Amintiri personale despre
revoluţie şi securitate
1.Zilele premergătoare revoluţiei
Atmosfera dinTimişoara toamnei anului
1989 era tensionată. Congresul al XIV –lea al PCR –ului , de la care oamenii se
aşteptau la două măsuri: a) îmbunătăţirea aprovizionării cu produse alimentare
şi a condiţiilor de trai , ca urmare a achitării datoriei externe, şi b) înlocuirea
lui Nicolae Ceauşescu, al cărui cult al personalităţii devenise insuportabil,
cu oricine, chiar şi cu Nicu Ceauşescu, a trecut fără să se întâmple nimic.
Nici unul din cei peste trei mii de delegaţi la congres n-a avut curajul şi
demnitatea să propună ceva care să îmbunătăţească lucrurile, n-au fost decât
nişte aplaudaci jenanţi. Ei erau mulţumiţi, aveau magazinele nomenclaturii bine aprovizionate şi alte privilegii.
Prin noiembrie
au început să circule zvonuri prin oraş că ar fi fost proteste ba la Iaşi, ba la UMT ( Uzinele Mecanice
Timişoara, a doua unitate ca mărime după Comtim ). Am aflat că pe zidul de pe
str.Gării a Combinatului Petrochimic Solventul într-o dimineată a apărut o
inscripţie “ Jos Ceauşescu “, dar cei de la Serviciul administrativ, au dat cu
var peste ea, aşa că după masă când am plecat acasă abia se mai zărea ce a fost
scris .
În intreprinderea în care lucram de
asemenea plutea în aer o senzaţie de aşteptare. La o şedinţă comună de partid
şi sindicat pe secţie se anunţase şi participarea directorului general, aşa, ca
să ne creasca moralul. În acea perioadă eram şef de secţie coordonator, făceam
parte automat din prezidiul adunării, aşa că în timp ce aşteptam sosirea
directorului mă uit peste materialul pregătit de un coleg, Borbely Anton,
văd trei citate din Ceauşescu, le tai cu
pixul, spunându-i să nu le citească pentru că ne facem de râs în faţa
oamenilor. Ajunge şi directorul Bobiţan la şedinţă şi până se fac formalităţile
iniţiale cere să se uite peste materialul ce urma să fie citit, exemplarul cu
tăieturi, vede şi nu zice nimic. Se termină prima parte, cea la care participau
toţi sindicaliştii, rămânând numai membrii de partid, când directorul Bobiţan
observă că pleacă şi preşedintele sindicatului pe secţie, întrebându-mă de ce
nu rămâne. Răspund că Baciu, preşedintele de sindicat al secţiei nu este membru
de partid. Directorul se revoltă că nu
am găsit din atâţia membri de partid unul
care să fie preşedinte de sindicat. Fac pe inocentul, dând vina pe oamenii
care l-au ales democratic. De fapt ca şef de secţie aveam nevoie de oameni buni
profesionişti şi de caracter, cărora să nu le placă şedinţele şi nici să umble
cu vorbe mai sus. Aşa i-am convins foarte greu pe doi din cei mai buni maiştri,
Pătru Simion şi Baciu Ion, unul să fie secretar de partid şi unul preşedinte de
sindicat. De aceea cumulam şedinţele de partid cu cele de sindicat şi de multe
ori nici nu le ţineam decât pe hârtie. Directorul Bobiţan întreabă de ce Baciu,
despre care ştia că este un maistru foarte bun, nu este membru de partid. La
explicaţia mea că a făcut doi ani de teologie şi că probabil din cauza asta nu
este membru, vine cu soluţia că va vorbi la partid ca să-l facă. Acţiune nu s-a
finalizat pentru că a venit revoluţia, iar Baciu a ajuns să fie ales lider
sindical pe combinat.
2.
Perioada revoluţiei , prima parte.
Părăsesc Timişoara, vineri 15 dec. 1989 ,
pentru a pleca la Nădab, un sat la o sută de kilometri depărtare, la tăierea
porcului îngrăşat prin grija socrilor
mei. Sâmbătă, de dimineaţă devreme până seara târziu am fost ocupat cu
pregătirea preparatelor din porc .Duminică, dimineaţa mă duc la biserică, iar
după amiază pe la cinci plecăm la Timişoara, cu maşina încărcată cu pungi din
preparatele făcute din porc, ne oprim circa o oră la Arad , la familia sorei
soţiei mele ca să le lăsăm “ proaspătă “ , adică produse din porc , apoi
continuăm drumul .După circa un kilometru de la ieşirea din Arad apare în
lumina farurilor un transportor blindat , îl depăşesc , dar de fapt constat că
era o întreagă coloană de transportoare blindate.Sunt puţin mirat pentru că din
copilărie numai văzusem tehnică militară pe şosele. Când ajungem la intersecţia
cu drumul care duce la Băile Calacea , pe insula din mijlocul şoselei era
postată o tanchetă , iar un ofiţer de securitate ne opreşte , apoi ne întreabă
unde mergem. Răspund că la Timişoara , nu mai zice nimic şi ne face semn să
plecăm mai departe. Pe măsură ce ne apropiem de oraş vedem pe cer o mulţime de
trasoare , trase în plan vertical.Trag concluzia că armata a dat o lovitură
militară şi a preluat puterea .La intrarea în Timişoara era un punct de control
, de data aceasta însă era pustiu , dar pe partea cealaltă erau cinci- şase
miliţieni cu automate în spate.Pe drumul spre Timişoara nu întâlnisem nici o
maşină..Oraşul părea pustiu , nimeni pe străzi , nici o maşină pe şosea. Ajungem
în Piaţa Mărăşti , alimentara din stânga avea geamurile sparte , iar în sensul
giratoriu am făcut slalom printre sticle sparte şi lăzi de apă minerală. Drumul
spre hotelul Continental este însă blocat de un şir de soldaţi cu baionetele
montate la automatele îndreptate spre noi. E clar , pe acolo nu pot trece, aşa
că o cotesc la dreapta pe str. Eugen de Savoia , revin în giratoriul din Piaţa Punctelor
cardinale , o iau pe bulevardul Tache Ionescu . Incerc să intru pe str. Paciurea
, de lângă Facultatea de Medicină , dar era blocată de un tanc. Întorc maşina
pentru a merge spre Piaţa Badea Cârţan , pe dreapta , sediul miliţiei judeţene şi al securităţii
era în beznă , dar pe acoperiş se observau persoane cu arme în mână. Trec podul
peste Bega , de lângă piaţă , cotesc la dreapta şi o iau pe malulul stâng până
la podul Decebal . Aici erau trei tancuri , o mulţime de oameni şi un
detaşament de scutieri . Opresc , mă dau jos din maşină , de mine se apropie un
ofiţer pe care-l întreb ce se întâmplă , el mă întreabă cum de nu ştiu , îi spun
că am fost plecat .Ofiţerul , care părea
foarte obosit , îmi spune că de trei zile n-a dormit şi după ce află că vreau
să merg acasă, în zona Complexului studenţesc , pe strada Daliei , îmi spune că
mă lasă să trec , dar mă sfătuieşte să nu mă duc acolo. Întorc maşina cu intenţia
de a înopta la mătuşa Dorina Goldiș care
avea o vilă pe str. Popa Şapcă, vizavi de închisoare, ajung acolo pe traseul pe
care am venit, dar părea că nu era nimeni acasă. În timp ce sunam la poartă se
aud clar împuşcături şi şuieratul gloanţelor, aşa că nu mai insist la sonerie,
mă urc în maşină şi părăsesc zona centrală spre locuinţa unchiului Chirilă din
Calea Aradului. Aici am mai mult noroc, sun şi mătuşa Mărioara îmi deschide uşa
apartamentului după ce mă identifică. Nu era o oră prea potrivită pentru
vizite, era deja trecut de ora unsprezece seara, le explicăm că nu am putut ajunge acasă, aşa că mătuşa după ce ne serveşte cu ceva de
mâncare, pregăteşte paturile pentru cei doi copii ai noştri, iar soţia şi cu
mine aflăm pentru prima dată despre evenimentele de la Timişoara, inclusiv ce
aflase unchiul Vasile de la postul de radio Europa Liberă. Până pe la ora două
s-au auzit împuşcături, apoi a început o ploaie cu fulgere şi tunete, ca-n
plină vară, după care am adormit câteva ore, La şase dimineaţa am plecat spre
casă, pe un traseu ocolitor, nu înainte de a mulţumi rudelor noastre şi a le
lăsa nişte preparate de porc, conform tradiţiei..Îmi las familia şi încărcătura
maşinii acasă, iar IO încerc să ajung la Combinat luând-o pe Bulevardul Eroilor
de la Tisa, însă intrarea în Bulevardul Mihai Viteazul este blocată de soldaţi,
sunt nevoit să fac un ocol mai mare. .Dar înainte de a-mi continua drumul să
explic de ce am folosit IO în loc de eu . Această formă am întâlnit-o în cartea
domnului Corneliu Florea VREMURI anti-ROMÂNEŞTI , editura Aletheia ,
Bistriţa , 2001, mi-a plăcut atât de mult încât m-am hotărât s-o folosesc şi
IO. Când eram elev nu puteam să-mi explic ce înseamnă acel “IO Mircea
voievod … “ din hrisoavele domnitorilor,
abia acum, după mulţi ani , citind cartea domnului Corneliu Florea, mi-am dat
seama că voievozii de atunci se exprimau ca şi
ţărani de azi care spun IO în loc de eu. Scris cu litere mari din respect
pentru propria persoană, fiecare suntem un unicat, deci merităm acest
respect.
Atmosfera din combinat era tensionată
.Producţia continuase în şi –n ultimele trei zile , fiind o unitate cu foc continuu. Oamenii discutau
în grupuleţe despre ultimele evenimente întâmplate. Este anunţată o şedinţă pentru
ora zece, la care trebuiau să participe pe lângă şefii de secţii şi servicii, secretarii de partid şi preşedinţi de
sindicat de la secţii. Între timp în secţia pe care o conduceam are loc un
accident de muncă. Un mecanic se opăreşte la un picior în timp ce demonta o
pompă, probabil din cauza tensiunii nervoase nu s-a golit bine pompa.
Accidentatul, însoţiţ de un coleg, este trimis cu salvarea combinatului la
Spitalul Judeţean, pentru tratament. Însoţitorul la întoarcere îmi spune că
Spitalul Judeţean este înconjurat de armată care nu permite să intre sau să
iasă nimeni. Securistul combinatului, căpitanul Paşca mă vizitează la birou cu
scopul de a afla care este atmosfera în secţie şi dacă lipsesc oameni de la
lucru şi cine anume. Căpitanul Pasca inginer chimist la bază, era un tip calm,
cu bun simţ, care nu m-a deranjat cu diverse probleme specifice cum o făcea
predecesorul său, căpitanul Andrei .Acesta avea obsesia sabotajului, venea la
mine să-mi spună, că el presupune, că Ziegler ar fi în spatele unor opriri
acidentale ale secţiei. IO îl cunoşteam pe maistrul chimist Ziegler, unul din cei
mai buni maiştri din secţie, încă de pe vremea când eram stagiar la Râmnicu
Vâlcea, tipul stârnea multă invidie printre colegi, fiind bun specialist şi
ironic,iar unii, informatorii lui Andrei, încercau să se răzbune, turnând diverse aberaţii. Pierdeam mult timp până îl
lămuream pe căpitanul Andrei că
informaţia respectivă nu are nici o legătură cu cauza tehnică a opririlor.
3. Despre tentativele Securităţii
de a mă racola.
Securitatea a încercat să
mă racoleze şi pe mine în perioada primilor ani de inginerie, când lucram la
Combinatul Chimic din Râmnicu Vâlcea. Făceam naveta cu autobuzul şi fiind tânăr
şi bărbat, nu mă aşezam pe scaun, chiar dacă la urcare aş fi găsit loc, pentru
că în mod sigur ar fi fost o femeie sau cineva mai în vârstă căruia mă simţeam
obligat să-l cedez, aşa că mă postam în spate şi citeam o carte. Servieta, în
care îmi păstram cărţile, pachetul cu mâncare şi sigiliul de la BDS ( Biroul de
documente secrete ), o puneam pe suportul din spatele autobuzului. Coboram la
penultima oprire, în zona Nord. Cu mine călătorea şi fostul colonel de
securitate Apostol, care era secretarul directorului general ( pe care îl
spiona), şi care cobora înaintea mea. Într-o zi când să cobor constat că mi-a
dispărut servieta. Nu era o pierdere mare, doar că nu mai puteam consulta
documentaţia tehnică aflată la BDS. A doua zi dimineaţa pe la zece mă sună locotenentul
de securitate Florea, care mă invită la biroul său. Acolo lt.Florea mă întreabă
dacă am vreo problemă, la care răspund că nu. El insistă, întrebându-mă dacă
sigiliul îl mai am. IO răspund, făcând pe naivul, că probabil l-am rătăcit pe
undeva, dar sper să-l găsesc. El începe cu ameninţari că situatia e gravă, că
trebuia să-i anunţ imediat , în final că sunt norocos că l-au găsit ei. În plus
ei mă vor ajuta ca incidentul să rămână fără urmări, dar va trebui să-i ajut şi
IO. Scârbit de această înscenare, pentru că eram sigur că servieta a luat-o
Apostol, pe care dacă l-aş fi surprins ar fi putut motiva că a vrut să facă o
glumă, întreb, făcând pe neștiutorul, ce trebuie să fac. Păi, zice lt.Florea,
trebuie să ne raportaţi ce face ing. Galin ( şeful meu, un om foarte de treabă
şi bun ) şi să semnaţi un angajament. Răspund că nu semnez nici un angajament,
dar în calitatea mea de patriot român, în cazul în care observ ceva în secţie
care ar pune în pericol instalaţia o să le spun. Până la urmă lt. Florea mă
lasă să plec, mulţumindu-se şi cu acea vagă promisiune. Nu l-am mai contactat
însă sub nici o formă şi nici el nu a încercat să o facă. La circa un an de la această
tentativă de racolare, s-a plecat în Germania de vest la o specializare de o
lună de zile în vederea pornirii
instalaţiei oxo 2, de care mă ocupasem în perioada investiţiei. Am fost propus
să fac parte din delegație, dar am fost ” tăiat ” de pe listă fără nici o
explicaţie. Sigur că mi-ar fi plăcut să merg, eram de patru ani inginer şi nu
ieşisem din ţară, pe lângă posibilitatea de a vedea o instalaţie similară
funcţionând era şi aspectul turistic plus avantajele materiale. Era
”răzbunarea “ securităţii. În anul
următor am primit ordin de încorporare, erau ultimele două serii ale şcolilor
de ofiţeri de rezerva de şase luni care urmau să se desfiinţeze, în care
trebuiau cuprinşi toţi absolvenţi cu
studii superioare care scăpaseră până atunci de la încorporare din diverse
motive. Lt. Florea mă chemă şi-mi propune să plec la Şcoala de ofiţeri de
rezervă de securitate de la Craiova, aducând argumentele că este mai scurtă,
patru luni şi că este mai aproape de Râmnicu Vâlcea. Oferta era tentantă, eram
căsătorit, aveam doi copii mici. Era însă clar, dacă făceam şcoala respectivă
intram automat în sistemul lor. Era o tentativă de racolare mai elegantă. Mulţumesc
lt.Florea pentru ofertă, apoi îi spun politicos că mie îmi place arma chimică,
aşa că o să plec la şcoala de la Bucureşti care dura şase luni. Bunicii mei,
din ambele părţi au fost ţărani înstăriţi, “ chiaburi “cum îi numiseră
comuniştii, unul din ei, Vasile Goldis, fost primar ţărănist, arestat din
această cauză în 1947, şi cred că s-ar
fi răsucit în mormânt dacă unul din nepoţii lor ar fi devenit securist. Când a
început construcţia Combinatului Petrochimic Timişoara m-am transferat acolo
pentru a urmări montajul şi a pune în funcţiune instalaţia oxo 3. Din nou sunt
propus să plec împreună cu alţi nouă maiştri şi ingineri o lună de zile la
specializare în Germania şi din nou nu am primit aprobare de la securitate. În
afară de aceste două “ neplăceri “, securitatea nu a putut influenţa evoluţia
mea profesională bazată pe muncă şi eficienţă, trecând prin toate treptele
ierarhice până la nivel de director general. În martie 1986 fiind şef de secţie
schimb sunt chemat de directorul tehnic Mangiuca Avram care îmi arată o decizie
prin care sunt numit director tehnic, el devenind director general. Fostul
director general Pantea era bolnav de cancer pulmonar ( probabil din cauza
stresului ) in ultimul stagiu, la numai 49 de ani, internat în spital. Am stat
pe această poziţie până a doua zi când directorul general Mangiuca era aşa de
bolnav încât abia putea urca scările un etaj. Avea la 54 de ani ciroză, făcută
din cauza stresului ( nu era băutor ). A plecat din combinat şi nu a mai
revenit, dar cu ajutorul unui regim alimentar bazat pe miere şi brânză si-a
refăcut ficatul trăind şi astăzi. După circa o lună sunt chemat la primul
secretar al judeţului care-mi propune sa preiau funcţia de director general.
Iniţial refuz, încep ameniţările voalate
că este sarcină de partid, dar la promisiunile de ajutor ale directorului
comercial Petre Marin, care fusese şi el invitat, în final accept. Ajungând
însă pe această poziţie am deranjat şefii mei prin comportamentul atipic. La o
şedinţă pe probleme de investiţii convocată de primul ministru Dăscălescu, după
ce constructorii au dat termene fanteziste de finalizare a lucrărilor, am dat termenul de punere în
funcţiune trei luni de la recepţia investiţiei. Dăscălescu a insistat să spun o
dată exactă, am refuzat, aşa că a
intervenit ministrul Dinu care a adunat cele trei luni ale mele la data
furnizată de constructori. Cu o altă ocazie ministrul adj.Paraschiv mi-a cerut
să-l destitui pe directorul mecano-energetic Fărcăşescu (căruia nu aveam ce
să-i reproşez) şi să numesc în locul lui pe Popovici, dar nu am făcut-o. Prin
august ministrul adj. Paraschiv îşi anunţă vizita la Timişoara, îl aştept la
aeroport conform uzanțelor, ne oprim
apoi la Comitetul judeţean de partid. El intră singur la primsecretar,
IO rămân pe hol unde ne aştepta directorul Bunea de la Azur. După circa o
jumătate de oră Paraschiv iese şi ne continuăm drumul spre combinat, inclusiv
Bunea. Aici Paraschiv convoacă o şedinţă
cu comitetul de partid plus directorii adjuncţi, şefii de secţii şi servicii, la
care IO nu sunt invitat, anunţând destituirea mea şi numirea lui Bunea ca
director general. Nu mi-a plăcut poziţia
aşa că am simţit o uşurare
revenind de unde am plecat, scârbit doar de modul în care s-a făcut schimbarea.
Bunea a rezistat un an, apoi a fost destituit şi numit director peste cimitire,
dar după puțin timp timp a murit de supărare. Aşa se făceau promovările şi
destituirile în sistemul comunist. Am prezentat cazul meu personal, pentru că
am auzit de multe ori justificări din partea celor care au semnat angajamente
la securitate că au facut-o pentru că altfel nu ar fi putut să se afirme în
profesie. În sistemul comunist la promovări se întocmea un dosar de către cei
de la serviciul personal, poate că se lua şi un aviz de la Securitate, dar mă
indoiesc că aceştia ar fi putut zice nu-l promovaţi pentru că a refuzat să fie
informator. În schimb când era vorba de o plecare în vest, Securitatea avea
ultimul cuvânt în sensul că era suficientă rezoluţia ” nu prezintă încredere “
şi nimeni nu mai avea curajul să aprobe deplasarea. Rezultă că numai
oportunismul este motivul semnării angajamentelor de informatori, cel puţin în
perioada anilor de după 1970 .
4.Perioada revoluţiei , partea a doua .
Revenind la întrebările cpt. Paşca îi
răspund că oamenii sunt nemulţumiţi că s-a tras în mulţime, că sunt morţi şi
răniţi, că nu pot să intre în spitale să afle care este situaţia rudelor, că nu
pot să-şi ridice morţii să-i îngroape creştineşte, că sunt dispăruţi sau
arestaţi despre care nu se ştie nimic, că de ce nu se publică lista morţilor,
răniţilor şi arestaţilor. Referitor la absenţi îi răspund că producţia nu a
fost oprită, deci oamenii au fost la lucru şi nimeni nu a raportat că nu i-a
venit schimbul. Secţia fiind cu foc continuu le permiteam oamenilor să facă
unul în locul altuia fără o aprobare specială din partea mea, singura condiţie
era să nu rămână postul făra om. Ştiam, de exemplu, că unul din operatorii de
la tabloul de comanda, Boroş Emerich, n-a venit la serviciu fiind arestat, dar
îmi displăcea să furnizez informaţii despre anumite persoane. Paşca pleacă fără
sa facă nici un comentariu şi de atunci nu l-am mai văzut. La şedinţa de la ora zece ne ţine o cuvântare
secretarul cu probleme economice de la municipiu (cred că Murărescu ), foarte surescitat, care ne spune că bande
de huligani au spart geamurile şi au dat foc la magazinele din centru, distrugând
bunuri ale întregului popor, că forţele de ordine au fost nevoite sa intervină,
că s-a instituit starea de necesitate şi nu avem voie să circulăm pe stradă în
grupuri mai mari de trei persoane, pentru că în caz contrar este pericolul să
fim împuşcaţi şi să anunţăm oamenii despre această situaţie. Murărescu a avut o
sarcină uşoară, pentru că, dat fiind specificul muncii în patru ture în
combinat, la adunare n-au putut fi convocaţi, fără sa perturbe producţia, decât
şefii. La vecina noastra Elba situaţia la şedinţa respectivă a scapat de sub
control, muncitorii fiind mult mai vehemenţi decât şefii. După ora trei când am
încercat să plec acasă, ieşirea dinspre Bega
de la Elba era blocată de militari, aşa că a trebuit să o iau pe
str.Gării. De la gară, mergând paralel cu linia de tramvai, pe podul peste Bega
era o tanchetă a trupelor de securitate cu un ofiţer ieşit pe jumătate din
turelă . La scurt timp după ce am trecut cu maşina, am auzit o rafală de
mitralieră în spatele meu. Ulterior am auzit că pe strada care am trecut au
fost împuşcaţi oameni în seara respectivă. In aceeaşi seară de 18 dec .1989, un
tânăr operator, Sorin Leia, din sectia oxo, a fost împuşcat mortal în cap pe
treptele Catedralei mitropolitane, în
jurul orei 18, în timp ce aflându-se într-un grup de tineri agita steagul tricolor al României. Trebuia
să fie schimbul doi, dar nu s-a mai dus la lucru. N-a fost un glonţ întâmplător,
a fost ochit cu premeditare de pe una din clădirile din jur, singurul din grup,
probabil pentru că agita tricolorul. Marţi, 19. dec , muncitorii dela Elba au
oprit lucrul, au ieşit în curtea fabricii
şi au cerut să vină primul secretar al municipiului Radu Bălan pentru
explicaţii şi pentru a le asculta doleanţele. Armata se afla încă pe străzi şi
cum se lăsa seara începeau împuşcăturile. Miercuri am plecat mai repede de la
combinat cu intenţia de a-mi duce familia la ţară, iar IO să mă întorc în
aceeaşi zi la Timişoara. În timp ce mă pregăteam de plecare, mă uit pe geam şi
văd o coloană de muncitori care se deplasa pe bulevardul Eroilor de la Tisa
spre centru. Erau muncitorii de pe platforma industrială din Calea Buziaşului
şi de la UMT. Străzile se umplu de oameni. Aceştia nu mai erau huliganii despre
care vorbise Murărescu. Renunţ să mai plec, de fapt mi-am dat seama că nu voi mai putea părăsi oraşul. Armata a
început să se retragă de pe străzi în ordine şi fără incidente, soldaţii
fraternizând cu muncitorii. Nu am aflat nici până astăzi cine a dat ordin de
retragere a armatei, trupelor de securitate şi miliţiei de pe străzile
Timişoarei în după amiaza zilei de 20 decembrie, pentru că retragerea s-a făcut
simultan, evident la un ordin. La ora 19
Ceauşescu a ţinut o cuvântare la televiziune vorbind despre bandele de huligani
din Timişoara, în condiţiile în care oraşul era în mâinile muncitorilor de cinci
ore, deci populaţia unui întreg oraş era total desconsiderată. După trei zile
în care cum se lăsa întunericul începeau împuşcăturile care ţineau toată
noaptea, a urmat o seară şi o noapte într-o linişte mormântală, nu s-a mai
auzit nici o împuşcătură .Timişoara era un oras liber în mâinile timişorenilor.
Ceauşescu s-a întors din Iran în 20 decembrie la ora 15. La şedinţa de la ora
18 la întrebarea sa care este situaţia la Timişoara , comandanţii militari i-au
răspuns că este linişte. Nimeni din anturajul lui Ceauşescu n-a îndrăznit să-i
spună că Timişoara este în mâna oamenilor muncii şi că acolo nu mai acţionează
câteva bande de huligani cum fusese informat iniţial. În 21 decembrie toate fabricile
din oraş au oprit lucrul, oamenii plecând spre Piaţa Operei. Muncitorii din
combinat au propus oprirea completă a producţiei ca să poată merge şi ei în
centru, am convenit să lăsăm în funcţie doar secţia oxo pentru a consuma
propilena din cele două sfere de câte 1000 metri cubi, care erau aproape pline
şi să rămână doar cei implicaţi direct
în producţia oxo. Oraşul era izolat de exterior, inclusive telephonic, ne
aşteptam la represalii de genul unui bombardament în zona sferelor, iar
cantitatea mare de propilenă, în anumite condiţii, putea duce la o explozie echivalentă cu jumătate din bomba
atomică aruncată la Hiroshima. Sferele de propilenă se aflau la circa 300 de
metri de zona cu locuinţe. Iniţial Combinatul Petrochimic fusese prevăzut sa
fie construit la Utvin, unde s-au şi turnat o parte din fundaţii, dar cei de la
Intreprinderea de produse chimice Solventul au tras sforile pentru a fi mutat
pe teritoriul ei, aşa s-a ajuns ca cele două veritabile bombe să fie practic în
oraş. Cea care a decis schimbarea amplasamentului a fost Elena Ceauşescu, gâdilată
în orgoliul ei de “savantă “ prin plasarea în capul listei de coautori la
numeroase brevete de invenţii ale cercetătorilor din Centrul de cercetări al
Solventului. Legătura cu HI Pancevo se făcea prin radiotelefon, prin relee
proprii, securitatea n-a îndrăznit s-o întrerupă, aşa că am cerut noi să
oprească pomparea de propilenă şi etilenă .Noaptea din 21 spre 22 decembrie a
fost de asemenea deosebit de liniştită, fără împuşcături. Aproape trei zile
Timişoara a fost complet izolată de restul ţării, într-o linişte totală, la
propriu şi la figurat. Incepând cu seara lui 22.decembrie au început din nou
împuşcăturile şi isteria teroriştilor. Următoarele trei nopţi au fost de groază,
de câteva ori a trebuit să ne culcăm la podea din cauza intensităţii cu care se
trăgea. Totul s-a interupt la fel de brusc cum a început, odată cu anunţarea
executării sotilor Ceauşesu în seara de 25 decembrie, sugerându-se că
teroriştii au abandonat lupta odată cu executarea şefului lor. Atunci am
răsuflat uşuraţi şi nu ne-am întrebat de ce mai întâi ne este prezentat filmul
execuţiei şi nu capturarea lor cum era logic. Astăzi ştim că ei au fost
prizonieri în unitatea militară din Târgovişte încă din după amiaza zilei
de 22 decembrie .
5. Întrebări cu răspunsuri amare .
De ce s-a ţinut secretă
capturarea soţilor Ceauşescu timp de trei zile, ca apoi sa fie judecaţi în
cinzeci şi cinci de minute şi executaţi imediat ? Poate dacă în acest timp n-ar
fi fost ucişi peste 1600 de oameni, aproape de zece ori mai mulţi decât înainte
de arestarea lor, nu ar fi apărut această întrebare. Nu era normal ca imediat după
capturarea lor să se transmita la televiziune imagini cu ei în captivitate,
desigur cu măsurile de rigoare privind locul detenţiei? Ştia Ceauşescu ce se
întâmplă în ţară cât timp a fost arestat ? Evident că nu, fiind complet izolat.
Dacă aceşti “ terorişti “ erau consideraţi fideli lui Ceauşescu, de ce nu s-a
cerut acestuia să le ordone să se supună noilor comandanţi numiţi chiar de el,
de exemplu generalului Stănculescu ? Care a fost misiunea acestor “terorişti ”
? Logic trebuiau să-şi salveze şeful şi să-i anihileze pe liderii care
conduceau revolta. N-au încercat să facă nici una din cele două, dovadă că nici
măcar nu au tras în direcţia balconului Operei din Timişoara sau clădirii
Comitetului Central ,unde se aflau liderii revoltei. După douăzeci de ani încă
se mai văd urmele gloanţelor din jurul geamului de la podul clădirii din faţa
Operei destinate” teroristului” care
începuse “ sa tragă “de acolo, dar nici un glonţ n-a lovit faţa clădirii
Operei. Paradoxal dar logic, întreaga
comportare a acestor “ terorişti fideli lui Ceauşescu “ne duce la concluzia că
aveau două scopuri : a) să facă legitimă în faţa poporului noua conducere,
“care şi-a riscat viaţa “ în timp ce
forţelor fidele lui Ceauşescu
trăgeau “din orice poziţie” şi b)
uciderea soţilor Ceauşescu ca singura soluţie pentru oprirea carnagiului. Se
pune de asemenea întrebarea de ce a fost chemată populaţia civilă, neînarmată
să apere televiziunea şi alte clădiri publice contra “ teroriştilor”. .Normal
şi logic era să se facă apel populaţiei sa părăsească străzile când se lasă
întunericul pentru a uşura acţiunile armatei împotriva “ teroriştilor ” . Spre
onoarea sa generalul Guşe a propus-o, dar Iliescu s-a opus. În realitate tocmai
asta se urmărea ca armata sa nu poată acţiona, iar” terorişti” să se poată
deplasa şi camumfla mai uşor printr-o mulţime dezordonată de oameni, iar
efectul acţiunii lor era mai amplu şi mai senzaţional. În plus dacă ar fi rămas
numai armata să se lupte cu “teroriştii ”, liderii militari ar fi putut avea
pretenţii privind preluarea puterii, cel puţin în prima etapă. De altfel
liderii militari au început să colaboreze cu revoluţionarii reprezentaţi, cu
dela sine putere, de Ion Iliescu încă în după amiaza de 22 decembrie. Miliţia,
Securitatea şi trupele de securitate s-au subordonat armatei încă din 17
decembrie, odată cu lansarea consemnului” Radu cel Frumos”, care însemna stare
de război. De ce nu s-a folosit în lupta cu “teroriştii “ USLA ( Unitatea
Specială de Luptă Antiteroristă ) care prin comandantul ei col.Ardeleanu s-a
pus la dispoziţia lui Ion Iliescu încă din 22 decembrie? Erau 1600 de luptători
antrenaţi exact pentru a lupta împotriva “ teroriştilor ”, incomparabil mai
eficient decât armata. Nu numai că n-au fost utilizaţi dar s-a încercat să se
sugereze că tocmai ei ar fi “ fidelii terorişti ái lui Ceauşescu ”, atrăgându-i
în seara de 23 decembrie într-o capcană
în faţa Ministerului Apărării, unde cele trei transportoare blindate uşoare
chemate pentru ajutor au fost distruse de tancurile din jurul ministerului, iar
echipajele, inclusiv seful de stat
major colonelul Trosca, omorâte şi
lăsate în stradă trei zile, ca o dovadă că teroriştii există. Aici “regizorul” măcelului este cunoscut:
proaspătul ministru al apărarii Nicolae Militaru. Cazul uslaşilor omorâţi
merită analizat. Să presupunem că generalul Militaru a dorit în mod sincer să
cureţe zona din faţa ministerului de “ terorişti “ şi masacrarea uslaşilor
chemaţi în ajutor a fost un accident, o eroare umană. Dacă este aşa de ce
uslaşii răniţi au fost lăsaţi şase ore
fără să le fie acordat primul ajutor ? De ce timp de trei zile
trupurile celor opt uslaşi ucişi au fost lăsate în stradă, sub pază militară,
cu inscripţia “ terorişti “, pentru a fi batjocorite de populaţia din zonă şi
prezentaţi ca “ teroriştii fideli lui Ceauşescu “ la televiziune ? Este evident
că n-a fost eroare sau accident, ci o crimă cu premeditare cu scopul de a
manipula populaţia în direcţia dorită. Aşadar cei din Ministerul Apărării,
aflaţi în jurul generalului Militaru, printre care şi generalul Stănculescu, au
ştiut în mod cert, în 23 decembrie, că “ teroriştii “ nu sunt aşa zisele trupe
speciale fidele lui Ceauşescu. Au omis oare cei doi generali să-i spună lui Ion
Iliescu acest lucru ? Nu s-a apelat nici la trupele de securitate ,al căror
comandant gen. Chiţac de aemenea s-a pus la dispoziţia lui Ion Iliescu în
aceeaşi seară de 22. decembrie. Tot pentru a sugera că şi aceste trupe ar fi
fidele lui Ceauşescu s-a înscenat masacrul de la Aeroportul Otopeni, când
elevii şcolii de ofiţeri de securitate chemaţi
în ajutor au fost întâmpinaţi cu foc şi măcelăriţi. Pentru că nu ştim
cine au fost “teroriştii “, nefind capturat, mort sau viu nici unul, ştim în
schimb cine a beneficiat de acţiunile lor. In criminalistică există o regulă
când are loc o crimă cu autor necunoscut, cercul suspecţilor începe de la cei
care ar putea sa profite de pe urma ei. Persoana care a profitat din plin de pe
urma acţiunii “teroriştilor “ este cea
care a ajuns în cea mai înaltă poziţie din stat, adica Ion Iliescu. În 21 decembrie, fiind în Piaţa Operei din
Timişoara, am auzit cu urechile mele pronunţându-se numele Iliescu ca posibil
înlocuitor al lui Ceauşescu .M-am întrebat de multe ori, dar n-am reuşit să
aflu , cine a fost persoana care a lansat prima acest nume, cu
treizecişişase de ore înainte ca el să
apară la televizor. Dacă am afla una din enigmele revoluţiei ar fi
clarificată.. În 22 decembrie , în perioada în care Ion Caramitru îi spunea lui
Mircea Dinescu ; “ Mircea , fă-te că lucrezi !”, a apărut şi generalul Militaru
în uniformă, care primul, îl anunţă pe
Iliescu să vină la televiziune. Locuitorilor Timişoarei le era cunoscut numele
încă în urmă cu o zi, acum era făcut cunoscut în toată ţara. De ce primul civil
care a intrat în Ministerul Apărării în seara de 22 decembrie a fost Ion
Iliescu, adus de generalul Nicolae Militaru ? Cum a reuşit apoi Ion Iliescu
să-i convingă pe ceilalţi generali prezenţi acolo să accepte reactivarea şi
numirea ca ministru al apărării pe generalului Militaru ? Românii au un proverb : “ Spune -mi cu cine
te însoţeşti , ca să-ţi spun cine eşti “. Mai sunt câteva coincidenţe
interesante . Din 1984, când a fost
“trecut “ de la Ape la conducerea Editurii tehnice, beneficiind de toate
avantajele nomenclaturii comuniste, locuind în continuare în vila din cartierul
select Primaverii, nu a mai ieşit în evidenţă până în după amiaza de 22
decembrie, când Ceauşescu fusese abandonat în plin camp. N-a semnat nici
scrisoarea celor şase, n-a fost nici la mitingul din 21decembrie, n-a riscat nimic, parca ar fi
fost sfătuit să rămână în rezervă. Încercările de declanşare a revoluţiei au
avut loc în Iaşi ( eşuată ) şi Timişoara, oraşe în care era cunoscut . A fost
cinci ani student la Moscova , timp suficient pentru îndoctrinare, pentru a
deveni un adevarat homo sovieticus şi pentru a fi evaluat ca potenţial.
În noembrie1988, Silviu Brucan s-a întâlnit cu Gorbaciov cu scopul de a obţine ajutorul acestuia pentru
debarcarea lui Ceauşescu, Gorbaciov a spus că aceasta este o problemă sută la sută
româneasca şi că el nu se implică, că vârful PCR-ului trebuie retezat, dar
partidul trebuie să rămână principala forţă politică în România. Brucan a
obţinut totuşi promisiunea ca el va fi protejat de o eventuala razbunare din
partea lui Ceauşescu. Aceasta s-a realizat prin vizite periodice ale
corespondentului de la Bucuresti al publicaţiei Pravda, ceea ce a permis
şi schimburile de informaţii.
Constantin Pleşakov, care aminteste despre această întâlnire în cartea
sa “There is no freedom without
bread ! 1989 and the Civil War that brought down communism “ editura
Farrar , Straus and Giroux ,NY , 2009 , spune însă că Gorbaciov în 1989 , era mai mult un , “ King
Lear “ decât un “King Richard “ (
pag.213 ) . KGB –ul se distanţase de el pentru că permisese destrămarea
lagărului comunist. Chiar dacă Gorbaciov a dat asigurări că nu se va implica,
nu înseamna că va face acelaşi lucru şi KGB-ul. Ce motive ar fi avut KGB-ul să
se implice în răsturnarea lui Ceauşescu? Un singur motiv : să propulseze la
putere un lider prosovietic, prin care să-şi protejeze interesele în zonă, cel
puţin până Rusia îşi revine din degringolada în care se afla. În acest sens Ion
Iliescu reprezenta prototipul ideal ; avea o origine “sănătoasă “ , şi-a făcut
studiile universitare la Moscova, a dovedit calităţi de lider încă de atunci,
avea o aură de opponent a lui Ceauşescu.. Se putea realiza aceasta fără vărsare
de sânge ? O ocazie s-a pierdut la congresul partidului şi ultima după
întâlnirea dela Kremlin dintre Ceauşescu şi Gorbaciov din 5 decembrie 1989. O
parte a discuţiei dintre cei doi lideri este redată de Constantin Pleşakov în
cartea susamintită. Ceauşescu începe prin a întreaba dacă ştie ce a spus Lenin
în 1903, la care Gorbaciov răspunde nu, cu un aer plictisit. “ Nu contează
cât de puţini suntem, noi trebuie să ţinem steagul sus “ dă
Ceauşescu răspunsul. În continuare Ceauşescu se arata îngrijorat de soarta “ tovarăşului
Honecker “, aflat sub anchetă penală, întrebându-l pe Gorbaciov care va fi
soarta acestuia. Gorbaciov îi răspunde că habarnare, schimbă subiectul începând
să facă aprecieri pozitive despre gradul de instruire, educaţie şi cultură al
poporului român, insistând pe faptul că trebuie insă făcute urgent schimbări.
Întâlnirea se termină fără nici un fel de promisiuni de schimbări din partea
lui Ceauşescu. Această întâlnire eşuată s-ar putea să fi decis KGB-ul să acţioneze
în varianta Timişoara. Tökes Laszlo era un personaj bine cunoscut în Ungaria .
Când în toamna lui 1989 s-a început procedura de evacuare silită din casa
parohială, ministrul de externe maghiar l-a chemat pe ambasadorul României la
Budapesta şi l-a anunţat că Ungaria a contactat ONU în legătură cu Tökes Laszlo şi că parlamentul
maghiar l-a nominalizat pe acesta pentru premiul Nobel pentru pace, în consecinţă
cerea să nu-l evacueze. Totuşi, deşi era logic că va face valuri, hotărârea de
evacuare a fost emisă în 7 decembrie, iar Tökes Laszlo şi-a chemat enoriaşii să
se adune în 15 decembrie ( Pleşakov , pag.216 ). Deci manevra cu Tökes a fost
premeditată şi la ea au contribuit agenţii KGB infiltraţi în Securitate. Data
exactă când vor începe tulburările fiind cunoscută cu o saptămână înainte a
permis ca agenţii provocatori să fie la timp şi-n locul stabilit. Era absolut
necesară uciderea Ceauşeşti-lor ? Se pare că prin uciderea lor s-au atins şi următoarele trei obiective : a) răzbunarea lui Iliescu
pentru marginalizarea sa , b) executarea unui trădător (din punctul de vedere
al KGB-ului Ceauşescu era un trădător pentru că n-a executat ordinul comandantului
suprem la invazia Cehoslovaciei în 1968) .c) prima dovadă de loialitate din partea lui Iliescu. Dar şi
generalii implicaţi în represiune îi doreau moartea, pentru a nu fi ei acuzaţi
ei. Liderii militari n-au avut curajul să se opumă scoaterii armatei în stradă, să-l tragă de mânecă pe Ceauşescu
atrăgându-i atenţia că armata nu poate trage în proprii ei cetăţeni, chiar “
huligani “ fiind. S-ar putea spune că toate acestea sunt simple supoziţii şi
insinuări , că realizările noii conduceri instalate in 1989 contează . Dar
nerealizările ? Să amintim câteva “ scăpări “cu caracter antinaţional doar din
domeniul politicii externe , principala atribuţie a presedintelui , pe care le
formulăm sub forma unor întrebări .
1)
De ce s-a acceptat
recunoasterea independenţei Basarabiei sub denumirea de Republica Moldova ? Nu
ştia preşedintele că după revenirea Basarabiei la patria mamă în 1918, Uniunea
Sovietică a înfiinţat o republica moldovenasca la est de Nistru, ca un cap de
pod pentru pretenţiile emise în 1940 ?
Nu ştia preşedintele că în Pactul Ribenntrop-Molotov se face referire la
Basarabia, care a dispărut de pe hartă în urma acestei recunoaşteri, şi nu la
Moldova ? Nu ştia preşedintele că există o provincie românească cu numele
Moldova ? Că noul stat independent s-ar
putea să pretindă integrarea provinciei cu acelasi nume, ceea ce s-a şi
întâmplat sub preşedintele Voronin ?
2)
De ce s-a refuzat , în 1991,
propunerea liderilor basarabeni de reintegrare a Basarabiei în patria mamă ? ( Curentul
Internaţional , 10 septembrie 2009). La această întrebare Ion Iliescu a
răspuns, într-un interviu, că nu erau
condiţii, că Armata a –XIV- a se afla la Tiraspol. Nu acesta este motivul. Constantin
Pleşakov în cartea sa susamintită (
pag.220 ) redă discuţia dintre ambasadorul SUA la Moscova Jack Matlock şi ministrul adjunct de externe rus Ivan Aboimov, în 24 decembrie
1989, în urma difuzării informaţiei, transmise de Radio Bucureşti în 23
decembrie, că până la acea dată sunt 70 000 – 80 000 de morţi şi 300 000 de
răniţi în România ( încă o manipulare ). Îngrozit de aceste cifre, ambasadorul
american îl întreabă pe ministrul rus, dacă nu ar exista o posibilitate ca
Rusia să ajute cu trupe militare FSN-ul
împotriva forţelor loiale lui Ceausescu. Răspunsul a fost că Rusia a renunţat
la doctrina Brejnev de intervenţie armata în ţările din sfera sa de influenţă
şi că nu va interveni. Astăzi avem însă doctrina Putin, în urma trecerii
recente prin Duma a iniţiativei legislative a preşedintelui Mevdeev, care
autorizează armata rusă să intervină oriunde în lume un cetăţean rus este
ameninţat, mult mai agresivă ca doctrina
Brejnev .
3)
De ce presedintele a acceptat
să participe şi să ia cuvântul la prezenterea finală Raportului Comisiei Wiesel
din 11.noembrie 2004 ? După greşeala numirii ca presedinte al acestei comisii a
unui antiromân declarat şi acceptării ca din aceasta comisie să facă parte
numai evrei şi câteva cozi de topor cu nume româneşti, rezultatul fiind că, în
loc de o analiză imparţială, a ceea ce
s-a întâmplat cu evreii români în timpul ultimului război mondial, a ieşit un
act de acuzare jignitor la adresa românilor,
putea evita prezenţa sa la final, care a echivalat cu acceptarea
raportului. Membrii comisiei nu au îndraznit prezentarea raportului în
parlament, aşa ca au recurs la acest subterfugiu. În literatura de specialitate
se citează acest raport, specificând ca a fost acceptat de presedintele Ion
Iliescu.
Numele de cod al declarării stării de
război în 17 decembrie 1989 a fost “Radu cel Frumos “, un domnitor unealtă a
turcilor, fratele marelui domnitor Vlad
Ţepeş , mort eroic pentru ţara sa. Preşedintele Ion Iliescu a avut
oportunitatea istorică să refacă România Mare, să aducă prosperitate românilor şi să fie un
conducător de talia Regelui Ferdinand sau domnitorului Vlad Ţepeş. A ratat
ambele oportunităţi, aşa că va intra în istoria românilor ca un preşedinte din
categoria lui Radu cel Frumos.
Decembrie
2009 Ioan
Ispas
Newark , DE
Trimis la
Curentul Internaţional , publicat în 17 dec.2009
