Despre limba română

 „Emil Cioran zicea, mai în glumă - mai în serios: “...ca să treci de la limba română la limba franceză e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract.” De ce e limba română așa o limbă unică? 

Așadar, să auzim 11 motive, care saltă limba de baștină a lui Brâncuși pe podiumul “pietrelor” rare ale omenirii.

1. Română este singura, din grupul de limbi romanice, care a supraviețuit în părțile acestea ale Europei. Rămâne un mister: cum de s-a întâmplat așa, în condițiile în care pe-aici au trecut valuri peste valuri de barbari, cu ale lor limbi slavice (din estul Eurasiei) sau uralice (din nordul Eurasiei).

2. Româna-i veche de 1700 de ani. Și că-i veche n-ar fi cine știe ce motiv de lauri, dar e veche în acel fel în care, de-am călători în timp în Țara Românească acum 600 de ani, nu ne-ar fi chiar atât de deosebit de greu să înțelegem ce le spunea unul ca Mircea cel Bătrân ostașilor săi.

Poate vă pare de la sine înțeles, dar adevărul e că foarte puține limbi din lume și-au păstrat “trunchiul” întreg. Limba lui Shakespeare sau cea a lui Napoleon nu se pot lăuda cu așa o stare de conservare.

3. Dintre limbile latine, doar româna are articolul hotărât “enclitic”, adică atașat la sfârșitul substantivului. Spunem “fata”, “băiatul”, “tabloul”, și nu “la fille”, “le garçon”, “le tableau”, cum ar fi în franceză.

Chestia asta ne conferă o melodicitate intrinsecă-n grai, plus o concizie-n exprimare. Practic, ne e de-ajuns un singur cuvânt, ca să ne facem înțeleși atunci, când ne referim la un obiect sau la o ființă anume. Ei, majoritatea popoarelor au nevoie de două cuvinte pentru asta.

4. “Se scrie cum se aude.” Se scrie cum se aude, dar vine la pachet cu sute de particularități de pronunție pe care noi, români fiind, le punem în aplicare ușor, natural, fără să le pritocim.

N-avem nevoie de manualul de fonetică la capul patului, pentru ca organul din cavitatea bucală să se miște într-un fel când rostim “ceapă”, și în alt fel când rostim “ea”. Chiar dacă grupul de vocale e același. Pentru vorbitorii de arabă, de pildă, regula asta se învață cu creionul sub limbă – sunt dintre cei cărora le vine greu.

5. Lingviștii spun că, cel mai și cel mai bine, româna s-ar asemăna cu dalmata, din care istoria păstrează doar câteva sute de cuvinte și propoziții. Problema cu dalmata e că nu mai circulă. Sunt 0 vorbitori de dalmată pe Terra în acest moment, și probabil c-așa vor rămâne până la finalul veacurilor.

Dalmata a fost declarată limbă moartă pe 10 iunie 1898. Este data decesului ultimului ei vorbitor, croatul Tuone Udaina, care o stăpânea parțial. Înainte să moară, Udaina a mărturisit, că limba îi e familiară încă din mica copilărie, că și-i amintește “ca prin vis” pe părinții lui conversând, uneori, în această limbă.

6. Româna e limba cu al treilea cel mai lung cuvânt din Europa. “PNEUMONOULTRAMICROSCOPICSILICOVOLCANICONIOZĂ”, 44 de litere. Definește o boală de plămâni care se face prin inhalarea prafului de siliciu vulcanic. Interesant e, că boala nu prea se face, deci nici cuvântul nu se folosește.

7. Limba română e intrată în patrimoniul UNESCO, aidoma Barierei de Corali din Australia, Marelui Zid Chinezesc ori Statuii Libertății. Româna a intrat în patrimoniul imaterial al lumii prin două cuvinte. E vorba de “dor” și “doină”, două cuvinte intraductibile, concluzionează UNESCO.

“Dor” și “doină” se comportă mai degrabă ca niște diamante roz, decât ca niște alăturări de sunete – exprimă emoții, într-atât de specifice culturii noastre, încât traducerea lor în alte “glasuri” ar fi o contrafacere. Nu mai e nevoie să precizăm, că tot ele trec drept cele mai bogate în sens substantive din română.

8. Alt aspect unic în lume, româna “dirijează” cuvintele latine după regulile balcanice. Vocabularul e, vorba vine, “italienesc”, dar rânduielile gramaticale sunt de tip slav. Apar și coabitări între cele două registre, latin și slav.

Concret, cazurile dativ și genitiv au aceeași formă (ca-n latină), timpul viitor și perfect se formează după o regulă hibrid între latină și slavă, dar infinitivul se evită (ca-n limbile slave).

9. Nicio altă limbă nu folosește atâtea zicători și expresii. Româna e printre puținele limbi în care “câinii latră și ursul merge”. E limba cu cele mai absurde imagini proverbiale, dar și limba în care proverbele, deși tot un fel de metafore, sunt considerate limbaj accesibil, limbaj “pe înțelesul tuturor”.

Proverbele astea, spun specialiștii, exprimă cea mai intimă preocupare a poporului român – sensul să fie bogat, dar fraza să fie scurtă. Să spui mult în foarte puține cuvinte (la asta se referea și Alecsandri în celebra “românul s-a născut poet”). Cu titlu de curiozitate, cele mai numeroase zicători autohtone au ca subiect înțelepciunea – aproximativ 25% din totalul frazelor-proverb.

10. La fel de luxuriantă se dovedește româna și-n ceea ce privește numărul de cuvinte. Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, ne dă de înțeles că româna-i între primele 8 limbi ale lumii. Ultima ediție a “Marelui Dicționar al Limbii Române” adună 170.000 de cuvinte. Asta-n condițiile în care autorii au lăsat de-o parte diminutivele, și alea vreo 30.000.

11. La cât de veche e pe teritoriul european, româna ar trebui să aibă dialecte in interior, teritorial – adică limba locuitorilor din Banat, de pildă, să fie mult-diferită de cea a locuitorilor din Maramureș (vezi triada spaniolă-bască-catalană din Spania).

Și totuși, nu-i cazul limbii române, în “curtea” căreia există graiuri și regionalisme, însă nu dialecte. Filologi ca Alexandru Philippide și Alf Lombard susțin că, iarăși, din punctul ăsta de vedere, româna e un fenomen fără precedent în lume…“

                  Articol redistribuit.

Nu crezi până nu vezi...

 Sunt calamități, sunt boli, sunt pandemii, care au efecte pe care dacă nu ți se întâmplă ție sau unor persoane cunoscute, nu ești pătruns de consecințele acestora. Treceam zilnic pe scara blocului, pe lângă apartamentul unui prieten, nu era o relație așa strânsă de vecinătate ca să încerc ușa , dar în zilele când erau acasă se auzea din interior un dialog cu voce mai tare...da, erau acolo. De câteva săptămâni, era perfect liniște, am crezut că erau plecați undeva sau poate în străinătate. Astăzi mă întorc acasă de la sala de sport, un alt vecin de pe scară mă întâmpină și îmi spune: Știi că a murit Emil, de Covid19...Rămân mască! Mă grăbesc să intru în apartamentul meu și să deschid calculatorul, într-adevăr găsesc pe Facebook informații legate de dispariția prietenului și colegului meu. Eram complet derutat. Caut explicații pe care unii , mai informați mi le-au dat: După o luptă de cinci săptămâni cu boala declanșată de Covid19...s-a întâmplat ce s-a întâmplat...

Suntem încă în pandemie, măsuri de prevenție ni se spun zilnic prin mass-media, cine le respectă cu ce acuratețe, cât sunt de eficiente, numai Dumnezeu știe. Ce se face și cum sunt tratați cei în situații critice, este un mister al sistemului nostru sanitar, și așa destul de firav organizat și dotat. Apar știri care arată că anumite medicamente dedicate acestui tip de boală cauzată de virus, sunt insuficiente sau lipsesc momentan, cei care vor beneficia de ele sunt cei aleși să trăiască?  Nu este public cum se tratează un bolnav în stare critică, și unde este posibil, se pare că nu peste tot unde sunt locuri la ATI, până la urmă cred că rămâne principiul: Care rezistă, rezistă... dacă nu dăm vina pe vârstă sau comorbidități.

APROPO DE BACILI ȘI VIRUȘI...

 

Tot Topârceanu ne salvează !

 

Nu e prima oară când umanitatea trebuie să înfrunte duşmani invizibili, dar capabili să devină letali. În 1928, la Teatrul Naţional din Iaşi, George Topârceanu a urcat pe scenă pentru a susţine o conferinţă în versuri. Subiectul era bacilul Koch, evenimentul făcând parte dintr-un festival al Societăţii pentru Profilaxia tuberculozei. Vom reda aici câteva fragmente din conferinţa lui Topârceanu, ale cărui sfaturi sunt demne de luat în seamă – măcar pentru caracterul lor umoristic – chiar şi astăzi!

 

Întâi de toate, cum arată duşmanul de care trebuie să ne ferim?

 

După savanți și medici ca doctorul Argon,
Bacilul se prezintă sub formă de baston…
Dar bolnavii, săracii, spun doctorului Ciucă,
Că lor li se prezintă sub formă de măciucă!
Ce-i el de fapt? Un zero, un fel de vârcolac
Nici cât un ou de muscă, nici cât un vârf de ac, —
Ceva așa, cilindric… Regret că nu găsesc
O cretă și-o tabelă ca să vi-l zugrăvesc.

 

Cum se răspândeşte bacilul lui Koch?

Bacilul despre care aș vrea să vă vorbesc
Se află-aici în sală… știu bine că m-ascultă,
Dar nu vrea să-și trădeze prezența lui ocultă.
Intrarea n-a plătit-o fiindcă-i mititel,
Dar unde-i lume multă acolo e și el!
Incognito ca regii și nepoftit pătrunde
În orice fel de casă; îl întâlnești oriunde:
În berării, pe stradă, la cinematograf;
Îi place să se joace cu alți bacili în praf;
Se duce la plimbare cu trenul, cu tramvaiul,
Și peste tot se ține de bietul om ca scaiul.

 

Cum putem evita contaminarea?

Să nu stai toată ziua vârât cu nasu-n scripte,
Iar laptele și carnea — să fie bine fripte.
În orice alimente și-n orice băutură
Să puneți acid fenic — nu mult: o picătură…
Și cel puțin o dată la două săptămâni
Tot omul să se spele pe față și pe mâini…
La poștă sau la gară (și-n orice loc murdar)
E obligat tot omul să scuipe-n buzunar,
Că pe podea nu-i voie decât în caz de boală…
Iar când te duci la teatru sau intri în vreo școală
Și aerul de-acolo îți pare echivoc,
E mai recomandabil să nu respiri de loc…
Acei ce au bronșită sau tuse măgărească,
De semenii lor teferi grozav să se ferească!
Să nu-și mai piardă noaptea cu lucruri nepermise,
Să țină toată iarna ferestrele deschise
Iar vara să se ducă la aer, la Sinaia,
Să steie-nchiși în casă, c-afară-i udă ploaia…
Pe lângă asta-i bine, când suferi de-anemie,
Cu propria ta viață să faci economie.
De nu vrei ca la urmă să te trezești mofluz,
Evită surmenajul și orice fel de-abuz,
Rărește-o cu tutunul, mai lasă băutura!…
Iar dacă, din păcate, vrei să-ți apropii gura
De epiderma unei persoane din elită, —
Oricât ar fi persoana aceea de grăbită,
La locul ce urmează să fie sărutat
Să dai întâi c-o cârpă muiată-n sublimat.
Ori, ca să fiți mai siguri de viață, eu vă zic:
Nu sărutați nici mână, nici gură, nici… nimïc!

Share

•  

Gânduri scurte 9

 

A fost campanie electorală pe vreme de Covid 19, au fost chiar alegeri cu măsuri de protejare impuse, dar cu obiceiuri și metehne autohtone, au fost mai puține exitpoll-uri pentru că nu au mai aruncat cu banii aiurea, au fost discuții și suspiciuni de fraudă electorală, dar toate concentrate în zonele urbane mai populate, la țară...Dumnezeu cu mila.

Se pare că nimic din ce-i absurd nu ne este străin: la Deveselu, Ion Aliman a fost votat Primar pentru a treia oară, deși era mort de 10 zile. Știrea a trecut și în presa externă.

 

Premoniția lui Adrian Păunescu, poetul național, chiar dacă unii nu sunt de aceiași părere:

 

Mortul învingător

 

Ce ţară, ce morală, ce prăpăd,

Un fapt de viaţă mai grozav ca toate,

Un mort este votat majoritar

Şi-n clasament pe toţi cei vii îi bate.

Aşa a fost şi este şi va fi

Conflictul de-ntuneric şi de groază,

Un mort învinge pe cei vii la vot

Şi ei aproape cred că îi trişează.

Şi, vai, absurde autorităţi

Se strâng buluc şi judecă drăceşte

Şi îl declară pe învinsul lui

Învingător, doar pentru că trăieşte.

Şi mortului ce i-a învins pe vii

Nici nu au apucat să-i facă groapă

Şi-n primăria lui de-nvingător

E ordin ca petrecerea să-nceapă.

Şi proştii râd, în nebunia lor,

Întărâtaţi de liniştea nocturnă

Şi unul zice: hai să-l îngropăm,

La locul care-i place lui, în urnă.

Ce ţară, ce morală, ce prăpăd,

Politică de-a pururi surdo-mută,

Învingătorul se întoarce-n sat,

Dar voturile lor nu-i mai ajută.

Probabil, e-o parabolă, aici,

Chiar dacă nu o pomeneşte cartea,

Trăim învinşi în fiecare zi,

Iar, ca să biruim, plătim cu moartea.

 

 

Bune versuri ce dau de gândit, peste timp...

Gânduri scurte 8

Despre campanii electorale...de altfel anoste...

Viața fiecăruia merge înainte după o programare numai de divinitate știută. Suișurile și coborâșurile din viață pot fi influențate de oameni prin formarea lor și uneori prin voință sau relații. Dacă aceștia fac parte dintr-o anumită nație, predestinată unui anumit fel de viață cu specific național, atunci sunt supuși unor cutume sau respectă anumite proverbe. Cine împarte ,parte-și face...nici nu se pune problema, românii au în sânge cerința aceasta și caută să crească în funcție sau să parvină, astfel ca să ajungă printre cei care împart. Ajunși într-o funcție publică, dar și privată, au un  țel, să sufere de sindromul pixului, cine aprobă și semnează poate avea partea lui...E un fel de boală de care scapi cu greu, o duci cât îți este firul, rareori scapi prin izolare, undeva cu gratii. Manifestarea acestui sindrom, duce cu gândul la bancul cu milițianul/polițistul : Cine are întotdeauna dreptate ? Cel care întocmește și semnează procesul verbal...

Restul ... e tăcere, vorba filmului lui Nae Caranfil.

https://www.facebook.com/sava.mina/videos/10208075075030635

Îmi plac poveștile cu Muntele Athos...

 CEL MAI NEFERICIT OM. 

- CĂLUGĂRUL CARE A PRIVATIZAT ROMÂNIA -

Intrăm în curtea Schitului Sf. Andrei din Athos. Oprirea nu era în program. Dar ”fratele” Daniel voia să cerceteze magazinul cu obiecte de cult. După vreo 20 de minute, așteptându-l să cumpere suvenirurile sfințite, se apropie de mine călugărul care avea în grijă magazinul. 

Venea încet, se legăna de pe un picior pe altul, cu statura și aparența lui de Hodor din Game of Thrones. Aparența dispare în clipa în care îi întâlnesc ochii: blânzi, precum azurul Egeei. ”Cu ce vă ocupați voi?” mă întreabă bătrânul monah. ”Suntem DJ-i de radio în România!” De sub barba albă, încâlcită, răsare un zâmbet perfect senin, asemenea cerului de deasupra Muntelui Sfînt, în ziua întâmplării. ”Ce meserie minunată! Și ce faceți, puneți muzică?” ”Punem muzică și spunem vorbe…” am fost în stare să îi răspund. 

Călugărul se sprijină pe piciorul drept, trage toată liniștea Athosului în piept și își începe povestea: ”M-am născut în Paradis, pe o insulă mică, Spetses. Insula Magicianului, dacă ați citit Fowles… Eram săraci, dar fericiți. Noi, grecii, zdrențuroși, ne jucam cu copiii turiștilor bogați. În joaca unor copii, n-ar trebui să existe diferențe. Azi, asta nu se mai întâmplă…” 

Ne povestește cum a urmat școli superioare, s-a angajat la o companie multinațională de audit, una din Big Four și ”în 1992, după Ceaușsescu, șefii mei m-au trimis în România. Trebuia să fac auditul pentru privatizarea Sidex Galați...” Minute bune, părintele de la schit ne vorbește despre povestea lui de dragoste cu România.

Dar, pe măsură ce înaintează în poveste, seninul din ochi se tulbură, nori grei acoperă cerul Athosului: ”Aveam tot ce îmi doream. O carieră de succes la Ernst&Young, îmi permiteam vacanțe cu elicopterul…dar nu aveam timp pentru ele. Stresul era atât de mare încât, în 1999, am căzut într-o gravă depresie, slăbisem, ajunsesem piele și os. Eram cel mai nefericit om cu viața cea mai fericită. Părintele Rafael Noica, român de-al vostru, fiul lui Constantin Noica, mi-a arătat atunci calea. Am ajuns aici, în Athos, și de atunci am totul, neavând nimic. Sunt trist pentru ce se întâmplă în lume, dar sunt fericit că mă pot ruga pentru Binele ei…”

Nu știu cât timp trecuse. Câteva minute, câteva zeci sau câteva ore. În Athos, oricum, timpul are altă măsură, altă curgere, altă lege. Trăiam, între zidurile schitului vechi de peste 1000 de ani, Povestea pentru care, poate, ajunsesem prima oară pe Munte. L-am întrebat pe călugărul grec care e cel mai frumos cuvânt în limba greacă: ”Nu există, în nicio limbă a Pământului, un cuvânt mai pur și mai frumos decât AGAPI. Agapi is not love. Agapi is more than love. Agapi e iubirea fără niciun interes, e iubirea pe care o dai, fără să aștepți nimic la schimb. Agapi is unconditional true love. Make Agapi, not Love!” Întocmai acestea i-au fost vorbele și nu vreau să i le traduc, a rostit asta fără să respire. 

La plecare, ascetul cu aparență de Hodor și esență de apostol ne-a oferit o îmbrațișare nesfârșită, puternică, simțeam ca-s un prunc nou-născut în brațele lui. Apoi, cu pumnul lui cât un buștean m-a lovit peste umăr: ”Pass the good messages! Fraților, sunteți o voce mai mare decât vă închipuiți. Asta aveți voi de făcut: vorbiți despre Bine. Fiți, în lume, vocea Binelui!” ”Piele de găină” ar fi prea puțin pentru a descrie emoția care mi-a inundat tot trupul la auzul și simțitul cuvintelor călugărului. 

Eram deja în prag, primisem binecuvântarea, dar am ținut să îl mai întreb ceva: ”Părinte, cum sunteți cu sănătatea?” A izbucnit într-un râs zgomotos: ”Ei, mă cam supără picioarele, dar astea nu-s probleme. Eu sunt deasupra bolii. Mintea și sufletul îmi conduc trupul. Nu renunț. Pentru că eu am renunțat o singură dată în toată viața mea…” ”Când?” întreb eu. ”Când aveam cea mai fericită viață și eram cel mai nefericit om.”

Mihai Morar

Gânduri scurte

1.

Stăteam într-o zi, pe vreme de Covid, pe terasa mea de la bloc și admiram ploaia, anunțată deja cu coduri pe canalele de știri. Mă gândeam retrospectiv ,ce carte m-a marcat pe parcursul vieții de student la Chimie Industrială. Mi-au trecut prin minte imaginile volumelor copertate, la  vremea aceea și am rămas la Chimia Organică 2 vol. de C.D.Nenițescu, aveam volumele și le mai păstrez și astăzi. Ce m-a marcat de fapt?  Într-o seară în patul meu de la cămin, nu mi se mai potrivea înălțimea pernei cu cea a capului și am decis să pun un volum sub pernă. Am încercat să dorm , dar nu era perfect, așa că am pus și al doilea volum, parcă era mai bine și am adormit. Ce am visat nu mai pot spune acum, dar  deduc că unui inginer chimist îi erau de folos cunoștințe despre structura, compoziția și proprietățile compușilor organici, hidrocarburi saturate, nesaturate, aromatice, combinații halogenate, hidroxilice, cu sulf, cu azot, organometalice, carboxilice, nitrili, esteri, etc...   Erau cam multe pentru un vis. Pentru examenul respectiv din anul 2 cred, că trebuiau stăpânite noțiunile... Acum mă gândesc cât mi-au folosit, și dacă este adevărat, unde și de ce?  Sărind peste cei 50 de ani, mă uit la cei tineri și la deșertăciunea acestor cunoștințe pentru ei, societatea s-a schimbat la fel și mentalitatea, cine o fi fost acel Nenițescu, avea cont pe Facebook sau Instagram sau era un necunoscut, oricum era old și mort de mult...

2.

La prima apariție Gândurilor scurte, am văzut o serie de comentarii, care mi-au redirecționat gândurile de la chimia organică, la viața de student , amintindu-mi de un fost profesor Zeno Gropșanu (zis Nabla), care la vremea studenției noastre păstorea catedra de Operații și Utilaje în Industria Chimică. O materie de studiu pentru inginerii chimiști care se întindea pe trei semestre, în anii II și III. Se predau multe, utile și inutile, dar era interesant ca experiență, că vedeai utilitatea respectivă numai când erai pe picioarele tale de inginer și te loveai de anumite probleme practice. Examenul la acea disciplină era oarecum terorizant, pentru că exista o carte de probleme  Exerciții și probleme de procese și aparate în tehnologia chimică, de K.F.Pavlov (traducere din limba rusă), pe care trebuia să o cunoști și să stăpânești oarecum rezolvările, astfel încât să nimerești rezultatul, care se găsea la sfârșitul cărții. Și mai trebuia să faci calculele respective cu rigla de calcul...        De ce am spus terorizant, pentru că profesorul respectiv deschidea cartea la o oarecare pagină și îți dădea atâtea probleme de rezolvat, proporțional cu informațiile negative care le avea despre tine de la asistenți. Și stăteai până terminai problemele, indiferent de timpul petrecut acolo și numai apoi treceai la oral, unde te așteptau bilete cu 6 subiecte. Au existat recorduri de stat în sala de examen, care au ajuns până la 12 ore. Întrebat de ce procedează așa, profesorul spunea:  Lasă-i să se chinuie, așa le trebuie derbedeilor, care nu învață, termină facultatea și ajung directori și ingineri șefi. Ăștia proștii care învață ajung numai buni executanți!

3.

Am terminat secția Tehnologia Compușilor Macromoleculari, o specializare care se făcea începând cu anul IV de studenție la ingineria chimică. Puntea suspinelor la această specializare era examenul de Chimia Macromoleculelor, 2 semestre în anul IV, curs ținut pe profesorul A.Nanu. Cine trecea acest examen era bun.  Era un curs ce mi se părea dezlânat, fără o structură ordonată, nu exista un manual al profesorului respectiv, așa că te descurcai cu ce prindeai auditiv și ce notai în caiet. Terminai cursul și erai total dezorientat în ce privește cerințele pentru examen. Venea profesorul și îți recomanda bibliografia, o listă cu 12 cărți de specialitate, unele traduse din rusă, unele românești și majoritatea greu de găsit chiar la Biblioteca Universitară. Spunea:  citiți-le pe toate și formați-vă o părere. Noi am întrebat de ce atâtea și ne-a răspuns: “în viață trebuie să te îndoiești de orice citești, adevărul este pe undeva la mijloc”. Incertitudinea ne domină. Așa este și cu dreptatea sau cu textele pe care le citiți de la alții sau chiar de la mine.  Vine examenul din vară, mă prezint, trag subiectele, ies la tablă, încerc să expun ceva, dar profesorul mă oprește și zice: Nu pot să-ți dau examenul, pentru că în timpul cursurilor șușoteai și glumeai cu colegul M.Schwartz...ne vedem la toamnă (interesant că lui i-a dat examenul). Ies cu capul plecat și cu moralul la pământ. Toată vacanța de vară am învățat cât de cât, dar avem obsesia: Ce fac dacă mă lasă ăsta repetent?   Vine septembrie, luna restanțelor, merg la examen, nu îndrăznesc să ridic privirea la profesor, trag biletul cu subiecte și încep să răspund. Erau câteva întrebări teoretice la care am fost chestionat ce părere au diverșii autori despre un anumit fenomen și am răspuns destul de alambicat dar suficient de pertinent. M-am uitat la el și zâmbea. O altă întrebare care ținea și de lucrările de laborator, la care mă descurcasem până atunci, a fost : Dacă ai o păpușă cu capul din PVC plastefiat și acesta este crăpat, cum o lipești? Răspund cu sfială: Nu prea pot să o lipesc pentru că prin topire nu se poate, cu un solvent nici atâta și cu o soluție de PVC în ciclohexanonă nu ține... Profesorul se uită la mine și zice: Îți dau 9 pentru că 10 nu pot din cauza celor spuse în vară.  Eu aș fi fost  mulțumit și cu un 5. Ies de la examen  bucuros și confuz. Oricum nota de atunci, mi-a crescut creditul de student la Macro, astfel încât în anul 5 am terminat examenele numai cu 9 și 10, fapt ne mai petrecut până atunci în traiectul meu studențesc.

4.

Din multitudinea de materii predate în Facultatea de Chimie Industrială, au fost unele, pe parcursul celor cinci ani, care nu prea făceau plăcere mai multor studenți și aceasta datorită unei tipologii mai ciudate ale cadrelor universitare care au predat cursurile respective. În primii ani de studenție am avut cursul de Chimie Analitică Cantitativă cu Domnișoara Mitrănescu, cunoscută printre studenți ca Mița. O apariție destul de austeră și cam anti-femeie, care la intrarea în sala de curs ridica ochii spre tavan și se îndrepta spre tablă și începea să turuie despre substanțe, indicatori, reacții de identificare cantitativă și apoi calcule. Dădea exemple cu probleme de chimie analitică și dozimetrie și făcea totodată calculele, cu logaritmi cu 4 zecimale exacte, de fapt avea o memorie de elefant dacă ținea minte tabelele ordinare de logaritmi zecimali de la 1-100...   Fenomenul era următorul: unii studenți chiuleau de la curs și alții plecau în pauza cursului, astfel încât sala se cam golea spre final. Eu nu pot să afirm că am participat la multe, dar sub 50% din cursuri, mi se părea plictisitor și o pierdere de timp.   Ea vedea fenomenul și avea grijă ca la examen, pe lângă notele de la laborator (care se făcea cu asistenții) să frece puțin studenții care nu erau capabili să rezolve cât de cât cele 5 subiecte de pe biletul de examen. Am pățit-o și eu, în sesiunea din vară, am cam bâjbâit prin subiecte și m-a picat pentru la toamnă. Vara în vacanță am cam învățat cu silă și vin în septembrie la restanță. Cinci subiecte, am mai știut la trei dintre ele și două le-am bâlbâit, mă încurcasem la culorile unor indicatori specifici, s-a uitat la mine pe sub sprâncene și mi-a zis: Îți dau șase pentru că ai note mai mari la celelalte examene... Am ieșit, bucuros de rezultat pentru că mă vedeam  repetent, mi-ar fi fost suficient și un cinci.

 5.

Nu se putea termina Chimia Industrială fără să treci prin Chimia Fizică, unde de la termodinamică, cinetică, soluții, electrochimie, cromatografie, coloizi, ș.a , erai pus să acumulezi cunoștințe de interfață, între fizică și chimie, folositoare dacă puteai să faci legături cu alte discipline studiate sau cam grele de înțeles altfel. Cei din generația mea, am fost confruntați cu un fenomen: conf.Tribunescu. Un individ de statura medie spre mică, păr negru, dat pe spate, cu un aspect mai muncitoresc, dar îmbrăcat tot timpul în costum+cravată de culoare închisă. Gurile rele spuneau că ar fi făcut facultatea muncitorească, el fiind de profesie croitor, ajuns cu sprijin politic la cariera universitară. Una peste alta, era conferențiar și trebuia să țină cursuri. Cum la vremea respectivă documentarea și manualele erau cam rare, respectivul făcuse o compilație de Chimie Fizică, în 2 vol., curs litografiat, care era obligatoriu să fie posedat , contra cost de către fiecare student. Orele de curs decurgeau cam așa:  conferențiarul venea, pierdea 10-15 min. ca să facă prezența și apoi începea să citească cu voce tare și monotonă din cartea lui. Pe tablă desena sau schița mai puțin. Îl puteai urmări ușor dacă aveai volumul în față și nu prea trebuia să-ți iei notițe, pentru că nu prea aveai ce, în rest cam plictisitor.   Problema cea mai delicată și oarecum de speriat era examenul, care se desfășura în două etape: scris -  probleme de chimie fizică și oral, subiecte din manualul respectiv, pentru cei care nu picau scrisul. Durata examenului pentru un student putea ajunge la 5-6 ore, cam extenuant.  Examenele erau în două semestre și țin minte că pentru cei doi de șase pe care i-am luat, am cam tremurat de frică.

6.

În anul patru am făcut niște vizite de documentare pentru laboratorul de chimia și tehnologia macromoleculelor, la fabrica Dermatina din Timișoara. Am ajuns la secția unde se făceau pe atunci prezervative din latex de cauciuc natural, am căscat gura la modul în care era organizat procesul tehnologic, unde pe niște “sule de porțelan” lungi cam de 25 cm se depuneau prin imersie în soluția de cauciuc, trei straturi peliculare, care se gelificau prin scufundare într-o soluție de bicarbonat de sodiu. Împreună cu alți colegi am șterpelit o astfel de matriță de prezervativ și am dus-o în laboratorul facultății, unde în urma unor experimentări practice care copiau tehnologia din fabrică, am ajuns să fabricăm acele balonașe. Primele teste le-am făcut prin umflare și am stârnit curiozitatea unor fete, colege mai cumințele, care nu știau la ce se întrebuințează. Până la urmă ne-am distrat copios aruncând prezervative umflate prin gaura de exhaustare a unui ventilator care scotea aerul din laborator spre stradă. Era într-adevăr o problemă mare cu prezervativele, pentru că nu se găseau foarte ușor și prezervativele românești nu erau testate pentru continuitatea peliculei...mai aveau foste bule de aer înglobate în cauciuc, care deveneau la întindere găurele. Mai târziu au apărut cele chinezești pe care scria Electronic tested...După aproape 40 de ani am văzut în magazine prezervative de diferite forme și cu diferite arome, ce desfrâu, dar ce folos pentru că nu mai foloseam așa ceva, era deja târziu.

7.

Excursia de studii am făcut-o la începutul anului cinci, era organizată sub forma unui circuit al marilor întreprinderi chimice din țară, pe calea ferată pornind de la Timișoara, Oradea, Cluj, Dej, Suceava, Iași, Brăila, Ploiești și înapoi la Timișoara. Mergeam cu un vagon de dormit, care avea să fie spațiul nostru de cazare pe tot parcursul călătoriei, noaptea mergeam cu trenul, ziua de garau pe o linie în stația  convenită, de unde noi mergeam în vizita industrială și de regulă mâncam la cantinele fabricilor. Compartimentul de dormit era cu șase locuri în loc de patru, eram cam înghesuiți, dar eram tineri și cu bună dispoziție. Din punctul meu de vedere am profitat de excursie doar jumătate, mai precis până la Suceava, unde am fost lovit de o stare gripală cu febră, astfel încât  m-am oblojit cu  ceaiuri și aspirine până aproape de final. Stăteam în pat în vagonul de dormit, singur toată ziua,  până se întorceau colegii de la vizitele respective și îmi aduceau ceva de mâncare și medicamente, norocul meu a fost că aveam două colege cu inimă de mamă, și mai țâțoase, de care mă simțeam mai protejat și îngrijit într-un fel.    M-am făcut sănătos abia când am ajuns să cobor la Sibiu, acasă.