07 octombrie, 2020

Despre români

 Mircea Cartarescu:

"Daca traiesti numai in Romania, e posibil sa nu-ti dai seama ca e ceva in neregula cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te misti o data cu el. Esti una cu toti ceilalti. 

Dar daca te intorci, dupa o vreme indelungata, in tara e cu neputinta sa nu fii izbit de cat de anormala e umanitatea de aici. De cat de chinuiti sunt oamenii si de cat de rai devin din cauza asta.

Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda, ca una dintre cele mai raspandite strategii de supravietuire este mitocania agresiva.

In orice tara civilizata oamenii incearca sa-si menajeze nervii cat se poate de mult. Sunt prevenitori unii fata de altii in forme duse aproape pana la caricatura.

Si-au dezvoltat zambete sociale si ritualuri de contact care sa elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte.

Cand cineva te contrazice, ii zambesti si spui: "We agree to disagree" ("am cazut de acord ca nu suntem de acord").

Cand cineva te calca pe picior, te grabesti sa-ti ceri tu scuze. O ipocrizie blanda si surazatoare te intampina peste tot, ca un balsam care alina toate ranile si satisface toate susceptibilitatile.

Aceasta ipocrizie poarta numele de politete si e esentiala pentru fluidizarea substantei sociale.

Romanul nu este asa pentru ca nu poate fi, obiectiv, asa. Pentru ca la noi, daca esti bun, esti calcat in picioare.

Sa ne imaginam o tanara care devine vanzatoare. Isi iubeste meseria si isi propune sa fie cat mai draguta si mai serviabila cu clientii. Zambetul profesional, acel zambet care vinde marfa, i se va sterge insa curand de pe fata dupa ce vreo cinci-sase insi ii vor tranti cate-o badaranie sau vor incepe sa urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru.

Sunt toate sansele ca dupa o luna de zile zambetul sa-i dispara complet, iar dupa un an sa avem vanzatoarea noastra standard, acra si scarbita, care te repede de nu te vezi.

Badaranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badarani din nastere. Si ei sunt bieti oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliti de cand se stiu. Au devenit scarbosi pentru ca au simtit pe pielea lor ca nu tine sa fii dragut cu ceilalti.

Pentru ca, la toate ghiseele, au rezolvat numai urland. Pentru ca doar fiind mitocani au avansat social, calcand peste cei blanzi. In armata, soldatii sunt extrem de chinuiti "in perioada" de sergentii lor. Cand ajung ei insisi sergenti, ii chinuiesc pe noii recruti si mai abitir.

Si tot asa, in toate straturile sociale si la toate nivelurile, romanii sunt proprii calai si propriile victime intr-o societate profund alienata psihic, o societate isterica.

Cred ca asta ne distinge, ca romani, in lume, la ora actuala: tensiunea continua la nivelul vietii cotidiene. Starea continua de explozie, care ne provoaca ulcere si atacuri cerebrale.

Conflictul generalizat al fiecaruia cu fiecare. Nu vreau sa spun prin asta ca suntem fundamental rai.

Fireste, ne-au impins spre asta saracia si lipsa de orizont, carentele de educatie, perplexitatea maselor taranesti dezradacinate si aduse in ghetourile marilor orase. Pot fi si alte explicatii obiective.

Dar e inca ceva, mai subtil, mai intunecat in tot acest cinism social. Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul incepe sa ne placa sa fim rai. Sadismul nostru rabufneste atunci in insulta si obscenitate.

Incepem sa ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului.

Curand, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rau ca tarfele si noii imbogatiti.

Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele premiu castigat cu pretul mitocaniei.

Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat printr-o lunga terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lunga, scumpa si cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata."

Despre limba română

 „Emil Cioran zicea, mai în glumă - mai în serios: “...ca să treci de la limba română la limba franceză e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract.” De ce e limba română așa o limbă unică? 

Așadar, să auzim 11 motive, care saltă limba de baștină a lui Brâncuși pe podiumul “pietrelor” rare ale omenirii.


1. Română este singura, din grupul de limbi romanice, care a supraviețuit în părțile acestea ale Europei. Rămâne un mister: cum de s-a întâmplat așa, în condițiile în care pe-aici au trecut valuri peste valuri de barbari, cu ale lor limbi slavice (din estul Eurasiei) sau uralice (din nordul Eurasiei).


2. Româna-i veche de 1700 de ani. Și că-i veche n-ar fi cine știe ce motiv de lauri, dar e veche în acel fel în care, de-am călători în timp în Țara Românească acum 600 de ani, nu ne-ar fi chiar atât de deosebit de greu să înțelegem ce le spunea unul ca Mircea cel Bătrân ostașilor săi.


Poate vă pare de la sine înțeles, dar adevărul e că foarte puține limbi din lume și-au păstrat “trunchiul” întreg. Limba lui Shakespeare sau cea a lui Napoleon nu se pot lăuda cu așa o stare de conservare.


3. Dintre limbile latine, doar româna are articolul hotărât “enclitic”, adică atașat la sfârșitul substantivului. Spunem “fata”, “băiatul”, “tabloul”, și nu “la fille”, “le garçon”, “le tableau”, cum ar fi în franceză.

Chestia asta ne conferă o melodicitate intrinsecă-n grai, plus o concizie-n exprimare. Practic, ne e de-ajuns un singur cuvânt, ca să ne facem înțeleși atunci, când ne referim la un obiect sau la o ființă anume. Ei, majoritatea popoarelor au nevoie de două cuvinte pentru asta.


4. “Se scrie cum se aude.” Se scrie cum se aude, dar vine la pachet cu sute de particularități de pronunție pe care noi, români fiind, le punem în aplicare ușor, natural, fără să le pritocim.


N-avem nevoie de manualul de fonetică la capul patului, pentru ca organul din cavitatea bucală să se miște într-un fel când rostim “ceapă”, și în alt fel când rostim “ea”. Chiar dacă grupul de vocale e același. Pentru vorbitorii de arabă, de pildă, regula asta se învață cu creionul sub limbă – sunt dintre cei cărora le vine greu.


5. Lingviștii spun că, cel mai și cel mai bine, româna s-ar asemăna cu dalmata, din care istoria păstrează doar câteva sute de cuvinte și propoziții. Problema cu dalmata e că nu mai circulă. Sunt 0 vorbitori de dalmată pe Terra în acest moment, și probabil c-așa vor rămâne până la finalul veacurilor.

Dalmata a fost declarată limbă moartă pe 10 iunie 1898. Este data decesului ultimului ei vorbitor, croatul Tuone Udaina, care o stăpânea parțial. Înainte să moară, Udaina a mărturisit, că limba îi e familiară încă din mica copilărie, că și-i amintește “ca prin vis” pe părinții lui conversând, uneori, în această limbă.


6. Româna e limba cu al treilea cel mai lung cuvânt din Europa. “PNEUMONOULTRAMICROSCOPICSILICOVOLCANICONIOZĂ”, 44 de litere. Definește o boală de plămâni care se face prin inhalarea prafului de siliciu vulcanic. Interesant e, că boala nu prea se face, deci nici cuvântul nu se folosește.


7. Limba română e intrată în patrimoniul UNESCO, aidoma Barierei de Corali din Australia, Marelui Zid Chinezesc ori Statuii Libertății. Româna a intrat în patrimoniul imaterial al lumii prin două cuvinte. E vorba de “dor” și “doină”, două cuvinte intraductibile, concluzionează UNESCO.

“Dor” și “doină” se comportă mai degrabă ca niște diamante roz, decât ca niște alăturări de sunete – exprimă emoții, într-atât de specifice culturii noastre, încât traducerea lor în alte “glasuri” ar fi o contrafacere. Nu mai e nevoie să precizăm, că tot ele trec drept cele mai bogate în sens substantive din română.


8. Alt aspect unic în lume, româna “dirijează” cuvintele latine după regulile balcanice. Vocabularul e, vorba vine, “italienesc”, dar rânduielile gramaticale sunt de tip slav. Apar și coabitări între cele două registre, latin și slav.

Concret, cazurile dativ și genitiv au aceeași formă (ca-n latină), timpul viitor și perfect se formează după o regulă hibrid între latină și slavă, dar infinitivul se evită (ca-n limbile slave).


9. Nicio altă limbă nu folosește atâtea zicători și expresii. Româna e printre puținele limbi în care “câinii latră și ursul merge”. E limba cu cele mai absurde imagini proverbiale, dar și limba în care proverbele, deși tot un fel de metafore, sunt considerate limbaj accesibil, limbaj “pe înțelesul tuturor”.

Proverbele astea, spun specialiștii, exprimă cea mai intimă preocupare a poporului român – sensul să fie bogat, dar fraza să fie scurtă. Să spui mult în foarte puține cuvinte (la asta se referea și Alecsandri în celebra “românul s-a născut poet”). Cu titlu de curiozitate, cele mai numeroase zicători autohtone au ca subiect înțelepciunea – aproximativ 25% din totalul frazelor-proverb.


10. La fel de luxuriantă se dovedește româna și-n ceea ce privește numărul de cuvinte. Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, ne dă de înțeles că româna-i între primele 8 limbi ale lumii. Ultima ediție a “Marelui Dicționar al Limbii Române” adună 170.000 de cuvinte. Asta-n condițiile în care autorii au lăsat de-o parte diminutivele, și alea vreo 30.000.


11. La cât de veche e pe teritoriul european, româna ar trebui să aibă dialecte in interior, teritorial – adică limba locuitorilor din Banat, de pildă, să fie mult-diferită de cea a locuitorilor din Maramureș (vezi triada spaniolă-bască-catalană din Spania).

Și totuși, nu-i cazul limbii române, în “curtea” căreia există graiuri și regionalisme, însă nu dialecte. Filologi ca Alexandru Philippide și Alf Lombard susțin că, iarăși, din punctul ăsta de vedere, româna e un fenomen fără precedent în lume…“

                  Articol redistribuit.

06 octombrie, 2020

Nu crezi până nu vezi...

 Sunt calamități, sunt boli, sunt pandemii, care au efecte pe care dacă nu ți se întâmplă ție sau unor persoane cunoscute, nu ești pătruns de consecințele acestora. Treceam zilnic pe scara blocului, pe lângă apartamentul unui prieten, nu era o relație așa strânsă de vecinătate ca să încerc ușa , dar în zilele când erau acasă se auzea din interior un dialog cu voce mai tare...da, erau acolo. De câteva săptămâni, era perfect liniște, am crezut că erau plecați undeva sau poate în străinătate. Astăzi mă întorc acasă de la sala de sport, un alt vecin de pe scară mă întâmpină și îmi spune: Știi că a murit Emil, de Covid19...Rămân mască! Mă grăbesc să intru în apartamentul meu și să deschid calculatorul, într-adevăr găsesc pe Facebook informații legate de dispariția prietenului și colegului meu. Eram complet derutat. Caut explicații pe care unii , mai informați mi le-au dat: După o luptă de cinci săptămâni cu boala declanșată de Covid19...s-a întâmplat ce s-a întâmplat...

Suntem încă în pandemie, măsuri de prevenție ni se spun zilnic prin mass-media, cine le respectă cu ce acuratețe, cât sunt de eficiente, numai Dumnezeu știe. Ce se face și cum sunt tratați cei în situații critice, este un mister al sistemului nostru sanitar, și așa destul de firav organizat și dotat. Apar știri care arată că anumite medicamente dedicate acestui tip de boală cauzată de virus, sunt insuficiente sau lipsesc momentan, cei care vor beneficia de ele sunt cei aleși să trăiască?  Nu este public cum se tratează un bolnav în stare critică, și unde este posibil, se pare că nu peste tot unde sunt locuri la ATI, până la urmă cred că rămâne principiul: Care rezistă, rezistă... dacă nu dăm vina pe vârstă sau comorbidități.

02 octombrie, 2020

APROPO DE BACILI ȘI VIRUȘI...

 

Tot Topârceanu ne salvează !

 

Nu e prima oară când umanitatea trebuie să înfrunte duşmani invizibili, dar capabili să devină letali. În 1928, la Teatrul Naţional din Iaşi, George Topârceanu a urcat pe scenă pentru a susţine o conferinţă în versuri. Subiectul era bacilul Koch, evenimentul făcând parte dintr-un festival al Societăţii pentru Profilaxia tuberculozei. Vom reda aici câteva fragmente din conferinţa lui Topârceanu, ale cărui sfaturi sunt demne de luat în seamă – măcar pentru caracterul lor umoristic – chiar şi astăzi!

 

Întâi de toate, cum arată duşmanul de care trebuie să ne ferim?

 

După savanți și medici ca doctorul Argon,
Bacilul se prezintă sub formă de baston…
Dar bolnavii, săracii, spun doctorului Ciucă,
Că lor li se prezintă sub formă de măciucă!
Ce-i el de fapt? Un zero, un fel de vârcolac
Nici cât un ou de muscă, nici cât un vârf de ac, —
Ceva așa, cilindric… Regret că nu găsesc
O cretă și-o tabelă ca să vi-l zugrăvesc.

 

Cum se răspândeşte bacilul lui Koch?

Bacilul despre care aș vrea să vă vorbesc
Se află-aici în sală… știu bine că m-ascultă,
Dar nu vrea să-și trădeze prezența lui ocultă.
Intrarea n-a plătit-o fiindcă-i mititel,
Dar unde-i lume multă acolo e și el!
Incognito ca regii și nepoftit pătrunde
În orice fel de casă; îl întâlnești oriunde:
În berării, pe stradă, la cinematograf;
Îi place să se joace cu alți bacili în praf;
Se duce la plimbare cu trenul, cu tramvaiul,
Și peste tot se ține de bietul om ca scaiul.

 

Cum putem evita contaminarea?

Să nu stai toată ziua vârât cu nasu-n scripte,
Iar laptele și carnea — să fie bine fripte.
În orice alimente și-n orice băutură
Să puneți acid fenic — nu mult: o picătură…
Și cel puțin o dată la două săptămâni
Tot omul să se spele pe față și pe mâini…
La poștă sau la gară (și-n orice loc murdar)
E obligat tot omul să scuipe-n buzunar,
Că pe podea nu-i voie decât în caz de boală…
Iar când te duci la teatru sau intri în vreo școală
Și aerul de-acolo îți pare echivoc,
E mai recomandabil să nu respiri de loc…
Acei ce au bronșită sau tuse măgărească,
De semenii lor teferi grozav să se ferească!
Să nu-și mai piardă noaptea cu lucruri nepermise,
Să țină toată iarna ferestrele deschise
Iar vara să se ducă la aer, la Sinaia,
Să steie-nchiși în casă, c-afară-i udă ploaia…
Pe lângă asta-i bine, când suferi de-anemie,
Cu propria ta viață să faci economie.
De nu vrei ca la urmă să te trezești mofluz,
Evită surmenajul și orice fel de-abuz,
Rărește-o cu tutunul, mai lasă băutura!…
Iar dacă, din păcate, vrei să-ți apropii gura
De epiderma unei persoane din elită, —
Oricât ar fi persoana aceea de grăbită,
La locul ce urmează să fie sărutat
Să dai întâi c-o cârpă muiată-n sublimat.
Ori, ca să fiți mai siguri de viață, eu vă zic:
Nu sărutați nici mână, nici gură, nici… nimïc!

Gânduri scurte 9

 


A fost campanie electorală pe vreme de Covid 19, au fost chiar alegeri cu măsuri de protejare impuse, dar cu obiceiuri și metehne autohtone, au fost mai puține exitpoll-uri pentru că nu au mai aruncat cu banii aiurea, au fost discuții și suspiciuni de fraudă electorală, dar toate concentrate în zonele urbane mai populate, la țară...Dumnezeu cu mila.

Se pare că nimic din ce-i absurd nu ne este străin: la Deveselu, Ion Aliman a fost votat Primar pentru a treia oară, deși era mort de 10 zile. Știrea a trecut și în presa externă.

 

Premoniția lui Adrian Păunescu, poetul național, chiar dacă unii nu sunt de aceiași părere:

 

Mortul învingător

 

Ce ţară, ce morală, ce prăpăd,

Un fapt de viaţă mai grozav ca toate,

Un mort este votat majoritar

Şi-n clasament pe toţi cei vii îi bate.

Aşa a fost şi este şi va fi

Conflictul de-ntuneric şi de groază,

Un mort învinge pe cei vii la vot

Şi ei aproape cred că îi trişează.

Şi, vai, absurde autorităţi

Se strâng buluc şi judecă drăceşte

Şi îl declară pe învinsul lui

Învingător, doar pentru că trăieşte.

Şi mortului ce i-a învins pe vii

Nici nu au apucat să-i facă groapă

Şi-n primăria lui de-nvingător

E ordin ca petrecerea să-nceapă.

Şi proştii râd, în nebunia lor,

Întărâtaţi de liniştea nocturnă

Şi unul zice: hai să-l îngropăm,

La locul care-i place lui, în urnă.

Ce ţară, ce morală, ce prăpăd,

Politică de-a pururi surdo-mută,

Învingătorul se întoarce-n sat,

Dar voturile lor nu-i mai ajută.

Probabil, e-o parabolă, aici,

Chiar dacă nu o pomeneşte cartea,

Trăim învinşi în fiecare zi,

Iar, ca să biruim, plătim cu moartea.

 

 

Bune versuri ce dau de gândit, peste timp...


18 septembrie, 2020

Gânduri scurte 8


Despre campanii electorale...de altfel anoste...

Viața fiecăruia merge înainte după o programare numai de divinitate știută. Suișurile și coborâșurile din viață pot fi influențate de oameni prin formarea lor și uneori prin voință sau relații. Dacă aceștia fac parte dintr-o anumită nație, predestinată unui anumit fel de viață cu specific național, atunci sunt supuși unor cutume sau respectă anumite proverbe. Cine împarte ,parte-și face...nici nu se pune problema, românii au în sânge cerința aceasta și caută să crească în funcție sau să parvină, astfel ca să ajungă printre cei care împart. Ajunși într-o funcție publică, dar și privată, au un  țel, să sufere de sindromul pixului, cine aprobă și semnează poate avea partea lui...E un fel de boală de care scapi cu greu, o duci cât îți este firul, rareori scapi prin izolare, undeva cu gratii. Manifestarea acestui sindrom, duce cu gândul la bancul cu milițianul/polițistul : Cine are întotdeauna dreptate ? Cel care întocmește și semnează procesul verbal...

Restul ... e tăcere, vorba filmului lui Nae Caranfil.


https://www.facebook.com/sava.mina/videos/10208075075030635

12 septembrie, 2020

Îmi plac poveștile cu Muntele Athos...

 CEL MAI NEFERICIT OM. 

- CĂLUGĂRUL CARE A PRIVATIZAT ROMÂNIA -


Intrăm în curtea Schitului Sf. Andrei din Athos. Oprirea nu era în program. Dar ”fratele” Daniel voia să cerceteze magazinul cu obiecte de cult. După vreo 20 de minute, așteptându-l să cumpere suvenirurile sfințite, se apropie de mine călugărul care avea în grijă magazinul. 


Venea încet, se legăna de pe un picior pe altul, cu statura și aparența lui de Hodor din Game of Thrones. Aparența dispare în clipa în care îi întâlnesc ochii: blânzi, precum azurul Egeei. ”Cu ce vă ocupați voi?” mă întreabă bătrânul monah. ”Suntem DJ-i de radio în România!” De sub barba albă, încâlcită, răsare un zâmbet perfect senin, asemenea cerului de deasupra Muntelui Sfînt, în ziua întâmplării. ”Ce meserie minunată! Și ce faceți, puneți muzică?” ”Punem muzică și spunem vorbe…” am fost în stare să îi răspund. 


Călugărul se sprijină pe piciorul drept, trage toată liniștea Athosului în piept și își începe povestea: ”M-am născut în Paradis, pe o insulă mică, Spetses. Insula Magicianului, dacă ați citit Fowles… Eram săraci, dar fericiți. Noi, grecii, zdrențuroși, ne jucam cu copiii turiștilor bogați. În joaca unor copii, n-ar trebui să existe diferențe. Azi, asta nu se mai întâmplă…” 


Ne povestește cum a urmat școli superioare, s-a angajat la o companie multinațională de audit, una din Big Four și ”în 1992, după Ceaușsescu, șefii mei m-au trimis în România. Trebuia să fac auditul pentru privatizarea Sidex Galați...” Minute bune, părintele de la schit ne vorbește despre povestea lui de dragoste cu România.


Dar, pe măsură ce înaintează în poveste, seninul din ochi se tulbură, nori grei acoperă cerul Athosului: ”Aveam tot ce îmi doream. O carieră de succes la Ernst&Young, îmi permiteam vacanțe cu elicopterul…dar nu aveam timp pentru ele. Stresul era atât de mare încât, în 1999, am căzut într-o gravă depresie, slăbisem, ajunsesem piele și os. Eram cel mai nefericit om cu viața cea mai fericită. Părintele Rafael Noica, român de-al vostru, fiul lui Constantin Noica, mi-a arătat atunci calea. Am ajuns aici, în Athos, și de atunci am totul, neavând nimic. Sunt trist pentru ce se întâmplă în lume, dar sunt fericit că mă pot ruga pentru Binele ei…”


Nu știu cât timp trecuse. Câteva minute, câteva zeci sau câteva ore. În Athos, oricum, timpul are altă măsură, altă curgere, altă lege. Trăiam, între zidurile schitului vechi de peste 1000 de ani, Povestea pentru care, poate, ajunsesem prima oară pe Munte. L-am întrebat pe călugărul grec care e cel mai frumos cuvânt în limba greacă: ”Nu există, în nicio limbă a Pământului, un cuvânt mai pur și mai frumos decât AGAPI. Agapi is not love. Agapi is more than love. Agapi e iubirea fără niciun interes, e iubirea pe care o dai, fără să aștepți nimic la schimb. Agapi is unconditional true love. Make Agapi, not Love!” Întocmai acestea i-au fost vorbele și nu vreau să i le traduc, a rostit asta fără să respire. 


La plecare, ascetul cu aparență de Hodor și esență de apostol ne-a oferit o îmbrațișare nesfârșită, puternică, simțeam ca-s un prunc nou-născut în brațele lui. Apoi, cu pumnul lui cât un buștean m-a lovit peste umăr: ”Pass the good messages! Fraților, sunteți o voce mai mare decât vă închipuiți. Asta aveți voi de făcut: vorbiți despre Bine. Fiți, în lume, vocea Binelui!” ”Piele de găină” ar fi prea puțin pentru a descrie emoția care mi-a inundat tot trupul la auzul și simțitul cuvintelor călugărului. 


Eram deja în prag, primisem binecuvântarea, dar am ținut să îl mai întreb ceva: ”Părinte, cum sunteți cu sănătatea?” A izbucnit într-un râs zgomotos: ”Ei, mă cam supără picioarele, dar astea nu-s probleme. Eu sunt deasupra bolii. Mintea și sufletul îmi conduc trupul. Nu renunț. Pentru că eu am renunțat o singură dată în toată viața mea…” ”Când?” întreb eu. ”Când aveam cea mai fericită viață și eram cel mai nefericit om.”


Mihai Morar

Biografia extinsă Sava Ioan Mina

  Biografia extinsă Sava Ioan Mina publicată de ziua de naștere... O biografie extinsă, de tip volum memorialistic , nu este doar o povest...