bogată a fost depistată de anul trecut a favoriza boala și mă bucur că nu sufăr de asemenea deviere periculoasă de personalitate.

*

M-am aplecat peste balcon să văd ce se întâmplă la C6 și am căzut din balcon. Din fericire mi-a amortizat căderea copacul din fața blocului și vecinul de la unu, care încă zăcea într-o baltă de urină. Milițienii de serviciu, înțelegând că a fost un accident, m-au bătut foarte moderat. Am doar o mână ruptă și mi-o pot trata singur acasa. Bine că nu m-au dus la spital. Nimeni care ajunge la spital nu se mai întoarce acasă.

*

Cu toate că am o mână ruptă, am aplaudat înainte de culcare muncitorii esențiali, cei care ne livrează mâncare la ușă, ne asigură curent, gaz, internet și apă: tot ce are nevoie un om modern ca să nu iasă din casă. Și evident doctorii și polițiștii. Ei sunt adevărații eroi. E important să menții o atitudine pozitivă, pentru sistemul imunitar.

Jurnal de carantină 2025 (II)

Astăzi o să fie o zi proastă. La 3.43 l-am auzit prin perete pe vecinul de la etajul 1 tușind. N-am mai putut să dorm din momentul ăla. Sper că s-a înecat cu mâncare sau apă și de-aia a tușit. Doamne-ajută să nu-l taie iar tușitul că o încurcăm toți.

*

A venit coletul! În sfârșit! Nu pot spune clar când am dat comanda de când s-a interzis măsurarea timpului din motive de moral dar țin minte că era vară și acum e primăvară, deci s-au mișcat repejor. Nici chiar repede, dar repejor. Am interacționat cu curierul după protocol. A sunat la ușă, s-a dat 5 metri în spate, a așteptat să deschid. L-am salutat, m-am dat 5 metri în spate, el a avansat, a lăsat coletul și s-a retras 5 metri. Am avansat eu, am luat coletul, am lăsat banii și m-am retras. Apoi a avansat el, a luat banii, a lăsat chitanța și s-a retras. A venit rândul meu să avansez, am semnat chitanța și m-am retras, apoi a avansat el, a luat chitanța, m-a salutat și s-a retras. Amândoi ne-am scos mănușile și le-am ars unul în fața celuilalt, ca să concluzionăm standard interacțiunea. Pot să zic că a mers ca uns.

*

E aici! Ultrabarrier 10 000, cea mai performantă mască de protecție facială a anului 2023! 5 kilograme de aliaj de titaniu îmbrăcat în cauciuc hipoalergic. 4 turbine montate mandibular care filtrează aerul la 360 de grade. Buton de panică care-ți videază plămânii în caz că te-ai simțit expus. Vizieră magnetizată care respinge particulele de praf. O bijuterie tehnologică. Desigur, forțează puțin mușchii gâtului și trebuie să fii atent când întorci capul să pui frână, pentru că de la inerție se poate roti până trosnește gâtul, dar astea sunt mofturi, dacă luăm în considerare gradul de protecție oferit.

*

12.44. Vecinul de dedesubt a tușit iar. Dacă îl raportez, ne ridică ăștia nivelul de carantină și n-o să mai avem voie să ieșim din bloc decât pentru dus gunoiul. Bonus, ne ridică nivelul de clor din apă de la 0.01% la 0,05%. Iar iritații, iar ochi roșii, iar diaree. Dacă nu-l raportez, sigur îl raportează altcineva și dup-aia mă trezesc cu polițiștii la ușă, să mă întrebe de ce nu l-am raportat. Poate la prima tuse, aia din noapte am scuză. Pot să zic că dormeam și nu l-am auzit. Dar la 12.44? Bate la ochi.

*

Am sunat la Direcția Denunțuri și l-am reclamat pe vecin pentru accesul de tuse, ca un cetățean bun. Bine că a venit masca azi și pot să dau o fugă până la cumpărături până ne închid ăștia blocul. Neaparat trebuie să cumpăr 5 litri de lapte gras. Am descoperit că atunci când ridică ăștia nivelul de clor din apă și încep să circule vaporii ăia de clor prin tot blocul, poți scăpa temporar de mâncărime și ochi roșii dacă îți torni lapte în ochi. Poate iau și un unguent mentolat dacă mai au ăștia, că iritațiile de piele sunt inevitabile.

*

La magazinul de proximitate căruia îi sunt desemnat m-am întâlnit cu tipul de la P2 Et4 și recunosc că nu am mai fost atât de invidios în viața mea. Avea pe față Ultrabarrier Extreme Pro, cea mai performantă mască de protecție facială a anului 2024. Sigur are pile la Ministerul Livrărilor de a primit-o așa repede. Norocosul. E imensă. Aud de aici cum îi troznește gâtul și i se tasează vertebră cu vertebră la fiecare mișcare. Dacă și-ar pune o găleată pe cap acum, i-ar veni doar pe creștet, ca pălăriuțele alea evreiești. Se bălăngăne din tot corpul și îi pocnesc genunchii la fiecare pas dar n-are nici o grijă. Nu i se ghicește nici un colț de față pe sub mască, dar sunt sigur că se uită la mine cu superioritate, și pe bună dreptate. E un învingător. Tocmai a căzut pe spate și îl ajută trei oameni să se ridice.

*

M-am trezit cu milițienii la ușă. Vești bune. Vecinul nu este bolnav. A semnat un contract de colaborare cu miliția și doar ne testa vigilența. Tușise intenționat ca să vadă dacă suntem cetățeni responsabili și-l raportăm. Sunt mândru de blocul meu. În afară de vecinul de la apartamentul 16,  care știe toată lumea că e aproape surd, tot blocul a raportat accesul de tuse. Mă bucur că locuiesc într-un bloc de cetățeni exemplari. Ne-a dat la toți o insignă de merit și ne-a crescut cota de ieșiri din casă de la patru pe lună la cinci. Dacă ar fi toată lumea la fel de responsabilă ca noi, sunt sigur că am scăpa de virus în maxim 2-3 ani. Am cumpărat lapte degeaba." (Text preluat)

Ce am învățat...

Perioada de separare și izolare, cu voia sau fără voia noastră, dar cu încuviințare legală de la guvernanți, a produs schimbări de comportament și de concepție, fiecărui om aflat într-o astfel de situație. Nu am să comentez ce s-a întâmplat cu diferitele categorii de vârstă, ci am să mă refer numai la mine, care m-am născut mai demult și am aflat că fac parte din categoria cea mai vulnerabilă la virusul ucigaș.
Ce am învățat după aproape două luni de stare de urgență:

• Să mă cunosc pe mine însumi mai profund, ajungând cu autoanaliza până la paroxism. Uneori mi-e teamă de fiecare puseu simptomatic apărut accidental și îmi trebuie un timp ca să-mi revin, chiar dacă nu am nimic concret în realitate.
• Frica este un instrument de manipulare.  Se introduce și se răspândește printre oameni foarte ușor cu mijloacele mass-media actuale, trebuind să existe doar o bază legală.                      (Frica este un mecanism de supraviețuire ce apare ca răspunsul unui om la o amenințare concretă, de obicei negativă. Frica este legată de anxietate. Aceasta depinde de persoană și poate varia de la prudență la fobie și paranoia. Ea ține de mai multe stări, printre care grija, anxietatea, teroarea, paranoia, oroare, panică. (v.Wikipedia))
• Sunt foarte mulți oameni care dau sfaturi legate de pandemie și regulile ei, dar nimeni nu știe exact ce și cum, toți cred că așa este mai bine. Între a purta o mască tot timpul sau numai unde este necesar și ce tip de mască, cum se va utiliza, cum se sterilizează și măștile de tot felul care au invadat piața, este o mare diferență. Din păcate se transformă purtarea obligatorie a măștii în accesoriu de carnaval. 
• Măsurile care se iau pe plan local sau național sunt uneori inutile și păguboase. Am exemplul dezinfectării străzilor și trotuarelor cu soluții scumpe, prin stropire și șiroire, care nu au nici o eficiență asupra virusului, plus că nu ține efectul crezut decât până la primul vânt sau ploaie.
• Tot ce s-a făcut în starea de urgență a avut scopul de a proteja sistemul sanitar, și așa destul de nepregătit pentru pandemie, de a nu-l supraaglomera cu cereri de asistență, și nicidecum protejarea expresă a populației.
• Statistica este cea care guvernează o pandemie, este generatoarea de concluzii și măsuri. Remarca este că datele comunicate pentru statistică nu sunt cele din realitate, ci respectă niște condiții, restricții și uneori sunt comunicate după bunul plac, să arăte bine la un moment dat.
• Să respecți o interdicție este o chestie de cultură și civilizare a individului. Luați următorul exemplu: la o trecere de pietoni semaforizată este culoarea roșie, este noapte, nu trece nici un vehicul pe stradă, ce faceți ?  Treceți sau nu ?
• Îmi vine în minte o formulă pe care o foloseam la cursuri:

Maxima Riscului:  Dacă suma pericolelor este constantă, riscul poate fi diminuat prin aplicarea unui număr de măsuri preventive, corective, restrictive, etc. Riscul zero poate fi atins teoretic la un număr infinit de măsuri. Practic nu se poate întâmpla acest fenomen, deoarece aplicarea măsurilor implică costuri. Se face în final un compromis între valoarea riscului acceptabil și costul măsurilor aplicate. Valoarea riscului acceptabil este un parametru stabilit printr-o convenție, legat de niște tendințe ale manifestării pericolelor.

Riscul de infectare cu new coronavirus este un raport între posibilitatea de infectare și consecințele ei și măsurile preventive sau corective luate la un anumit interval de timp. din nefericire sunt câteva incertitudini:

• nu se cunoaște exact posibilitatea de infectare ,consecințele infectări sunt parțial cunoscute, dar mai puțin controlate, numărul și tipul măsurilor luate sunt limitate de resurse și costuri.
• Jocul cu riscul de acum este destul de incert ca rezultate și este mai bine să ținem         seama de  Corolarul lui Murphy: Dacă evenimentelor li se permite o desfășurare liberă ele se programează din rău în mai rău.

Ideei care au sâmburele de adevăr...

În acest moment există doi viruși în România: unul care provoacă boala COVID 19 și unul în capetele noastre", susţine Dr. Horea Mihai Bădău,  Lector Dr. la Universitatea din Bucureşti, Profesor-cercetător la Universitatea din Nisa, şiCercetător Ştiinţific Principal la Laboratorul SIC. Lab. Mediterrannee, Nisa - pe blogul său.

"Virusul care provoacă boala COVID 19 se transmite prin picături de salivă care se pot depune pe fața ta dacă cineva tușește sau te scuipă, de la o distanță mai mică de 1,5 metri, fără să poarte mască.

Virusul din capetele noastre se transmite când trece pe lângă tine cineva pe stradă și respiră, fără mască sau când cineva respiră spre tine la o distanță de 1,5 metri în hipermarket, fără să fie în mișcare. Privirea ajută. Dacă se uită la tine când respiră, direcționează virusul cu ajutorul privirii. De aceea stă pe loc, pentru precizia ochirii.

Virusul care provoacă boala COVID 19 se lipește de mască și, după o oră, mai exact când se umezește, pătrunde prin salivă în căile respiratorii. Deci masca ar trebui utilizată maximum o oră, apoi schimbată

Virusul din capetele noastre dă cu capul de mască în repetate rânduri, dar nu poate să intre, de aceea e bine să porți aceeași mască tot timpul, mai ales când alergi sau să o dai jos, respectiv să o pui pe bărbie și apoi din nou, pe față. Virusul nu se ia pe mâini și nici nu intră în masca umezită de la alergare sau de la vorbit. Dar e bine să porți masca la alergare, ce este strada, decât un smog de viruși?

Virusul care provoacă boala COVID 19 nu se ia în aer liber, decât dacă cineva tușește spre tine de aproape sau te scuipă. Deci e inutil să porți mască când te plimbi, dacă nu anticipezi o tuse sau un scuipat în față.

Virusul din capetele noastre se ia mai ales în aer liber, că acolo e și el liber și purtat de vânt poate ajunge oricând pe buzele tale. Oamenii care merg pe stradă sunt învăluiți într-un nor de viruși și când trec pe lângă tine, îți dau o parte din nor, te învăluie în el. Dacă se uită la tine e și mai grav. Înseamnă că își recunosc vinovăția, respectiv că ți-au dat o parte din nor, deci cel mai bun lucru este să sari direct pe carosabil, moartea va fi mai ușoară.

Virusul care provoacă boala COVID 19 se poate afla pe pachetele livrate acasă, cu mâncare etc, dar dacă te speli pe mâini înainte să duci mâncarea la gură, nu ai cum să-l iei.

Virusul din capetele noastre se folosește de pachete ca să intre în casă și apoi, sare din calul troian și își găsește el diverse locuri, că oricum rezistă 9 zile pe suprafețe și de acolo te pândește. Și, când nu ești atent, hop pe mâna ta, hop în ureche și de acolo în ochi și gata. Toate astea pentru că ai deschis ușa curierului. Care duce cu el nu doar un nor, ci un front atmosferic de viruși.

Virusul care provoacă boala COVID 19 nu ți-a umplut hainele, după o plimbare afară deci nu trebuie să te arunci în cadă ca să te dezinfectezi, decât dacă vrei să fii curat, așa cum nu trebuie să te speli pe mâini numai de frica virusului, ci pentru că ești un om atent la igiena personală.

Virusul din capetele noastre ne umple hainele, încălțările, pentru că ce este lumea acum, decât un smog de viruși, deci de fiecare cand te întorci acasă pui totul la spălat, cureți încălțările cu clor, telefonul cu clor, portofelul, fiecare bancnotă cu clor, deși nu-ți dai seama că nu are cum să ajungă de pe talpă în gură, decât dacă muști din talpă la un moment-dat sau o lingi sau ai alte obiceiuri. Sau dacă îți duci mâna la gură, nas, ochi necontrolat, caz în care ar trebui să consulți un neurolog. Mulți nici nu mai ies din casă de teama/lenea ritualului dezinfectării, de unde se vede că întotdeauna, cel mai mare dușman al nostru, cel care ne face prizonieri, suntem noi-înșine

Virusul care provoacă boala COVID 19 este distrus de orice săpun.

Virusul din capetele noastre este distrus numai de săpun antibacterian, deși coronavirusul nu este o bacterie.

Virusul care provoacă boala COVID 19 se lipește de mănușă și apoi se ia pe mâna ta când o dai jos, dacă nu o dai jos cum trebuie. Mănușa dă falsa impresie de protecție, deci sunt mai multe șanse să duci mâna la gură dacă ai purtat mănușă, decât dacă nu ai purtat, pentru că te simți protejat. Deci cresc șansele să iei virusul. Virusul nu se ia prin piele, deci cel mai bine este să fii mereu atent să-ți speli mâinile înainte să le duci la față. Ceea ce ar trebui să faci dintotdeauna și mereu, pentru că este o chestiune de igienă elementară care te apără de o mulțime de alte pericole, cum ar fi virusul care provoacă hepatita, alti o multime de virusi, bacterii etc.

Virusul din capetele noastre dă cu capul de mască fără succes, dă cu capul de mănușă fără succes, apoi alunecă de pe ea, pentru că mănușa nu este un aspirator de viruși, ci un dispozitiv cu raze laser care ține departe virușii. Ei observă de pe rafturile hipermarketurilor că ai mănușă și zic ok, scuze, trec la următorul fără mănușă, tu ești invincibil, nu am ce-ți să-ți fac.

În concluzie, măștile sunt utile în spațiile interioare, pentru că poți fi purtător asimptomatic de coronavirus, iar dacă porți mască scad cu 70% șansele să îl dai mai departe dar nu au niciun rost în spațiile deschise. Oricum, după o oră sau când se umezesc își pierd eficacitatea. Dezinfectarea interiorului casei este inutilă, cât timp nu ai obiceiuri ciudate, cum ar fi lingerea obiectelor și nu uiți să te speli înainte să duci mâna la gură. După 15 mai când vei petrece multe ore în colectivitate și vei atinge multe suprafețe pe care le-au atins și alții, (unde poate au depus secreții, pentru că scuipă în palmă sau în sân), merită să-ți mai iei măsuri de protecție, dar dacă stai toată ziua acasă și singurele drumuri sunt la supermarket, este suficient să te speli pe mâini când te întorci acasă și înainte de a duce mâna la gură. Sau poți să continui ritualul cu dezinfectatul pe care îl repeți obsesiv de două luni, pentru că paturile ATI care zac goale, pentru că nu au fost ocupate de bolnavii de coronavirus, pot fi oricând ocupate de bolnavii mintali. Care se auto-îmbolnăvesc sau își transmit boala prin simplul fapt că frica, factorul declanșator, este contagioasă."

Îmi place ce a spus Aurel Pop

Preşedintele Academiei Române, istoricul Ioan-Aurel Pop a publicat un text despre restricțiile "îmbrăcate în bune intenții" la adresa vârstnicilor în contextul pandemiei, afirmând că "bătrânii sunt (încă) oameni ca toți oamenii" și chiar dacă "acum sunt și ei primejduiți de molimă" nu sunt periculoși.

Președintele Academiei Române, prof. dr. Ioan Aurel Pop, a postat un mesaj pe pagina sa de socializare în care vorbește despre condiția vârstnicilor în contextul creat de pandemia noului tip de coronavirus. Iată textul integral:

"Cu mai bine de două secole în urmă, pe când desfășura campania din Egipt, Napoleon (pe atunci el era doar generalul Bonaparte) a decis, în fața mamelucilor și a unei situații-limită, să aplice o tactică de apărare de tip circular, cu valorile puse la mijloc și cu militarii francezi desfășurați pe lungimea cercului. Se zice că atunci viitorul împărat ar fi dat un ordin memorabil, care nu a sunat bine deloc: „Măgarii și savanții la mijloc!”. Asta însemna să fie protejate aceste două categorii de ființe (adevărate valori) prin așezarea lor cât mai departe de primejdie. Nu era rău, ci era bine pentru că savanții nu erau asimilați cu măgarii, decât din punctul de vedere al utilității lor. Dincolo de glumă, măgarii erau de neprețuit pentru că erau cei mai buni cărăuși, iar savanții erau indispensabili pentru descifrarea comorilor istorice ale Egiptului, inclusiv a scrierii hieroglifice. Ambele categorii și-au făcut datoria, fapt pentru care Parisul s-a ales cu obeliscuri egiptene jefuite și cărate cu greu, iar umanitatea cu mesaje în clar despre o lume căreia îi datorăm, între altele, civilizația greco-romană, din care se trage civilizația noastră modernă și contemporană.
Unii au înțeles astăzi, tot într-o situație-limită, dar fără umorul lui Napoleon, să-i pună alături de protejații „măgari și savanți” și pe bătrâni, și tot cu intenția benefică de apărare.

Rafinamentul comunicării

Pandemia aceasta este o nenorocire cum nu s-a mai întâmplat una la fel în istoria celor vreo 80-90 de ani recenți (adică timp de trei generații). Planeta, de la Al Doilea Război Mondial încoace, a trăit (în mare parte din Europa, America, Asia, Australia) multe decenii liniștite, prospere și chiar pline de răsfăț pe ici, pe colo. Criza declanșată de această boală și de numeroasele cazne și morți pricinuite de ea a trezit în oameni și lupta feroce pentru existență. Modul de a gândi „politicește corect” – criticat, pe bună dreptate, în multe privințe – a fost înlocuit uneori cu o gândire pragmatică, de genul „scapă cine poate”. Evident, nu se spune asta în mod direct. Noi trăim într-un continent numit Europa, unde sedimentările de civilizații una peste alta sunt ca sendvișurile cu multe straturi, spre care ne lăcomim uneori. Această evoluție ne-a obișnuit cu un anumit rafinament al comunicării, cu disimularea minciunii, cu ascunderea relelor intenții, cu ademeniri înșelătoare. De exemplu, acum, în mijlocul acestui morb (care ne distruge, în oarecare măsură, nu numai vieți, ci ne întunecă și judecata limpede), unor conducători ai noștri – inclusiv de la nivelul cel mai înalt al Uniunii Europene – le-a cășunat pe bătrâni. Natural, istoricii știu că bătrânii au fost țapi ispășitori, de la Socrate încoace, în multe perioade istorice și în multe comunități declarate civilizate. Ce să faci cu unii neputincioși și socotiți inutili, care-ți complică viața de pomană, când viețile tinerilor sunt în pericol? Ba, acești expirați mai cer și de mâncare, mai au pretenția să primească și medicamente scumpe, mai îndrăznesc – acum, când ambulanțele nu prididesc cu tinerii și cu cei activi – să sune la 112 și să clameze că au febră sau tușesc? Dar, în fine, astea s-ar mai putea suporta, pentru că societățile europene au încă resurse, deopotrivă alimentare și medicale. Mai gravă pentru locuitorii grăbiți ai planetei este însă sâcâiala acestor bătrâni, pretenția lor de a fi activi, dorința de a umbla pe străzi precum ceilalți oameni, de a merge la piață, la supermarket etc. Insuportabile sunt plângerile lor neîncetate, lamentările lor, repetarea acelorași lucruri din viața lor trecută și chiar sfaturile pe care le dau fără să le fie cerute.

Bătrânii nu sunt de lepădat

În vremuri normale, acești bătrâni nu erau, însă, întotdeauna de lepădat. Își îngrijeau constant nepoții, pe care îi hrăneau, îi răsfățau așa cum numai bunicii pot și știu, îi duceau în parc la joacă și reușeau să-i lase liberi din când în când pe părinții acestor nepoți. Ba, de multe ori, acești bătrâni aduceau periodic mâncare gătită, în lipsa activilor casei și o lăsau în frigider, încât, la venirea acasă, tinerii se puteau înfrupta „ca la mama acasă”. Mai mult, unii dintre acești pensionari scoteau din economiile lor de o viață sume de bani pentru tineri, pentru nevoile lor, le dădeau maturilor casele lor (și se mutau ei în spații mici, chiar meschine, „că doar noi ne-am trăit traiul”). Sigur, tot pisălogi erau, tremurau din când în când ori șchiopătau, când veneau spre noi aduși de spate, dar purtau cu sine și avantaje care nu erau deloc minore. Nici atunci nu erau tocmai răsfățați de lume, pentru că lumea lor trecuse. Mai auzeai pe la câte o televiziune că „un bătrân de 60 de ani a fost surprins de un automobil pe trecerea de pietoni, pentru că nu s-a asigurat” și simțeai în vocea crainicului (mustind de tinerețe și de sănătate) un năduf abia reținut, de genul: „Ce-o mai fi căutat și moșulică ăsta prin oraș, când îl căuta moartea pe-acasă?”. Tot pe la noi, prin mioritica noastră lume originală, mai erau, după 1989, și alte reproșuri la adresa bătrânilor. Vedeai des tineri imberbi, plini de zel, activi și atoateștiutori care condamnau „nesimțirea” celor care au trăit sub comunism, care s-au ghiftuit sub comunism, care au construit comunismul și care mai voiau să și trăiască în continuare, să muncească, să făurească o lume democratică. Să ne amintim că avem acum în România tineri de 30-40 de ani care nu știu deloc, pe viu, ce a fost comunismul. Unii nu înțeleg încă nimic din lumea asta și condamnă generația celor de 60-70 de ani pentru simplul fapt că a îndrăznit să trăiască sub comunism, că și-a ales, din toată istoria asta lungă și mare, tocmai „epoca de aur” ca să ființeze. Bătrânii, aceste „relicve decrepite” – cum zicea nonșalant un comunicator nu demult – sunt afectate și chiar infectate de comunism și nu prezintă nicio încredere. Sigur, asemenea judecăți nu erau tocmai curente și nu erau rostite Urbi et Orbi mereu și cu voce tare, dar răzbăteau din când în când. Le cenzura bunul simț și nevoia de bătrâni, care erau, pentru unii, un rău, dar „un rău necesar”. Societatea prea activă, maturii prea ocupați, goana după câștig material cât mai mare, obținut din câte 2-3 slujbe (azi joburi) concomitente, îi făcea, oarecum, indispensabili pe bătrâni.
Dar acum, când stăm cu toții acasă, ce să mai faci cu acești „paraziți”? Au nevoie de mâncare, de medicamente, de companie, de stat la o poveste și nu „produc” nimic în schimb! Ba mai au și neobrăzarea să se îmbolnăvească – ceea ce ar putea să fie treaba lor – și să și răspândească boala – ceea ce e treaba tuturor. Dacă s-ar îmbolnăvi doar ei între ei, dacă și-ar da boala numai unul altuia, ar mai fi cumva, dar ei dau virusul tinerilor și copiilor, ceea ce este de-a dreptul revoltător. De câte ori îi vezi pe stradă sau oriunde în afara casei lor, parcă umblă intenționat cu panere pline de covid-19, ca să strice cheful și viața oamenilor folositori de pe lumea asta, să-i infecteze și să-i distrugă. Sigur că sunt și excepții între bătrâni, de exemplu bătrânii politicieni. Ei pot umbla liber pe afară și pe dinăuntru, pe oriunde, pentru că ne conduc și ce ne-am face fără indicațiile lor! Nu-i evoc aici doar pe politicienii bătrâni români (și nu le dau numele, fiindcă ei s-ar putea simți ofensați și m-ar putea dojeni), dar îi spun concret pe câțiva din cei mondiali și europeni (pentru că lor, oricum, nu le prea pasă de noi, rudele sărace). Să-l luăm, de pildă, pe președintele Donald Trump, care (născut în 1946) are, deci, 74 de ani și care se încăpățânează să fie președintele celei mai importante națiuni din lume, cum o spune el însuși, mereu. Ba, ilustrul președinte american a îndrăznit ca, aproape expirat fiind, să aibă, la vârsta de 60 de ani, chiar și un copil. Să-l luăm și pe domnul Jean Claude Junker (născut în 1954), care are 66 de ani și care, deși plin de boli, a condus Uniunea Europeană până de curând. Poate că el, totuși, stă acum mai mult în casa lui modestă. E de amintit chiar cazul doamnei Ursula von der Leyen care, cu toată particula ei de noblețe din nume, nu este nemuritoare. Domnia sa are 62 de ani (fiind născută în 1958) și ne-a avertizat senin, de curând, că „este posibil ca persoanele în vârstă să fie izolate până la sfârșitul anului”, în vreme ce „copiii și tinerii se vor bucura de mai multă libertate”. Cer scuze pentru devoalarea vârstei unei doamne, dar era nevoie pentru demonstrație. Să notăm delicatețea traducătorului acestui text în românește, care nu a redat „elderly people” prin „bătrâni” ori prin „oameni bătrâni”, ci prin „persoane în vârstă”. Prin urmare, „persoanele în vârstă” vor sta în izolare încă aproape un an, în vreme ce animalele de companie vor fi plimbate liber, chiar dacă ele mișună și mușină prin microbii și virușii din praful străzilor și chiar dacă nu s-a demonstrat deloc că nu sunt și ele purtătoare ale ucigașului virus. Ba, animalele de companie pot să se bucure de libertate, deși se spune că acest teribil morb ar veni chiar de la animale (nu de la cele de companie, deși nu putem să știm ce fel de animale au mai ajuns să fie acum „de companie”). Departe de mine gândul să cer îngrădirea libertății animalelor, dar ce facem cu oamenii, pentru că și bătrânii sunt oameni? Aș cere timid să fie bătrânii asimilați, pe lângă „măgari și savanți”, și cu aceste fericite animale care au dreptul la libertate.

Izolarea bătrânilor

Dorința aceasta răsună deocamdată în deșert. Decidenții țării și ai lumii, care au nevoie de voturi nu peste mult timp, invocă grija lor sinceră și dezinteresată pentru binele social, dar nu s-ar da în lături să-i izoleze pe bătrâni pentru toată viața. Treaba asta – suntem asigurați – le-ar face și lor, bătrânilor, bine. În izolare, bătrânii s-ar plictisi, ar muri de inimă rea ori s-ar îmbolnăvi între ei și le-ar face bine și celorlalți, care s-ar simți în siguranță, s-ar vindeca definitiv și nu și-ar mai pierde vremea cu cai verzi pe pereți. Doar nu se propune ca bătrânii să fie gazați, împușcați, aruncați în prăpăstii, cum au făcut alți decidenți din alte epoci și locuri, însă nu de pe Marte, ci de aici de pe Pământ. Se decide, în chip umanitar, să fie împiedicați bătrânii să se miște liber, ceea ce ar fi un privilegiu de pe urma căruia ar muri singuri. Dar asta nu se mai spune, că nu dă bine și nici nu este bine să fie spus, deoarece s-ar trezi unii nostalgici, slabi de inimă, miloși să sară în apărarea acestor oamenii inutili. Nu este un scenariu de George Orwell, dar ar putea să fie, dacă ar fi fost scris cu talentul inimitabil al celebrului scriitor invocat. Așa, e doar un gând al unui istoric bătrân, care, evident îți apără bătrânețea sa și bătrânețea bătrânilor în general.
Scenariul acesta este unul imaginat și nu se va întâmpla decât dacă ne va lua Dumnezeu tuturor mințile, pentru că societatea este ca un corp. Unui corp, dacă îi tai brațele nu poate munci, dacă îi amputezi picioarele nu poate umbla, dacă îi scoți plămânii nu poate respira, dacă îi zbori crierii nu poate gândi etc. Să știți că unii dintre acești gânditori extravaganți nu sunt originali deloc. Au mai fost confrați ai lor cu mintea cât o nucă și dăruiți cu putere, care au voit să extermine copiii, alții care au scos din joc maturii păcătoși ca să-i păstreze pe copiii inocenți (trimiși la moarte sigură prin Cruciada copiilor” din 1212), alții care au vrut să izoleze sau să extermine „rasele inferioare”, alții care au vrut să-i ucidă pe cei care nu credeau în zeii „buni”, alții care i-au exterminat pe cei care gândeau altminteri decât guvernanții etc. Nici ideea că bătrânii sunt inutili nu este nouă. Au încercat mulți să o promoveze și nu au câștigat nimic. Comunitatea nu poate trăi nici fără tineri, nici fără maturi, nici fără copii și nici fără bătrâni. Natural, motivările cu grija față de bătrânii contemporani sunt insinuante, sunt ascunse, sunt îmbrăcate în bune intenții. Tot ceea ce se gândește de către anumite minți rătăcite este prezentat frumos: personale în vârstă au nevoie de protecție, iar protecția înseamnă izolare, restricții de circulație pe ani în șir, ca să le prelungim viața. De fapt, este teama de boală, pe care, pasămite, ar răspândi-o prioritar bătrânii. Faptul este nedovedit și judecata care-i incumbă este falsă. Toți oamenii sunt sau pot să fie purtători de virus și toți oamenii îl pot răspândi. Bătrânii au un singur „avantaj”, anume sunt mai vulnerabili, pentru că au și alte afecțiuni. Această vulnerabilitate se răsfrânge, însă, asupra lor, nu asupra altora. Din câte am văzut, după datele statistice prezentate, cei mai mulți bolnavi de această gripă au între 40 și 65-70 de ani și nu între 65 și 90 de ani. Prin urmare, ar fi de așteptat să nu distorsionăm lucrurile, să nu ne punem numai pe noi la adăpost și să nu dăm mereu vina pe alții. Natural, este nevoie de o anumită disciplină, de ordine și de restricții severe, dar discriminarea bătrânilor (chiar și când este, aparent pozitivă) devine jignitoare, înjositoare, rușinoasă. Haideți să-i protejăm pe toți oamenii, să nu-i lăsăm pe bolnavi (inclusiv pe bătrâni) să ia boala și s-o răspândească, să-i izolăm pe cei care au și alte boli, favorizante (inclusiv pe bătrâni), să tratăm cu grijă toate aceste boli (inclusiv ale bătrânilor). A le fixa însă bătrânilor ore de ieșire în lesă, a le construi țarcuri, a-i despărți complet de lume, de lumea lor, pe care și ei au creat-o, este absurd. Tinerii de azi vor deveni și ei iremediabil și indubitabil bătrâni. Nu ne mai convingeți că bătrânețea este o boală sau un handicap, pentru că nu este. Iar dacă pentru unii bătrâni este așa, atunci nu au nevoie să li se amintească mereu asta, să li se spună ori sugereze că sunt o povară. Faptul că ei au ticuri verbale și fizice, că sunt oropsiți și umiliți de povara anilor și de sacrificiile făcute de ei pentru copii și nepoți, că au în ei un frig sufletesc greu ca viscolul Siberiei este evident și nu trebuie mereu reamintit. Bătrânii știu ei și singuri, în mod dureros, „ce e suta de lei”, ce este suferința fizică, ce este singurătatea, ce este dorul de copii și de nepoți. Nu vă mai chinuiți să-i izolați, pentru că mulți sunt izolați oricum, nu-și vor mai îmbrățișa pe dragii lor de departe, cozonacul nu va mai avea acel miros unic de Sfintele Paști iar drobul de miel (dacă va mai fi) va fi oricum fără gust în acest an.

De viața și de moartea noastră se ocupă Dumnezeu și noi înșine

Nu le mai spuneți bătrânilor și nu ne mai spuneți, obsedant, tuturor că vom muri catastrofic, că va veni al doilea val al epidemiei care va fi mai dur, că starea de urgență va mai dura o lună, că nimic nu va mai fi ca odinioară. Lăsați grija asta excesivă, că de viața și de moartea noastră se ocupă Dumnezeu și noi înșine, după puterile noastre omenești. Luați-ne cu binișorul, fiți gentili și blânzi, dați-ne termene mai scurte pentru rău și mai lungi pentru bine. Nu ar fi mai constructiv să ne puneți câteodată în față și binele, să alternați avertismentele dure cu raze de speranță, să insistați mai mult pe vindecări, pe gânduri și vorbe bune? Cu folosește crearea de psihoze și de depresii, din moment nu avem atâția psihologi ca să ne vindece ori să ne aline? Este drept că suntem în Săptămâna Patimilor, dar asta nu înseamnă că trebuie să fim supuși doar pătimirilor.

Nicolae Iorga (1871-1940) a fost ucis acum 80 de ani, după ce fusese dascălul de românitate al tuturor regilor României. Poate că și din pricina asta a avut de la Cel de Sus harul să-și știe clipa morții. Astfel, cu o zi înainte de „marea trecere”, a scris poezia „Brad bătrân”. E bine să ne-o reamintim acum:

Au fost tăind un brad bătrân
Fiindcă făcea prea multă umbră
Și-atuncea din pădurea sumbră
Se auzi un glas păgân:

„O, voi, ce-n soare cald trăiți
Și ați răpus strămoșul nostru,
Să nu vă strice rostul vostru,
De ce sunteți așa grăbiți?

În anii mulți cât el a fost,
De-a lungul ceasurilor grele,
Supt paza crăcilor rebele
Mulți și-au aflat un adăpost.

Moșneagul stând pe culme drept
A fost la drum o călăuză
Și-n vremea aspră si ursuză
El cu furtunile-a dat piept.

Folos aduse cât fu viu,
Ci mort acuma când se duce,
Ce alta poate-a vă aduce,
Decât doar încă un sicriu?!…”

Se duc bătrânii oricum, fiindcă așa e datul firii, dar, cât sunt pe lume, ei ne dau poate și altceva decât sfaturi. După moarte, ce ne pot aduce decât sicrie în plus, vorba lui Iorga? Să presupunem măcar că, trecând prin mai multe situații-limită decât noi, ei au și niscaiva soluții pentru chinul prin care trecem, să credem că ne lămuresc cât de importante sunt în comunitate iubirea și jocul, din moment ce – cum ne spune în zadar Lucan Blaga – iubirea și jocul lor e-nțelepciunea. Bătrânii sunt (încă) oameni ca toți oamenii. Acum sunt și ei primejduiți de molimă, dar nu sunt periculoși. Nu-i mai „protejați” peste măsură, fiindcă le striviți umanitatea și le pătați demnitatea. Omenia nu le-o puteți distruge și nici păta, deoarece o au din belșug și o revarsă neîncetat asupra acestei lumi bolnave.

*

Vă rog, dragi cititori, să luați cele de mai sus ca pe-o mărturisire simplă, ca pe o lamentație fără nicio importanță, ca și cum ar fi niște gânduri dezlânate, poate mai ironice decât s-ar fi cuvenit și menite să fie puse între paranteze. Vă rog chiar să iertați – cei care v-ați simțit jigniți – vorba aceasta proastă a unui om bătrân care nu s-a ramolit încă de tot, care este și el îngrijorat și care nu știe cum s-ar putea proteja acum mai bine copiii, tinerii și maturii (adică cei aduși pe lumea asta păcătoasă de bătrâni, de bătrânii foști odinioară și ei copii, tineri și maturi).

În Săptămâna Patimilor, în anul de la Nașterea Domnului 2020
Ioan-Aurel Pop"