Oprirea activităţii la Oltchim, posibila demolare a Arpechim,
ameninţarea cu închiderea a unui grup siderurgic cu peste 6.000 de
angajaţi - Mechel, aduc în discuţie ceea ce s-a întâmplat cu industria
românească în ultimii 20 de ani.
Datele publicate ieri de Statistică arată o scădere a industriei în
trimestrul IV din 2012 cu 2,4% faţă de aceeaşi perioadă de anul trecut,
în condiţiile în care în 2010, 2011 şi primele trei sferturi din 2012 a
fost necontenit pe creştere. Cea mai mare parte a întreprinderilor de
stat au fost privatizate, dar, privatizate sau nu, cu capital privat
românesc sau străin, puţine companii industriale au rezistat în România,
iar acum cel mai important sector din economie trece printr-un nou val
de închideri.
Ce se va alege de industria românească în acest ritm şi ce se mai poate face, dacă se mai poate face ceva? De ce am ajuns aici?
"În
1989 România era a patra ţară din lume care încerca să producă totul la
nivel intern şi când încerci să produci tot nu poţi să le faci
performante. Industria electronică din România a fost prima care a
dispărut după '89, într-un an, pentru că au venit Sony, Philips,
Panasonic cu preţuri mai mici şi o calitate superioară şi au ras tot.
Platforma de tuburi de la Pipera şi altele au dispărut. Noi nu ţineam
cont de costuri până în 1989 şi nu aveam o piaţă concurenţială. Pe noi
ne-a lovit mai puternic decât alte state precum Cehia sau Polonia pentru
că economiile acestora aveau o oarecare deschidere înainte de
liberalizarea pieţei", spune Petru Ianc, fost director în Ministerul
Economiei.
El spune că cererea internă, care susţinea marile combinate, se sprijinea până în 1989 pe investiţii.
"Noi aveam în plan să facem cinci centrale nucleare la Cernavodă. După
1990 banii de investiţii s-au risipit, s-au dus pe protecţie socială şi
pe altele în loc să se facă căi ferate, metrou şi să dea de lucru la
oameni. S-au făcut trei staţii de metrou în 23 de ani. Noi am vrut să
fim unici şi să facem totul când toate investiţiile pe care le-am făcut
după '89 trebuiau să fie în armonie cu Europa şi cu toată lumea",
consideră Petru Ianc (
În timp ce unii specialişti spun că de vină a fost lipsa de viziune a
statului şi politicile industriale, alţii cred că nu acestea au fost
principala problemă. "Este ideal să ai politici industriale, dar nu m-aş
aventura. A gândi că statul are viziune şi să investească în Oltchim
când alţii închid şi arabii investesc în capacităţi foarte mari mi se
pare aventuros. Noi trebuie să creăm un bazin de forţă de muncă
calificată şi un mediu de afaceri cu care vesticii să fie interesaţi să
colaboreze şi să vină cu capital pentru că noi nu avem capital", este de
părere Florin Pogonaru, preşedintele Asociaţiei Oamenilor de Afaceri
din România.
El spune că înainte de '89 firmele aveau un puternic rol de protecţie
socială, iar locurile de muncă au dispărut în urma eficientizării.
"Când am început la Prodplast, aveam 400 de angajaţi şi la Romcolor, pe
care l-am construit de la zero, aveam 40 de angajaţi cu aceleaşi afaceri
şi un profit mai mare. Am pierdut şi forţa de muncă educată pentru că
nu am avut cum s-o plătim la nivelul celor din Vest. Aveam economii
intensive în forţă de muncă, dar am rămas descoperiţi la capital. Când
am pornit liberalizarea economiei, nu am avut instituţii puternice
anticorupţie şi fiecare a furat cât a putut. Dezastrul acesta l-am făcut
şi cu mâna noastră. Sistemul de învăţământ nu a sprijinit cercetarea
aplicată şi n-am protejat drepturile intelectuale. Acum singura şansă
este să dezvoltăm IMM-urile pe avantaje competitive", spune Pogonaru.
Pe de altă parte, închiderile de uzine au avut un impact puternic social
şi nefavorabil asupra oraşelor şi industriile care au mai rămas sunt
puţine la număr.
Cazul recent al muncitorului de la Mechel Câmpia Turzii care s-a sinucis
pentru că nu-şi mai putea plăti ratele la bancă arată disperarea
oamenilor care rămân fără locuri de muncă în oraşe în care în afară de o
fabrică sau două mai mari există foarte puţine oportunităţi de
angajare.
Cei mai mulţi salariaţi ai combinatului din Câmpia Turzii au fost
concediaţi pe parcursul anului trecut, iar în acest moment producţia
este sistată de mai multe luni de zile fără perspectiva redeschiderii
combinatului.
În ultimii ani procesul de dezindustrializare a continuat prin
închiderea Arpechim Piteşti, Oltchim Râmnicu Vâlcea şi recent a
fabricilor Mechel de pe plan autohton, deşi România importă benzină şi
oţel beton, ceea ce arată că cerere pe piaţă ar exista.
"Combinatul de oţeluri speciale de la Târgovişte a fost concepută în
anii '70 pentru că aveam o industrie de armament foarte dezvoltată,
aveam fabrici de rulmenţi, camioane şi automobile, toate consumând
oţeluri speciale. După '90 toate au dat faliment şi combinatul a ajuns
să producă oţel beton, care este cel mai ordinar produs al siderurgiei",
a spus Petru Ianc, fost director în Ministerul Economiei.
Ceea
ce se întâmplă în aceste zile cu combinatele Mechel de la Târgovişte,
Câmpia Turzii şi Brăila, unde 4.000 de oameni sunt în pericol de a-şi
pierde locurile de muncă este rezultatul a 20 de ani de politici
industriale incoerente şi al unor privatizări făcute doar pentru a
astupa gura instituţiilor internaţionale, FMI sau Banca Mondială, şi
pentru ca România să dea bine la capitolul reformă.
"În 1990 siderurgia era criticată că exportă oţel beton şi acum am ajuns
să importăm oţel beton din Turcia. Mechel spune că poate să producă în
Turcia şi Rusia, că nu are restricţii ca în România impuse de Uniunea
Europeană, precum reguli de poluare şi altele", a mai spus Pârvan.
Există desigur şi exemple de privatizări care au avut rezultate bune,
cum ar fi Dacia, Aerostar, Silcotub şi Azomureş, companii care au reuşit
să rămână pe piaţă, să se impună şi să creeze noi locuri de muncă şi să
contribuie la creşterea economică a României.
Pentru fiecare exemplu de succes sunt însă alte zeci de cazuri de companii care au fost falimentate, tăiate la fier vechi.
"În situaţia în care încerci peste noapte să faci ceea ce nu s-a făcut
în timp nu cred că este măsura cea mai bună. Din punctul meu de vedere
foarte multe se datorează politicilor greşite aplicate de instituţiile
care s-au succedat, precum FPS, APAPS şi AVAS. Dacă ne uităm înapoi în
istorie, vom constata că noi ne-am bătut joc de sectorul industrial.
Toate activităţile acestor combinate erau profitabile şi ar fi adăugat
foarte multă valoare adăugată în prezent. Siderca Călăraşi, spre
exemplu, combinatul", spune Ionel Blănculescu fost preşedinte al AVAB
şi chiar al AVAS, în prezent consultant de business.
El spune că în multe privatizări au fost puse condiţii pentru o perioadă
prea scurtă, de cinci ani de zile, pentru nişte obiective industriale
strategice şi care asigurau locurile de muncă în oraşe mono-industriale.
"Nu se puteau ţine toate combinatele. De exemplu, la modul cum a evoluat
sectorul producţiei de avioane în lume, unde acum există doar doi
producători mari, nu avea România cum să facă producţie de avioane, însă
erau multe industrii care cu modernizări puteau să fie duse la
performanţe europene", consideră Cristian Pârvan, secretarul general al
Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din România (AOAR).
Astra Vagoane Arad era cel mai mare producător de vagoane din România şi
înainte de 1989 dădea de muncă la 16.000 de oameni, iar după ce a
intrat în insolvenţă, odată cu grupul IRS al omului de afaceri Cristian
Burci, mai avea circa 800 de salariaţi.
În Reşiţa numai disponibilizările de la producătorul de utilaj greu UCM
Reşiţa şi combinatul siderurgic TMK Reşiţa au lăsat pe drumuri circa
22.500 de oameni.
UCM Reşiţa a intrat în 2011 în insolvenţă.
"În 1989 aveam peste 8 milioane de angajaţi şi acum 4,3 milioane, deci
am pierdut peste 3 milioane de locuri de muncă. Timp de 23 de ani n-am
avut nicio gândire economică pentru România. În 1996 am pus întrebarea
dacă România mai vrea să facă tractoare, maşini agricole, vagoane sau
camioane pentru că altfel nu mai avem nevoie de oţel şi siderurgie. Mi
s-a răspuns că nu aşa se pune problema. Acum nu mai producem aproape
nimic din acestea. Când Năstase a privatizat Petrom la pachet cu
Arpechim trebuia să se gândească că omoară Oltchim-ul. Noi susţinem că
ar trebui să consolidăm pilonii pe care-i mai avem, dar statul se
străduieşte acum să vândă ce mai poate", conchide Cristian Pârvan,
vicepreşedinte la AOAR.
VEZI DETALII AICI
CÅMPIA TURZII
Industria Sârmei Câmpia Turzii (sârmă)
Deţinut până recent de Mechel
Mechel Câmpia Turzii (fosta Industria Sârmei Câmpia Turzii) este un
combinat siderurgic unde se producea sârmă, plase de sârmă şi oţel
beton. Combinatul a fost privatizat în 2003 în mandatul de premier al
lui Adrian Năstase şi a fost preluat pentru suma de 27,2 mil. euro de
către firma Conares Trading din Elveţia, care a devenit ulterior parte a
grupului rus Mechel. La privatizare în combinat lucrau 5.600 de oameni,
iar în prezent la Câmpia Turzii au mai rămas circa 300 de muncitori în
urma disponibilizărilor, deşi ruşii şi-au îndeplinit condiţiile din
contractul de privatizare. Mechel a închis majoritatea capacităţilor de
producţie din cauza condiţiilor de piaţă nefavorabile şi a vândut
combinatul în prima parte a anului 2013 către firma Invest Nikarom,
controlată de Victor Chumakov. În prezent combinatul este oprit şi
situaţia acestuia este incertă.
BAIA MARE
Phoenix Baia Mare şi Elcond Zalău (cupru)
Deţinute de Cuprom, faliment
Phoenix Baia Mare este o fabrică de rafinare a cuprului, una dintre cele
mai mari din România, cu o capacitate de 40.000 de tone de catoade.
Fabrica a fost privatizată în 1999 de APAPS şi preluată de firma
britanică Allied Deals, care la acea vreme a preluat şi producătorul din
sectorul cuprului Elcond Zalău. În prima parte a anului 2002 Alliend
Deals a intrat în faliment, iar în primăvara anului 2003 cele două
fabrici au fost preluate cu 3,6 mil. dolari de doi foşti bancheri, Horia
Simu şi Horia Pitulea, care le-au fuzionat şi au format Cuprom România.
De la circa 2.900 de salariaţi în 1999 la Phoenix Baia Mare şi alţi
3.000 de angajaţi la Elcond Zalău până în 2003 în cele două fabrici mai
lucrau în total doar 730 de oameni. Cuprom a intrat în insolvenţă la
finele anului 2008 în urma unor pierderi semnificative cauzate de
fluctuaţii ale preţului cuprului şi ulterior firma a intrat în
lichidare.
ARAD
Astra Vagoane Arad (vagoane)
Deţinută de grupul IRS, în insolvenţă
Astra Vagoane Arad este cel mai mare producător de vagoane din România
şi avea în 1989 circa 16.000 de salariaţi. În anul 1999, când a fost
privatizată şi preluată de grupul Trinity Industries, compania mai avea
2.500 de angajaţi. Trinity a preluat fabrica pentru 50 mil. dolari şi
s-a angajat să investească alte 50 mil. dolari în companie. În urma
restructurărilor la nivel de grup în 2002 Trinity a vândut fabrica
grupului IRS, controlat de Cristian Burci, pentru un preţ de lichidare
de
30 mil. dolari, tranzacţie care includea mai multe fabrici de fabrici şi
active. Până în 2008 afacerile Astra Vagoane au crescut de mai multe
ori şi au ajuns la 594 mil. lei (134 mil. euro), însă din cauza lipsei
de comenzi grupul IRS a intrat în insolvenţă odată cu compania din Arad,
iar din companie au fost disponibilizaţi circa 800 de salariaţi. Astăzi
Astra Vagoane este deţinută de de firma nemţească Astra Rail
Management, condusă de Thomas Manns.
HUNEDOARA
Combinatul siderurgic Hunedoara (oţel)
Deţinut de ArcelorMittal
Înainte de Revoluţie la combinatul siderurgic de la Hunedoara lucrau
peste 20.000 de oameni. În 2003, când a fost privatizat, mai avea 2.200
de salariaţi, iar din aceştia în 2011 mai lucrau 683 de oameni. Pe
fondul crizei fabrica din Hunedoara a raportat pierderi semnificative în
ultimii ani care au determinat grupul ArcelorMittal să aducă în
companie o sumă record, de 350 mil. lei (80 mil. euro). Din această sumă
circa 50 mil. euro au fost investiţi într-o nouă linie pentru producţia
de europrofile care a fost pusă în funcţiune recent. ArcelorMittal
Hunedoara a închis anul 2011 cu pierderi de 19,8 mil. lei (4,5 mil.
euro) şi a avut afaceri de 388 mil. lei (89 mil. euro)
REŞIŢA
UCM Reşiţa (turbine pentru hidrocentrale şi altele)
Deţinută de Inet (Elveţia), în insolvenţă
Uzina Constructoare de Maşini (UCM) Reşiţa este un producător de utilaje
grele care înainte de 1990 avea 15.000 de salariaţi. Firma a fost
privatizată în 2003 de APAPS, când la conducerea instituţiei se afla
Ovidiu Muşetescu, şi a fost cumpărată cu 13,1 mil. euro de către
elveţienii de la INET AG. După privatizare compania s-a menţinut mai
mult pe pierdere, iar în urma unui scandal de returnare ilegală a TVA
compania a raportat pierderi de mai multe zeci de milioane de euro,
fiind nevoită să-şi declare insolvenţa. Astăzi uzina mai are 2.000 de
salariaţi şi este administrată judiciar de Euro Insol, condusă de Remus
Borza, care a readus-o pe profit. Statul este principalul creditor al
UCM, cu circa 117,5 mil. euro prin intermediul ANAF şi AVAS din totalul
datoriilor de 197 mil. euro, astfel că ar putea reveni în portofoliul
statului.
Combinatul Siderurgic Reşiţa (oţel)
Deţinut de TMK (Rusia)
Combinatul Siderurgic Reşiţa avea înainte de 1990 aproape 10.400 de
salariaţi. În septembrie 2000, Fondul Proprietăţii de Stat a încheiat
contractul de privatizare a societăţii cu firma americană Noble
Ventures. Guvernul era condus atunci de Mugur Isărescu. Ulterior s-a
dovedit că americanii nu aveau banii promişi pentru investiţii şi nici
măcar să plătească acţiunile, astfel că în 2003 contractul a fost
anulat. Între timp, însă situaţia companiei s-a înrăutăţit şi mii de
oameni au rămas fără locuri de muncă. În 2004 statul a vândut pachetul
majoritar de acţiuni către grupul rus TMK pentru un euro. Ruşii au făcut
investiţii şi continuă producţia, iar în 2011 au avut profit. În
combinat mai lucrează 780 de salariaţi.
RÅMNICU VÅLCEA
Oltchim Râmnicu Vâlcea
De stat, în insolvenţă
Oltchim Râmnicu Vâlcea era cel mai mare combinat chimic din România şi
avea înainte de 1999 circa 7.300 de angajaţi. De-a lungul timpului au
existat nenumărate tentative de privatizare, însă compania a rămas în
portofoliul statului. Compania a fost condusă timp de 20 de ani de
Constantin Roibu, care a realizat mai multe investiţii cu preţul unor
împrumuturi la bănci. Combinatul s-a menţinut pe un uşor profit până în
2007, când Petrom a decis să închidă secţia din cadrul Arpechim care
asigura materia primă de bază pentru Oltchim, fapt pentru care
combinatul a funcţionat ulterior la subcapacitate şi a produs pierderi
majore. În 2009 Oltchim a preluat secţia de petrochimie de la Piteşti,
dar nu a mai avut bani pentru repornirea acesteia, astfel că în 2012 sub
presiunea datoriilor de peste 800 mil. euro şi-a anunţat insolvenţa,
moment în care în companie mai lucrau 3.300 de salariaţi. În prezent
aceştia riscă să rămână şomeri pentru că producţia Oltchim s-a redus la
10% din capacitate.
CRAIOVA
Electroputere Craiova (locomotive, transformatoare)
Deţinut de Al Arrab (Arabia Saudită)
Electroputere Craiova (EPT) care de-a lungul istoriei a produs 2.400 de
locomotive diesel şi peste 1.000 de locomotive electrice şi asigura în
anul 1999 locurile de muncă a circa 5.800 de oameni a rămas mai mult o
amintire. După anul 2001 compania care se afla în portofoliul statului a
început să raporteze pierderi şi din cauză că reprezenta o povară
pentru buget a fost privatizată în anul 2007 de către Teodor Atanasiu,
preşedintele AVAS, şi preluată de grupul Al-Arrab care promisese să
crească de cinci ori vânzările şi să dezvolte activitatea de producţie a
locomotivelor. Arabii au plătit 2,3 mil. euro pe pachetul de acţiuni al
Electroputere, în 2010 au vândut active ale companiei de 30 mil. euro
şi în 2012 au renunţat definitiv la producţia de locomotive. În plus,
compania a raportat în fiecare an pierderi după privatizare, iar de la
2.550 de angajaţi au mai rămas circa 1.000 de oameni în companie.
SLATINA
Alro Slatina (aluminiu)
Deţinut de grupul Vimetco,
Alro Slatina este cea mai mare companie din sectorul metalurgiei
neferoase din România. Privatizarea companiei este una controversată
pentru că ruşii au cumpărat de pe bursă un pachet de circa 40% din
acţiuni, iar în anul 2002 statul, care deţinea controlul companiei la
acel moment, le-a vândut o participaţie de circa 10% din acţiuni
suficientă pentru ca grupul rus să preia controlul. În urma majorărilor
de capital ulteriore, participaţia statului s-a diluat, iar grupul
Vimetco a ajuns să deţină aproape 90% din acţiuni. La momentul
privatizării premier era Adrian Năstase. Ruşii au făcut profituri
semnificative după privatizare pe fondul investiţiilor realizate, dar
mai ales ca urmare a unui preţ scăzut la energie de la Hidroelectrica.
În 2012 Hidroelectrica, care a intrat în insolvenţă, a renegociat
contractul şi Alro a raportat în acelaşi an primele pierderi. Vimetco a
investit circa 600 mil. dolari în compania românească, însă cu
profiturile de la Alro a finanţat o parte din construcţia a trei
combinate de aluminiu în China. De la 3.700 de salariaţi, câţi avea la
privatizare, în Alro mai lucrează în prezent circa 2.500 de oameni.
PITEŞTI
Automobile Dacia
Deţinut de grupul Renault
Dacia Renault Piteşti (fosta Automobile Dacia), singurul supravieţuitor
al industriei auto româneşti, este una dintre cele mai de succes
privatizări pe care le-a realizat România după '89, astăzi compania
fiind cel mai mare exportator cu o cotă de 10% din exporturile totale şi
totodată unul dintre cele mai cunoscute branduri româneşti peste
hotare. Dacia este în prezent şi lider la vânzări pe piaţa locală, cu o
cotă de circa 25% din totalul autoturismelor achiziţionate. Dacia a fost
privatizată de Radu Sârbu, care era atunci preşedintele FPS, şi a fost
preluată de grupul francez Renault. Dacia a fost proiectată înainte de
'89 să producă între 40.000 şi 50.000 de unităţi anual, iar sub
conducerea Renault în 2012 uzina de la Mioveni a produs circa 360.000 de
autovehicule, din care peste 90% au luat calea exportului. Afacerile
companiei au depăşit în 2011 cifra de 3 miliarde de euro, iar compania
are peste 13.500 de angajaţi, mai mulţi decât la privatizare.
CÅMPULUNG MUSCEL
Aro Câmpulung
Privatizat, faliment
Aro Câmpulung, unul dintre simbolurile industriei româneşti şi singura
fabrică care producea maşini de teren în România exportând 90% din
producţie înainte de '89, a fost privatizată în anul 2003 şi preluată de
firma americană Cross Lander, ce aparţinea lui John Perez, iar
documentul a fost semnat de Ovidiu Muşetescu, şeful APAPS. Cross Lander a
plătit pe pachetul majoritar de acţiuni al Aro suma de 150.000 de
dolari şi a beneficiat de ştergerea datoriilor la bugetul de stat,
aceasta fiind una dintre cele mai controversate privatizări din România.
Pe fondul managementului defectuos al americanilor, Aro a intrat în
faliment la numai trei ani de la privatizare, respectiv în 2006.
Producătorul de autovehicule dădea în anul 1999 de muncă la 3.855 de
oameni. Aro înregistra pierderi de câteva zeci de milioane de lei anual
şi înainte şi după privatizare.
ROMAN
Petrotub Roman (ţevi)
Deţinut de ArcelorMittal
Producătorul de ţevi ArcelorMittal Tubular Products Roman (fostul
Petrotub) a fost privatizat în anul 2004, documentul fiind semnat de
Ovidiu Muşetescu, preşedintele APAPS. Combinatul a fost preluat de
grupul Mittal pentru suma de 6 milioane de dolari, a beneficiat de
ştergerea datoriilor la privatizare şi investiţiile asumate s-au cifrat
la 77 de milioane de dolari. Între 2002 şi 2011 din combinatul de la
Roman au plecat peste 3.850 de oameni, iar în prezent mai are circa
1.100 de salariaţi. Anul trecut, pe fondul pierderilor acumulate de
combinat capitalurile proprii au devenit negative, astfel că
ArcelorMittal a fost nevoit să aducă suma de 232 mil. lei (52 mil. euro)
în companie pentru a o ţine în viaţă. În anul 2011 ArcelorMittal Roman a
avut afaceri de 748 mil. lei (171 mil. euro) şi o pierdere de 26,4 mil.
lei (6 mil. euro).
IAŞI
Fortus Iaşi (utilaj greu)
Faliment
Fortus Iaşi este unul dintre giganţii industriali de dinainte de
Revoluţie, care în trecut avea 15.000 de angajaţi şi se axa pe producţia
de maşini şi utilaje de mari dimensiuni, precum părţi sub presiune.
Compania se adresa unor industrii diverse, precum cea navală, industriei
hidro sau sectoarelor de rafinare şi petrochimie. Fortus Iaşi a fost
privatizată în 2003 de APAPS, când la conducerea instituţiei se afla
Ovidiu Muşetescu, iar compania a ajuns să fie deţinută de ruşii de la
Atom Stroi prin intermediul Metalexportimport. În 2008, pe fondul
nerealizării investiţiilor la care se angajase, AVAS a desfiinţat
contractul de privatizare şi firma a revenit în portofoliul statului. De
la peste 2.500 de angajaţi, câţi avea la privatizare, în 2008 în
fabrică mai lucrau 1.600 de oameni. Confruntată cu o lipsă de comenzi,
Fortus a intrat în faliment în 2012.
BRAŞOV
Tractorul Braşov (tractoare)
Faliment
Tractorul Braşov, simbol al industriei româneşti şi cel mai important
producător de tractoare, cu o capacitate de 32.000 de tractoare/an, avea
înainte de '90 circa 23.000 de angajaţi. În 2004 compania a fost la un
pas de a fi privatizată şi preluată de italienii de la Landini, însă în
urma tergiversărilor nu a mai avut loc, iar situaţia companiei a
continuat să se deterioreze, în 2007 declarându-şi falimentul. Activele
uzinei au fost achiziţionate în acelaşi an pentru suma de 92 mil. euro
de firma imobiliară Flavus Invest Bucureşti, controlată de fondul
britanic de investiţii Centerra Capital Partner cu scopul de a dezvolta
un proiect imobiliar. Dacă în 1999 Tractorul avea 10.000 de salariaţi,
afaceri de 68 mil. lei şi genera pierderi de 38,3 mil. lei, în 2006 mai
avea afaceri de 11,6 mil. lei, iar pierderile erau mai mari decât
afacerile.
Rulmentul Braşov (rulmenţi)
Faliment
Rulmentul Braşov una dintre cele mai importante fabrici de rulmenţi din
România, a fost scoasă la privatizare de 13 ori după 1990, fără succes
însă, astfel că pe fondul agravării situaţiei financiare a companiei
care adunase datorii de 245 mil. lei, în 2007 şi-a declarat falimentul,
moment în care au fost concediaţi şi cei 2.000 de salariaţi care mai
lucrau în companie. În 1999 pe platforma uzinei din Braşov lucrau peste
4.800 de oameni. Rulmentul s-a menţinut pe profit până în anul 2002,
când a raportat pierderi de 2,6 mil. lei la afaceri de 118,8 mil. lei,
moment la care compania a început să înregistreze pierderi din ce în ce
mai mari. În 2008 Tampa Resort SRL a oferit 35 mil. euro pentru activele
Rulmentul, însă contractul de vânzare a fost anulat după ce firma nu a
venit cu banii. Tractorul a fost vândut pe bucăţi, lichidatorul
chinuindu-se şi astăzi să vândă o parte din activele fostei uzine.
Roman Braşov (camioane)
Deţinută de Ioan Niculaie
Roman Braşov (Întreprinderea de Autocamioane Braşov sau Uzina Steagul
Roşu) era cel mai mare producător de autocamioane din România şi în 1989
producea circa 12.900 de camioane cu 20.000 de salariaţi. După 1990
activitatea a scăzut treptat, iar în 2003 compania a fost scoasă la
privatizare de şeful APAPS, Ovidiu Muşetescu. La privatizare Roman
Braşov mai avea 8.600 de salariaţi, fiind preluată de Pesaka Astana din
Malaiezia pentru suma simbolică de un euro cu promisiunea unor
investiţii de 50 mil. euro. La scurt timp după privatizare, în 2004,
guvernul condus de Adrian Năstase a emis o hotărâre prin care acţionar
principal a devenit Asociaţia Pro Roman Braşov, controlată de Ioan
Niculaie, patronul clubului de fotbal FC Braşov. La acel moment compania
avea pierderi uriaşe, de 360 mil. lei la afaceri de 71 mil. lei şi doar
800 de angajaţi. În cel mai bun an, 2009, afacerile Roman Braşov s-au
cifrat la
122,4 mil. lei, însă ulterior s-au redus de trei ori, iar în companie au mai rămas 450 de salariaţi.
GALAŢI
Sidex Galaţi (oţel)
Deţinut de ArcelorMittal
Privatizarea combinatului siderurgic ArcelorMittal Galaţi (fostul Ispat
Sidex) a fost prezentat de Guvernul Năstase ca o mare realizare, în
condiţiile în care de la pierderi de un milion de dolari pe zi înainte
de privatizare, compania a ajuns pe profit după ce a fost preluată de
indianul Laksmi Mittal. Cu ce preţ? Dacă înainte de privatizare, în
1999, în combinat lucrau peste 31.000 de angajaţi, astăzi au mai rămas
circa 8.000 de oameni, respectiv cu 23.000 mai puţin, la care se adaugă
alte zeci de mii de oameni care şi-au pierdut slujbele în urma
dispariţiei afacerilor care depindeau de gigantul siderurgic. Nu
întâmplător Galaţi este oraşul care a pierdut în ultimul deceniu cei mai
mulţi locuitori din regiunea Moldovei. Sidex s-a privatizat în anul
2001, în debutul mandatului premierului Adrian Năstase, iar combinatul
siderurgic a fost preluat de Mittal (actualul ArcelorMittal) pentru
circa 70 mil. dolari, iar ulterior a mai adus prin majorări de capital
circa 200 mil. dolari. Profiturile realizate de combinat în primii ani
după privatizare au fost anulate de pierderile cumulate după anul 2008
pe fondul crizei, care au depăşit 600 mil. euro. Deşi producţia
combinatului s-a redus cu circa 60% faţă de anii 2006-2008, combinatul
din Galaţi este şi astăzi cel mai important din sectorul siderurgic.
CONSTANŢA
Şantierul Naval Constanţa
Deţinut de Gheorghe Bosânceanu
Şantierul Naval Constanţa (SNC) este unul dintre cei mai mari
constructori de nave şi reparaţii de nave din România şi avea în 1991
circa 3.100 de angajaţi. SNC a construit peste 450 de nave de mare
capacitate şi a reparat peste 5.000 de ambarcaţiuni. Compania a fost
privatizată în 2002 de APAPS, la conducerea căreia se afla Ovidiu
Muşetescu, şi preluată de firma Resource International din Insulele
Marshall, în spatele căreia se afla Gheorghe Bosânceanu. Omul de afaceri
a restructurat activitatea şi a readus compania pe profit. Anul de vârf
al SNC a fost atins în 2009, când şantierul a ajuns la afaceri de 547
mil. lei (137 mil. euro), situându-se pe locul doi în topul şantierelor
după Daewoo Mangalia. Ulterior criza financiară a afectat serios
activitatea şantierului care nu a mai avut comenzi şi a disponibilizat o
mare parte din angajaţi, ajungând la circa 1.350 de salariaţi, iar
afacerile au scăzut de circa nouă ori.
CÄLÄRAŞI
Siderca Călăraşi (oţel)
Faliment
Combinatul siderurgic din Călăraşi este o oţelărie care înainte de 1990
dădea de lucru la 4.000 de oameni. După 1990 combinatul a fost redenumit
Siderca, moment în care situaţia acestuia a început să se deterioreze,
iar în anul 2000 şi-a anunţat falimentul. În ianuarie 2003 activele
viabile ale combinatului au fost preluate de Donasid, privatizarea
făcându-se de către APAPS, condusă de Ovidiu Muşetescu. Italienii au
vândut mai departe compania către liderul în producţia de ţevi la nivel
mondial, Tenaris, care o controlează şi astăzi. În momentul preluării
fabrica nu funcţiona, astfel că Tenaris a angajat doar câteva sute de
muncitori de câţi avea nevoie şi mai târziu a integrat activitatea
oţelăriei, cu o capacitate de 470.000 de tone, sub umbrela
producătorului de ţevi Silcotub Zalău. În acest moment Silcotub este cea
mai mecanizată şi profitabilă companie din sectorul siderurgic,
realizând în 2011 un profit net de 107,5 mil. lei (25 mil. euro) la
afaceri de 1,44 mld. lei (330 mil. euro).
TURNU MÄGURELE
Turnu SA (îngrăşăminte chimice)
Faliment
Turnu SA Turnu Măgurele este un producător de îngrăşăminte chimice
construit în anii 1960. Prin anul 1999 rata şomajului din Turnu Măgurele
se învârtea în jurul nivelului de aproape 24% după ce combinatul chimic
Turnu SA, care în trecut avea 6.100 de salariaţi şi asigura jumătate
din locurile de muncă din oraş, s-a închis, motiv pentru care Turnu
Măgurele a fost propus pentru statutul de zonă defavorizată. Compania a
fost lichidată în 2004, iar activele au fost preluate de grupul
Interagro prin firma Donau Chem. Donau Chem a avut anul trecut afaceri
de 19 mil. euro cu 1.021 de salariaţi.
BUCUREŞTI
Republica (ţevi)
Privatizată la ruşi, faliment
În 1989 producătorul de ţevi Republica Bucureşti dădea de lucru la
10.000 de oameni, însă în anul 2003, la privatizare, compania mai avea
doar 1.200 de salariaţi. Fabrica cu o capacitate de 200.000 de tone pe
an, care era cea mai mare de la acea vreme, a fost privatizată tot în
perioada când la şefia APAPS se afla Ovidiu Muşetescu şi preluată de un
consorţiu de patru firme ruseşti. APAPS a decis câteva luni mai târziu
să rezilieze contractul după ce cumpărătorul nu şi-a îndeplinit
condiţiile şi a disponibilizat muncitorii. În 2004 Republica mai avea 29
de angajaţi, genera pierderi de 53,2 mil. lei la afaceri de 2,5 mil.
lei şi era îngropată în datorii, care totalizau 217 mil. lei. Din
această situaţie până la falimentul companiei nu a mai fost decât un
singur pas, iar în 2008 indienii de la Maharashtra Seamless au preluat
activele fabricii pentru un preţ de lichidare de 6,1 mil. euro. Aceştia
au luat utilajele de producţie de la Republica şi le-au transferat în
India.
Uzinele 23 August - Faur (locomotive, echipament greu)
Deţinută de Fraţii Cristescu
Uzinele 23 August (actualul complex Faur) din Capitală erau unul dintre
mamuţii industriali de dinainte de 1990, unde lucrau 20.000 de oameni şi
se produceau locomotive diesel hidraulice, echipamente de frână şi alte
componente pentru vagoane de cale ferată. Faur a fost preluat, la
sfârşitul anului 2003, de un consorţiu format din firmele Laminate
Bucureşti, Relco Bucureşti, Rafinăria Astra Română Ploieşti şi Begacom
Bucureşti, în cadrul unei tranzacţii în valoare de 3,5 mil. euro. În
urma unei majorări de capital în valoare de 2,9 mil. euro realizată în
2005, Marius Cristescu, proprietarul grupului Bega, a preluat controlul
companiei pe care o deţine şi astăzi, însă numărul de salariaţi s-a
redus drastic, de la 4.200 în anul 1999 la circa 380 de angajaţi. La
privatizare compania genera pierderi de 74 mil. lei, iar mai apoi a
devenit profitabilă, în 2011 raportând un profit de 5,8 mil. lei. Pe de
altă parte, activitatea s-a restrâns semnificativ, afacerile
ridicându-se în 2011 la 28,2 mil. lei, adică jumătate faţă de momentul
privatizării.
IMGB (maşini grele)
Deţinută de Dossan (Coreea de Sud)
Întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti (IMGB), una dintre fabricile cu
tradiţie din Bucureşti, la care lucrau înainte de Revoluţie peste 6.000
de oameni, mai avea în 1999 circa 1.800 de salariaţi. Astăzi, deşi
continuă să fie unul dintre jucătorii de top din industria românească,
la IMGB mai lucrează circa 700 de oameni. Firma a fost preluată în 1998
de concernul norvegian - britanic Kvaerner pentru suma simbolică de 1
dolar, contractul fiind semnat de Sorin Dimitru, şeful FPS, iar în 2006
Kvaerner a vândut-o către grupul coreean Dossan, care o controlează şi
astăzi. Firma a raportat pierderi în fiecare an deşi Dossan a investit
mai multe zeci de milioane de euro pentru modernizarea acesteia. În 2011
compania a avut pierderi de 19,5 mil. lei la afaceri de 406 mil. lei.
Timpuri Noi (compresoare)
Deţinută de salariaţi
Timpuri Noi este una dintre platformele industriale importante din
Capitală unde lucrau înainte de '89 circa 2.700 de oameni şi producea
compresoare de diferite feluri şi echipamente pentru metrou. În urma
disponibilizărilor care au urmat în 2003 în societate mai lucrau 580 de
oameni şi se confrunta cu pierderi. În acel moment APAPS, la conducerea
căreia se afla Ovidiu Muşetescu, a privatizat compania, pachetul de
control fiind preluat chiar de salariaţi. După privatizare compania a
continuat să raporteze an de an pierderi, ajungând să adune datorii
semnificative, motiv pentru care în 2010 firma şi-a vândut terenul din
centrul Capitalei pe care era situată fabrica în schimbul sumei de 35
mil. euro şi s-a relocat la marginea Bucureştiului, dar activitatea s-a
restrâns puternic. În companie au mai rămas circa 130 de salariaţi şi
afacerile firmei s-au învârtit în 2011 în jurul cifrei de 6,5 mil. lei
(1,5 mil. euro).
O sursa anonima a livrat mass-media internationale o cantitate imensa de date, care cuprind tranzactii financiare din zece paradisuri fiscale. 130.000 de nume din 170 de tari apar pe lista cu banii parcati in firme offshore. Intre acestea se afla si numele a sute de cetateni germani. Dupa Wikileaks si Openleaks, Offshore-Leaks este una dintre cele mai mari scurgeri de informatii din istoria recenta. Datele furmizate mass-mediei arata caile obscure prin care bogatii planetei, firmele „casuta postala“ si anumite trusturi dubioase isi spala banii sau ii ascund de fisc. Datele au fost trimise presei din 46 de tari. Joia trecuta a inceput prezentarea publica a rezultatelor analizei acestora, care a durat mai bine de un an. Este Offshore-Leaks o reala lovitura in partile putrede ale actualului sistem financiar, sau, dupa scandal, apele se vor linisti din nou, peste aceeasi mlastina?
"În
1989 România era a patra ţară din lume care încerca să producă totul la
nivel intern şi când încerci să produci tot nu poţi să le faci
performante. Industria electronică din România a fost prima care a
dispărut după '89, într-un an, pentru că au venit Sony, Philips,
Panasonic cu preţuri mai mici şi o calitate superioară şi au ras tot.
Platforma de tuburi de la Pipera şi altele au dispărut. Noi nu ţineam
cont de costuri până în 1989 şi nu aveam o piaţă concurenţială. Pe noi
ne-a lovit mai puternic decât alte state precum Cehia sau Polonia pentru
că economiile acestora aveau o oarecare deschidere înainte de
liberalizarea pieţei", spune Petru Ianc, fost director în Ministerul
Economiei.
Ministrul Economiei nu doreşte Arpechimul şi nici conversia datoriilor, este ocupat cu problemele mari ale ţării! 
Intre 1.000 si 1.200 de angajati ai Oltchim urmeaza sa fie disponibilizati, iar 500 de persoane vor intra in somaj tehnic. "Luni (n.red.1 aprilie) se dau deciziile de concediere, urmand sa primeasca de la Agentia Judeteana pentru Ocuparea Fortei de Munca (AJOFM), pana in data de 15 aprilie, salariile compensatorii pe care le prevede legea", a afirmat intr-un interviu acordat HotNews, Gheorghe Piperea, administrator judiciar al Oltchim. Acesta a mai afirmat ca tot saptamana viitoare, furnizorii vor sista livrarile de materie prima si de energie electrica, motiv pentru care vor fi inchise sectiile care functioneaza in acest moment. Piperea a mai afirmat ca in conditiile actuale, sunt mai mari riscurile inchiderii fata de sansele reorganizarii combinatului. De altfel, chiar FMI si Comisia Europeana considera ca societatea trebuie sa intre in faliment. Pe de alta parte, Piperea spune ca "nu am fost pus acolo sa administrez un faliment, eu am fost pus acolo sa incerc sa evit acest faliment". Vezi in text cat de aproape este Oltchim de faliment.
