Cocalarul
și vinul sfințit
"Mădălin
a fost pentru mine tipul clasic de cocalar de Bucureşti: un ins certat cu
şcoala şi cu bunul simţ, care trăgea la fiare în sălile de sport pentru a-şi
umfla muşchii, cu o ceafă groasă pe care straturile de grăsime se revărsau
unele peste altele, plin de ghiuluri pe degete şi lanţuri de aur la gât,
îndrăgostit nebuneşte de manele. Când făcea grătarele pe balcon scotea
casetofonul pe geam şi-i dădea pe Adi Minune şi Vali Vijelie la maximum,
înnebunnidu-i pe vecini cu muzica de mahala şi cu mirosul de mici.
Când m-am
mutat în cartierul Militari, apartamentul mi-a fost spart de trei ori în
jumătate de an, iar o vecină mi-a şoptit că banda lui Mădălin a fost implicată
în cele trei spargeri. Cei mai mulţi vecini se temeau de el, căci pe unii i-a
bătut şi i-a tăiat cu cuţitul. În ciuda sesizărilor la poliţie el era de
neatins, iar reclamanţii se trezeau imediat cu maşinile sau apartamentele
sparte, cu copiii maltrataţi ori nevestele hărţuite. Am înţeles că poliţia era
neputincioasă în faţa lui abia la a treia sesizare, când poliţistul de
proximitate m-a luat de-o parte şi mi-a spus să o las mai moale cu
nemulţumirile dacă vreau să nu o păţesc mai rău. Mădălin era stăpânul zonei,
peştele celor mai multe prostituate din cartier şi organizatorul celor mai
multe activităţi comune: el repartiza locurile de parcare, el stabilea cine şi
când are dreptul să joace fotbal pe terenul şcolii de vis-a-vis, el stabilea
care este temperatura optimă în apartamente şi toate reparaţiile şi acţiunile
de modernizare a blocurilor din jur depindeau în totalitate de voinţa lui.
După ce mi-a
spart a treia oară apartamentul a trebuit în mod firesc să-mi cumpăr altă
mobilă. Întâmplarea a făcut ca în momentul descărcării camionului cu mobilă să
dau de Mădălin şi de oamenii din banda lui chiar în faţa blocului. Făcându-mă
că nu ştiu că ei mi-au spart apartamentul şi că ei ştiu de sesizările mele la
poliţie împotriva lor, i-am rugat să mă ajute să urc mobila pe scări pâna la
etajul 6, promiţându-le că-i cinstesc pe măsură. Pe cei din banda lui i-a
pufnit imediat râsul şi mă aşteptam să reverse asupra mea o serie de
înjurături, dacă nu şi o ploaie de pumni şi lovituri. Dar Mădălin le-a spus
serios, în mod neaşteptat:
Haideţi
băieţi să-l ajutăm pe dom' profesor.
Odată
aranjată mobila în casă, am scos o damigeană de vin de la ţară şi nu m-am lăsat
până nu i-am îmbătat. După ce vinul şi-a făcut efectul şi limbile s-au
dezlegat, au recunoscut că mi-au spart apartamentul, dar mi-au promis că nu vor
mai face acest lucru cu mine şi chiar mi-au spus că îmi vor da înapoi o serie
din lucrurile mele pe care n-au putut să le vândă la talcioc. Tot bând şi
povestind vrute şi nevrute, râzând cu ei şi arătându-mi simpatia faţă de stilul
lor de viaţă, am ajuns după câteva ore să devenim apropiaţi. Abia ţinându-se pe
picioare, Mădălin s-a ridicat solemn şi a decretat: Dom' profesor e de-acum
fratele meu şi trebă să spuneţi tuturor băieţilor că cine nu-l tratează ca pe
fratele meu va avea de-a face cu pumnul lui Mădălin.
Simpatia lor
faţă de mine nu a dispărut nici după ce aburii alcoolului s-au evaporat. Zilele
următoare mi-au oferit cel mai bun loc de parcare din spatele blocului, lucru
care m-a îndatorat şi m-a făcut să-i mai invit o dată la un pahar de vin.
Promisiunea lor a rămas bătută în cuie şi deşi multe apartamente au mai spart
în zonă şi chiar în blocul nostru, de apartamentul meu nu s-au mai atins
niciodată şi chiar mi-au adus înapoi un costum, câteva cărţi şi două lenjerii
furate în spargerile anterioare. Mă salutau zgomotos cum mă vedeau şi le
răspundeam la fel, deşi mi-era jenă de vecinii care se uitau la mine cu
severitate, bănuind că m-am băgat în banda lor.
De mai multe
ori veneau la uşa mea şi-mi cereau ba o bormaşină, ba cricul de la autoturism,
ba să vorbesc la câte-o şcoală cu directorul să nu-l exmatriculeze pe câte-un
golan minor din gaşca lor. Mădălin a devenit celebru pe plan internaţional,
apărându-i poza în cea mai cunoscută revistă americană de turism, pentru că s-a
nimerit să bată la uşa mea tocmai când aveam invitat acasă pe directorul acelei
reviste americane; povestindu-i cum l-am cunoscut şi cum m-am împrietenit cu
hoţii, jurnalistul a fost impresionat de amestecul neobişnuit dintre "cei
buni" şi "cei răi", dintre interlopi şi universitari, făcând din
relaţia noastră subiectul unui interesant articol.
Cu vremea
întâlnirile noastre s-au rărit, iar eu am început să lucrez mai intens la teza
de doctorat despre puşcării. Într-una din vizitele mele de documentare la
penitenciarul Rahova am dat nas în nas cu Mădălin. Fusese arestat pentru că
spărsese casa liderului Partidului Social-Democrat din sectorul 6. Era deja
şmecher - cel mai înalt grad în ierarhia informală a deţinuţilor şi unul din
cei mai influenţi puşcăriaşi. Discuţiile cu el m-au lămurit asupra multor
fenomene sociale care se petrec în închisori şi graţie lui deţinuţii şi
gardienii au vorbit liberi despre o serie de subiecte tabu şi mi-au povestit
numeroase cazuri neobişnuite, pe care le-am prezentat în câteva povestiri,
articole şi studii de caz. Am reuşit să obţin de la conducerea administraţiei
centrale a puşcăriilor autorizaţia să-l angajez în proiectele mele de
cercetare, iar munca să-i fie recunoscută oficial şi scăzută din pedeapsă. Cu
această autorizaţie am mers cu el ca asistent de cercetare în multe din
închisorile patriei, iar ajutorul lui a fost atât de important încât teza mea
de doctorat a fost una din cele mai bune lucrări susţinute în ultimii ani la
Universitate, iar cartea mi-a fost tradusă imediat în SUA, devenind vreme de 4
luni cea mai bine vândută carte de sociologie. Acest succes a contat decisiv la
cererea lui de eliberare condiţionată, el reuşind să iasă din puşcărie cu 2 ani
înainte de termen.
Eliberarea
lui a fost un eveniment pe care gaşca trebuia să-l serbeze cu fast, spre
timorarea vecinilor. În spatele blocului s-au întins mesele pline cu bucate,
iar grătarele sfârâiau continuu pentru a asigura fripturile şi micii pentru
toţi cocalarii zonei. însuşi Adi Minune şi Vali Vijelie au venit şi au cântat
la această petrecere, iar versuri precum: "puşcărie, puşcărie / urâtă
mi-ai fost tu mie" ori "n-ai venit la vorbitor / curvo vezi că te
omor" au răsunat până târziu în noapte. Mădălin m-a pus în capul mesei alături
de el şi le-a cerut maneliştilor să compună pe loc o serie de cântece pentru
mine. "Dom' profesor eşti deştept / i-ai tras pe gabori în piept" a
fost refrenul cel mai cântat în acea seară ca omagiu adus mie - eliberatorul
lui Mădălin.
În a doua
seară m-am trezit cu el la uşa apartamentului meu. Venise să-mi vorbească
despre planurile lui, despre loviturile pe care voia să le dea şi despre
modurile în care vedea reorganizarea bandei lui de tâlhari. Era plin de
optimism şi avea chef de băutură. Am scos din cămară un vin mânăstiresc adus de
la Muntele Athos de un prieten. A băut bidonul de 2 litri pe nerăsuflate, mi-a
mulţumit pentru ajutor şi a plecat să se culce. De-atunci nu l-am mai văzut.
Fratele lui mi-a spus că a doua zi s-a dus la biserică - lucru neobişnuit
pentru el. S-a spovedit şi apoi a plecat la mânăstirea Neamţ să se
călugărească.
Banda lui
şi-a continuat activitatea la fel cum şi-o continuase şi în timpul detenţiei
lui, dar mai puţin agresivă, mai puţin zgomotoasă. O parte din membrii ei au
plecat după integrarea României în Uniunea Europeană în diverse ţări la furat.
Cei rămaşi s-au băgat în politică şi i-am văzut în campaniile electorale
alături de Traian Băsescu - idolul absolut al lui Mădălin şi al întregii bande.
Între timp eu m-am mutat din acel bloc din cartierul Militari, iar amintirea
lui Mădălin s-a şters tot mai mult din memoria mea, lăsând locul altor
evenimente şi personaje mai actuale.
În săptămâna
patimilor din acest an am fost la Muntele Athos împreună cu câţiva prieteni. La
izvorul tămăduirii am întâlnit un pustnic român care vorbea câtorva pelerini cu
înflăcărare despre Fecioara Maria. M-am apropiat să-l ascult şi eu. Călugărul
care mă însoţea mi-a şoptit că cel care vorbeşte este pustnicul Varsanufie, un
cucernic capabil să vadă în oameni trecutul, bolile sau dorinţele lor.
Varsanufie a fost cel care l-a gonit pe Traian Băsescu afară din Muntele Athos
anul trecut. Când a aterizat pe helioportul de la mânăstirea Marea Lavră, cei
mai mulţi călugări români s-au apropiat să-l vadă, să-l audă şi să dea mâna cu
presedintele României, mai ales că venise cu o donaţie importantă pentru cele
mai multe schituri şi chilii româneşti. Dar Varsanufie i-a strigat să plece,
căci a făcut un legământ cu necuratul şi are întotdeauna doi draci în spatele
lui. Toți călugării au făcut atunci câţiva paşi înapoi, iar stareţul Marii Lavre i-a spus
lui Traian Băsescu că nu îl poate găzdui peste noapte dacă pustnicul a văzut
aşa ceva în jurul lui.
L-am privit
cu atenţie - era un om foarte slab, cu părul lung prins într-o coadă, cu o
barbă pe care şi-o mângâia cu nişte degete foarte lungi şi subţiri. Se
diferenţia de ceilalţi călugări şi preoţi întâniţi pe Muntele Sfânt prin corpul
extrem de slab şi ochii foarte pătrunzători. S-a întors spre grupul nostru să
ne cuprindă şi pe noi cu privirea. Se uita pe rând la fiecare dintre noi şi ne
spunea câteva vorbe care ne amuţeau prin exactitatea lor: unuia i-a spus că
degeaba a încearcat să aibă copii în ultimii 10 ani, căci dorinţa i se va
împlini abia peste alţi 3 ani ("ce e scris să apară peste 13 ani, atunci
va apare şi orice-ai face nu vei reuşi să scurtezi termenul"). Altuia i-a
spus că va continua să-şi înşele nevasta cu secretara lui încă un an, după care
se va potoli. Unui prieten i-a descris cu exactitate accidentul de maşină pe
care l-a avut în urmă cu un an şi jumătate.
Când a ajuns
în dreptul meu m-am aplecat cu smerenie să sărut mâna acelui sfânt, aşa cum
făcuseră şi cei dinaintea mea, dar el nu m-a lăsat. M-a privit în ochi şi m-a
întrebat: Dom' profesor, nu mă recunoşti?
Abia după
accentul cu care mi-a vorbit (diferit de cel cu care a vorbit celorlalţi
pelerini) mi-am dat seama că Varsanufie este aceiaşi persoană cu Mădălin. Ceafa
groasă şi tunsă scurt era acum înlocuită cu o ceafă subţire acoperită de un păr
lung, degetele butucănoase pline de inele şi ghiuluri erau acum subţiri şi
golaşe, lanţurile de aur de la gât erau înlocuite de un şnur de care avea
agăţată o icoană despre care călugărul însoţitor mi-a spus că e o icoană a
Fecioarei Maria venită pe mare direct lângă chilia lui, făcătoare de minuni, de
care nu se dezlipeşte de câţiva ani.
Mădălin? -
l-am întrebat nesigur. Varsanufie acum, mi-a răspuns.
M-a rugat să
aştept să dea binecuvântarea tuturor pelerinilor. L-am urmărit cu o curiozitate
sporită, nevenindu-mi să cred în transformarea unui cocalar în sfânt. După ce
prietenii mei şi ceilalţi pelerini din grup s-au depărtat, am pornit să ne
plimbăm amândoi pe munte, bucuros de revederea neaşteptată.
Știam că ai
să vii, mi-a spus el. Te-am chemat în toate rugăciunile mele să-ţi mulţumesc că
mi-ai deschis ochii.
Despre ce
vorbeşti? - l-am întrebat. Despre experienţa noastră prin puşcării?
Nu dom'
profesor, ci despre schimbarea pe care ai făcut-o în mine după eliberare. Ții
minte că mi-ai dat să beau atunci o sticlă de vin mânăstiresc? N-am putut să
dorm toată noaptea. Maica Domnului mi-a apărut în faţa ochilor şi mi-a spus să
renunţ la stilul meu de viaţă şi să merg în calea Fiului Ei. M-a cutremurat
atât de mult încât a doua zi m-am dus să mă spovedesc pentru prima oară în
viaţă. Preotul mi-a spus că mă aştepta, că şi lui i-a apărut Fecioara Maria
care i-a spus să-mi îndrepte paşii spre mânăstire. Am fost întâi la Neamţ, iar
după ce am primit numele Varsanufie am venit pustnic aici. M-am mutat în chilia
pustnicului Visarion, care murise recent - o peşteră săpată în stâncă lângă
mare. într-o noapte marea a devenit dintr-o dată agitată, iar o lumină
puternică ieşea din ea până la cer. Am fugit la ţărm şi am văzut că lumina
însoţea o icoană care se îndrepta spre mine. Am înnotat până la ea fără să mă
tem de marea agitată şi am adus-o în chilia mea. A doua zi am pus-o în schitul
Prodromu dar când am ajuns la mine în chilie ea era agăţată de-asupra patului.
De-atunci o port mereu cu mine şi ea m-ajută să văd în oameni bolile şi nefericirile
lor, minciunile şi greşelile vieţii lor.
Am stat ore
întregi ascultându-l. Analfabetul de altă dată devenise acum un cucernic
studios. Vorbea despre scrierile Sfinţilor Părinţi cu o siguranţă pe care n-am
întâlnit-o nici la cei mai docţi profesori. Limbajul elevat, cuvintele alese cu
grijă, smerenia şi bunătatea luase locul argoului de cartier, aroganţei şi
violenţei din trecut. O schimbare atât de profundă nu am întâlnit până acum la
nici un alt om.
La
despărţire m-a rugat să duc ceva acasă. Mi-a dat 7 sticle de vin şi mi-a spus
să dau câte una fiecărui membru al bandei lui: lui Jean Haiosu, lui Neluţu
Schiopu, lui Fane de la etajul 4, lui Sile Șmenaru, lui Vasea de la parter, lui
Gigi Bale Lungi şi lui Gelu Frumuşelu.
Ajuns în
Bucureşti am mers direct în vechiul meu cartier la cocalarii din fosta lui
bandă, lăsându-le câte o sticlă de vin cu rugămintea să o bea în prima zi de
Paşti. M-au primit cu bucurie şi mi-au cerut mai multe informaţii despre
vechiul lor camarad. Le-am povestit despre întâlnirea cu el şi despre
schimbarea constatată, după care ne-am despărţit.
Ieri însă
sora lui Sile Șmenaru m-a sunat să-mi spună că toţi 7 au plecat spre Athos.
Dacă şi ei se vor călugări mă gândesc foarte serios să aduc câteva tone de vin
de pe Muntele Sfânt şi să dau câte o sticlă fiecărui cocalar din România."
~ Despre
voia și puterea Lui Dumnezeu ~ Prof. univ. dr. Bruno Stefan - "Cocalarul
şi vinul sfinţit", Ed. Agaton, 2014
