Ce mai face Oltchimul în sept.2016

http://www.bvb.ro/infocont/infocont16/OLT_20161114074626_RT3.pdf

Ce se mai zice despre Oltchim

DEZVĂLUIRI INCENDIARE! Reîntors de la Moscova, „generalul” Constantin Roibu vrea din nou în fruntea Oltchim?! 

„Generalul” Constantin Roibu, fostul manager al Oltchim planuieste revenirea in fruntea combinatului valcean. Desi au trecut patru ani de cand a fost obligat sa demisioneze, el inca mai organizeaza sedinte private cu actuali sau foşti angajaţi din combinat care i-au ramas loiali dupa ce a devalizat societatea si a lasat-o cu o datorie de peste 700 milioane de euro. Desigur, fostul manager sustine ca urmareste redresarea societatii care l-a imbogatit si intentioneaza sa revina la conducerea ei doar pentru ca ar fi singurul care o poate redresa. În paralel, administratorii judiciari ai combinatului, Rominsolv SPRL si BDO Business Restructuring SRL, anunta ca, dupa 10 ani de pierderi, societatea a trecut in sfarsit pe profit. „Oltchim SA a inregistrat in trimestrul I 2016, pe total activitate, un profit brut de 1,3 milioane euro si un indicator EBITDA pozitiv de 4,3 milioane euro, respectiv de 11,4% din cifra de afaceri care a fost in cuantum de 37,8 milioane euro. Ultimul an in care societatea a inregistrat profit total din activitatea curenta a fost 2006”, se anunta intr-un comunicat de presa postat pe site-ul societatii. Ex-managerul Constantin Roibu, praduitorul Oltchim are insa tupeul imaginarii unui nou plan de salvare a societatii, un plan in care prietenii lui din Federatia Rusa ocupa locul central. Acesta este si motivul pentru care, la sfarsitul anului trecut el a apelat, din nou, la ei vizitandu-i la Moscova. Conform unei surse din imediata sa apropiere, Roibu ar fi stabilit in capitala Federatiei Ruse ce trebuie facut pentru a prelua din nou controlul combinatului valcean. Intermediarul sau in relatia cu asa-zisii investitori rusi interesati in preluarea combinatului este vechiul lui prieten Alexander Dokychuk, un personaj extrem de dubios care sustine, cand vine in Romania, ca este fie reprezentantul TISE (Technologies, Investments, Services, Energy), fie al Business Center for Economic Development of CIS, fie al GAZPROM sau al altor firme rusesti cu renume. Este acelasi personaj implicat si in escrocheria din 2012 a „privatizarii” Oltchim, derulata prin Dan Diaconescu, rusul fiind vizitat atunci personal la Madrid (in calitatea lui de reprezentant al TISE), de santajistul de la OTV.

În urma cu doi ani, Roibu l-ar fi convins pe Mihai Fercala, presedintele SIF Transilvania, sa promoveze proiectul prin care vizeaza preluarea sub control a Oltchim. Vehiculul economic imaginat de cei doi a fost societatea SIF Transilvania Project Management Company SRL Brasov prin care s-a intentionat atat preluarea combinatului Oltchim, cat si a Rafinariei Arpechim Pitesti, a SC Conpet SA si a resurselor de sare ale SALROM de care este dependenta Oltchim. Obiectivul n-a fost insa atins pana acum deoarece amicul Alexander Dokychuk, cel care s-a angajat sa faciliteze obtinerea finantarii proiectului cu cele cateva sute de milioane de euro necesare, a amanat finalizarea intelegerii invocand tot soiul de pretexte. Nu numai Fercala a fost luat in calcul de fostul manager, in actiunea sa de revenire la carma Oltchim. El s-a intalnit si cu alte persoane interesate precum Stefan Vuza si Virgil Bancila (patronul, respectiv presedintele Consiliului de administratie de la  de la Chimcomplex Borzesti), afaceristul Sever Muresan (reprezentantul Swiss Investment Found for Emerging Markets) sau Florin Dezideriu Rozescu, cel care sustine ca reprezinta atat interesele companiei rusesti Oil Gas Trade (OGT), cat si ale ROSATOM. Singurii cu care fostul manager n-a reusit sa discute sunt chinezii de la consortiul Junlun-Baota. Scopul discutiilor a fost acelasi: impunerea planului de salvare conceput de el si aplicat, desigur, tot de el ca director general. Desi vina pentru dezastrul de la Oltchim este impartita cu echipele guvernamentale care au dus o politica falimentara in ultimul deceniu, vina manangerului Roibu este deja cuantificata si consemnata in documente. Conform raportului de Insolventa al Oltchim, realizat in martie 2013 de administratorii judiciari, vina si responsabilitatea pierderilor uriase inregistrate de combinatul valcean sunt ale fostei conduceri a Oltchim in frunte cu Constantin Roibu. Este si motivul pentru care in urma cu doi ani, pe 1 mai 2014, a fost depusa la Tribunalul Valcea o actiune în răspundere asupra fostului preşedinte – director al combinatului, Constantin Roibu, şi a directorilor sai de la Economic (Vasile Mandica), Comercial (Veronica Preoteasa si Nicolae Olaru) şi de la Divizia Petrochimică Piteşti (Daniel Mihăescu). Ei arau acuzati atunci de „folosirea bunurilor societăţii în interes propriu sau în interesul altei persoane[…] dispunerea, în interes personal, a continuării activităţii care duce la încetarea de plăţi, folosirea mijloacelor ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi” etc.
În Raportul de Insolventa amintit, au fost identificate trei cauze principale care au creat dezechilibrele financiare uriase si au trimis societatea in insolventa: „masuri manageriale inadecvate si remunerarea non-performantei”, „tranzactii comerciale controlate direct sau indirect de managementul societatii” (fami(g)lia Roibu si prietenii ei) si “investitii ineficiente care au decapitalizat substantial societatea”. Concret, doar in perioada supusa analizei (2009-2012) managerii Oltchim au incheiat contracte dezavantajoase pentru combinat si au vandut in pierdere, sub costul de productie, catre mai multe firme, multe dintre ele fiind controlate direct sau indirect  de “managementul societatii”, inclusiv catre firme localizate in paradisuri fiscale. S-au pierdut astfel, doar in 3 ani, aproximativ 105 milioane euro. A fost prezentata chiar si o lista cu firmele de familie ale lui Roibu si prietenilor lui, folosite pentru capusarea la greu a Oltchim, tranzactiile derulate cu aceste firme, atat pentru achizitii cat si pentru vanzari, ridicandu-se la peste 71 milioane de euro doar in trei ani de zile. Este vorba, printre altele, despre societatile Chempro Chemicals (actionari: Roibu Alexandru Calin, Enache Nicolae, Chempro SRL), Protectchim (actionari Enache Nicolae, Horincar Dorel Vasile, Petre Ion Oltchim SA si administrator Roibu Constantin), Comchim Chemical (Neagoie Bogdan Constantin, Neagoie Gheorghita), Designro (46 asociati inclusive Olaru Nicolae Radu – director Comercial Oltchim, iar administrator Constantin Roibu, Nicolae Olaru s.a.), Oltgrup PVC (adetinut de offshorul cipriot  Moonteck Ltd si administrat de Roibu Gheorghe, Cristiana Eugenia Pariza, Alin Smeu s.a.), Euro Urethane (detinut de Oltchim SA si PCC SE si administrat de Constantin Roibu si Wojciech Zaremba), SistemPlast (administrata de Roibu Constantin si altii). De asemenea, au fost folosite atat pentru aprovizionare cu materii prime (furnizori), cat si pentru desfacere (client) un alt grup de firme: Calvi Trade Limited, Chemimpex Ltd, Polchem Societe Anonime, Kronos Worldwide Limited, Bulrom Gas Romania SRL, Chempro Chemical SRL Valcea (administrator Roibu Alexandru Calin s.a.), Oltgrup PVC SRL (administratori Roibu Gheorghe s.a.), Protectchim SRL (admin Roibu Constantin s.a) etc etc. Referitor la aceste relatii preferentiale manageriate de echipa lui Constantin Roibu exista suspiciuni privind substratul unei relatii privilegiate a fostului manager general cu firma BETAPOL din Italia, cea care detinea exclusivitatea desfacerii produselor Oltchim pe piata italiana si le comercializa sub o marca proprie (Betol). Suspiciunile vin de la o afirmatie pe care a facut-o un reprezentant al firmei italiene, conform careia “periodic au fost transferate sume importante de bani catre persoanele din conducerea combinatului (deci nu catre societate!) pentru a mentine colaborarea”. De asemenea, anumite relatii comerciale privilegiate au continuat dupa demisia lui Roibu si sunt si azi in vigoare. Spre exemplu relatia cu SC Bulrom Gas Impex SRLBucuresti, firma de care, prin contractele semnate anterior de Constantin Roibu a ajuns sa depinda aprovizionarea cu propilena a Oltchim. De altfel, conform unei surse din combinat, in baza contractelor de ipoteca incheiate de directorul general – pe atunci – Constantin Roibu, Bulrom Gas a devenit proprietarul unor importante active ale Oltchim, cum ar fi instalatia de producere si ardere a varului precum si cateva zeci de vagoane cisterna, in timp ce combinatul a ajuns in situatia sa cumpere var. Aceeasi sursa sustine ca fostul manager ar fi chiar cel care ar fi convins firma din Bucuresti sa demareze actiuni in instanta pentru recuperarea debitelor prin executarea garantiilor imobiliare, probabil in scopul de a crea dificultati noii echipe manageriale.
Tot legat de acest aspect, trebuie amintit si ca fostul manager a constituit ipoteci in favoarea altor firme apropiate precum Calvi Trade Limited din Cipru sau POLCHEM  din Liechtenstein, pe aproape toate activele combinatului, astfel că OLTCHIM, ale carui capitaluri proprii au fost negative multa vreme, a ajuns sa fie considerată o societate nebancabilă. Prospera firmă vâlceană Protectchim, mentionata deja mai sus si condusă efectiv de ceva timp de Constantin Roibu a câştigat licitaţii în lanţ pentru execuţia unor lucrări, bine evaluate, cu finanţare europeană, al cărui beneficiar a fost si este Consiliul Judeţean Vâlcea. În acea perioadă preşedinte al Consiliului Judeţean Vâlcea era un fost subordonat (dr. inginer în ştiinţe agricole) al domnului ROIBU. O alta sursa din interiorul combinatului sustine ca “pentru a finanta activitatea Oltchim, aflat într-o situaţie financiară critică, actuala conducere a intenţionat să vândă unul dintre active, secţia RAMPLAST, numai ca vanzarea nu s-a mai realizat din cauza opoziţiei unor creditori, fiind identificată şi pusă în practică soluţia închirierii RAMPLAST către o firmă din Galaţi, Dynamic Selling Grup (aceeaşi care dorea să cumpere secţia respectivă)”. Interesant este ca Eli Catrina, mama celui de-al doilea fiu al lui Constantin Roibu, a fost asociată la firma din Galaţi până în luna februarie 2013, iar după câteva luni a luat fiinţă o altă firmă, tot în Galaţi, la care Eli este asociată cu ceilalţi acţionari de la firma Dynamic, ceea ce demonstreaza ca Roibu inca mai trage foloase din relatia cu Oltchim. Desigur, acest lucru este cauzat si de faptul ca parte din echipa manageriala a lui Constantin Roibu a ramas pe functii de conducere in cadrul combinatului, printre ei fiind Victor Avram (director general adjunct), Alin Smeu (director economic), Mihai Talpasanu (director de productie), Florinela Gheorghita, sotia unui magistrat valcean este sef Oficiu Juridic si Dan Moldovan (sef serviciu vanzari). Pe de alta parte, sustinerea de care se bucura din partea unor actuali angajati ai combinatului este cauzata si de faptul, consemnat deja in Raportul de insolventa din 2013, ca fostul manager a marit nejustificat salariile angajatilor cu aproximativ 40% in conditiile in care societatea inregistra pierderi nete anuale de peste 200 milioane RON. Exista chiar suspiciuni conform carora bani folositi din asa-zise surse externe pentru finantarea combinatului ar fi chiar ai lui Roibu sau ai unor „amici” de-ai lui. Este cazul finantarilor obtinute de la MFC Commodities GMBH din Austria si Tricon Energy Ltd Houston din SUA. Scopul acestor presupuse false finantari externe ar fi indatorarea combinatului catre cele doua societati pana la un nivel care sa-i poata permita lui Roibu ca, in situatia falimentului sau a blocajului financiar al Oltchim, sa cumpere pachetul majoritar de actiuni in conditiile in care, conform estimarilor unor apropiati ai sai, el ar controla deja un sfert din datoriile combinatului.
Cu toate acestea, Roibu doreste sa revina la conducerea Oltchim. Organizeaza sedinte clandestine cu cei alaturi de care a devalizat societatea, sedinte in care ameninta voalat ca in cazul care ar fi tras, cumva, la raspundere, pe multi ii va trage dupa el: „dacă dai în ROIBU e ca şi cum ai da cu „rahat” într-un ventilator”, spune „generalul” de la Oltchim. Actiunile din instanta impotriva lui Roibu au ramas fara ecou, iar fostul manager n-a fost inca deranjat de autoritati. Institutiile statului pagubit de „generalul” Roibu nu se grabesc sa recupereze sutele de milioane de euro disparute in gaura neagra numita Oltchim. La inceputul anului, avocatul Gheorghe Piperea, unul dintre administratorii judiciari ai Oltchim, anunta ca a cerut echipei manageriale conduse de Roibu despagubiri de 500 milioane de euro pentru jaful de la Oltchim, ca a facut demersuri inclusiv la DNA si DIICOT, dar ca pana acum nu s-a miscat nimic, nici macar in sensul recuperarii imensului prejudiciu adus de combinatului de echipa lui Roibu. „Va veni un moment cand această pierdere va putea fi recuperata de la fosta conducere. Din punct de vedere al responsabilitatii penale, din 2013 am facut mai multe demersuri, dintre care o documentatie la DNA si alte două plângeri penale, una la Parchetul de la Râmnicu Vâlcea şi una la DIICOT, toate ţinand de bancruta frauduloasa. Pana acum nici macar nu am fost chemati o singura data la audieri”, a declarat Gheorghe Piperea in ianuarie 2016. Rămâne de văzut dacă prăduitorul roib din Vâlcea va intra şi el, cu folos, în malaxorul justiţiei.
Sursa: danbadea.net

Revin la economia locală care se duce tot mai în jos...

http://www.viatavalcii.ro/index.php/component/content/article/51-slide/45857-dezastru-la-cet-govora.html

O poezie în grai bănățean

Mă dușiam fălos la jioc

(de Dimitrie Acea)

Cu chimiaşa dăzbumbată

Mă duşiam fălos la jioc,

Ungie m-aşciepta o fată

Supţârea, frumoasă foc.

La-nvârcita pră supt mână

Amândoi nie potriviam:

Ea pră paşî ei stăpână

Când pogan o răsuşiam.

S-o gătat spră sară jiocul.

Fiecarie înspr-acas

Să-îndrieptau, bată-i nărocu,

Io cu ea am măi rămas.

Viniau vaşili şî porşii 

Dân izladz, dă la păscut.

Îi ţucam budzâli roşii

Şie cu farbă li-o făcut.

Dup-o vriemie, fiecarie

Ş-o văzdut dă calea lui.

Umbra-adusă dă-nsărarie

O-ascuns forma satului.

M-am întors acas la şină.

Dă mâncat, n-am prea mâncat

Ochii niegri dă vieşină

Suflietu m-or tulburat.

M-am încins prăstă poniavă

S-adorm, să mă oginiesc;

N-am făcut nişi o ispravă.

C-am lăsat-o, mă căiesc.

Trăbuia s-o fur atunşia

Şî în lumie să fujim,

Ca lumina-n întunieric

Amândoi să nie topim.

N-am făcut-o-n sara aia;

Şi-am avut, nişi adz nu şciu.

Poacie că numa dă aia

O tot capt, până mi-s viu.

Fata nu-i. O luat-o altu

Măi isteţ şî măi în grabă

Şî-n atâţa ani în liecie

O făcut dân ia o babă.

Poezia de mai sus, alături de alte minunății similare, apare în culegerea "Poezie în grai bănățean" îngrijită de Aurel Turcuș și apărută la Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 2009.

Glosar:

farbă/fardă: vopsea, machiaj

poniavă: pătură

în liece/lece: domol, încet

pogan: aprig, vânjos

Nostalgii din studenție...sau clipe frumoase

https://www.scribd.com/doc/296291236/Nostalgii-de-Student

Amnitiri din viața de inginer chimist

https://www.scribd.com/doc/284749826/Amintiri-Din-Viata-de-Inginer-Chimist-12

completată cu amintiri din studenție....sunt gânduri care îți vin și pleacă, dacă nu le poți prinde...am încercat să blochez unele din ele, spunând atât cât trebuie să fie spus...

Ceva bun de știut de către ai noștri români...

MOSTENIREA nestiuta a lui Ceausescu! America e SOCATA de ce a descoperit in Romania

La sfârşitul anului 1982, România atingea vârful datoriei externe de 11 miliarde USD, fiind dependentă de Fondul Monetar Internaţional.
Presată de FMI, țara noastră ar fi urmat să intre în blocaj financiar şi încetare de plăţi urmând a fi nevoită să-și vândă resursele naturale cum s-a întâmplat 25 de ani mai târziu.
Numai că Nicolae Ceauşescu a luat FMI-ul prin surprindere, hotărând după 1985 să facă plata tuturor datoriilor externe înainte de termen, România nemaintrând în capcana tranzacţiilor bursiere întinsă de FMI și a vânzărilor pe bursele internaționale ale unor active ale Statului Român.
Din cauza FMI-ului, mare parte din producţia agricolă şi industrială a ţării a trebuit să ia calea exportului, creând deja cunoscutele cozi la produsele alimentare. Agentul termic a fost raţionalizat şi benzina a fost distribuită pe cartelă.
Aşa se face că, începând din 1987, într-o țară afaltă sub un blocaj financiar extern, s-a dezlănţuit o campanie intensă de diabolizare a lui Ceauşescu prin intermediul presei occidentale. Posturile de radio Europa Liberă şi Vocea Americii au lansat în premieră zvonul că Gorbaciov stabilise un înlocuitor al lui Ceauşescu, care ar fi fost nimeni altul, decât Ion Iliescu.
Propaganda și planul Est-Vest (Rusia-Occident) pentru debarcarea lui Ceauşescu se puseseră deja în mișcare. În martie 1989, însă, Ceauşescu reuşise să ramburseze integral datoriile cu sacrificii mari din partea populației. În plus, România mai avea în băncile sale un plus de 3,7 miliarde USD şi creanţe de 7-8 miliarde USD.
La această sumă s-ar fi adăugat şi exporturile României din 1989 care au fost de 6 miliarde USD. Arhivele oficiale, coafate în cei 24 de ani scurşi de la revoluţie, nu mai pot justifica azi decât existenţa a 2 miliarde USD. De ce s-au „volatilizat” aceşti bani?
Cine a făcut-o? Dacă România avea şi după 1989 în serviciile de informaţii şi în Parchete vreun român patriot, am fi aflat până acum. Există indicii că în noaptea de 14/15 decembrie 1989, de la flotila prezidenţială de la Otopeni ar fi decolat un avion Il-18, care a executat un transport special, cu destinaţia Teheran.
Şi că avionul ar fi avut la bord lingouri de aur cântărind 24 t. Într-adevăr, avionul figurează în fişele de evidenţă aeriană că s-a întors gol din Iran, pe 4 ianuarie 1990. Dacă lucrurile sunt reale şi explicaţia poate fi una extrem de simplă.
Ceauşescu descoperise încă din 1987 că România avea în propria ogradă toate „comorile” care-i permiteau să nu mai depindă vreodată de FMI şi mai mult decât atât i-ar fi făcut concurenţă acestui organism. Un prim pas fiind acela de a se asocia cu China, Iranul şi Libia, într-o bancă care să acorde împrumuturi cu dobânzi mici, destinate ţărilor în curs de dezvoltare.
Banca în cauză se numea BRCE (Banca Română de Comerț Exterior) prin intermediul căreia, întreprinderile de comerț exterior ale României derulaseră operaţiunile de aport valutar special, de pe urma cărora a fost rambursată datoria externă a ţării noastre.
FMI îşi permitea să acorde de câteva decenii împrumuturi, condiţionate de ingerinţele brutale în economia ţărilor creditate, datorită rezervei de 2.996 tone de aur, de care dispunea.
Hărţile cu zăcămintele minerale începuseră să fie introduse pe calculator în România, la sediul Întreprinderii de Prospecţiuni şi Foraje „Geofizica” din anul 1971 şi erau permanent actualizate, aşa că Ceauşescu a aflat că din munţii României se extrăseseră până în 1987 circa 2.070 de tone de aur şi că România mai avea 6.000 tone aur, adică de trei ori cât se exploatase până atunci şi care în 2013 a ajuns să valoreze 250 miliarde euro.
Numai că pe lângă aur, Ceauşescu ştia că în aceleaşi zăcăminte se află argint şi metalele rare, extrem de valoroase precum arseniu, galiu, germaniu, molibden, titan, vanadium, wolfram etc. Şi conta mult pe acestea întrucât ele sunt evaluate azi la 6.000 !!!!! de miliarde de euro.
În acei ani, aplicaţiile de larg consum ale tehnologiei utilizate de americani şi sovietici la programele lor cosmice Apollo şi Soiuz abia începeau să apară pe piaţă. Video playerele/recorderele, camerele de filmare video, calculatoarele şi telefonia mobilă, au la bază microprocesoarele la fabricaţia cărora materia primă sunt metalele rare aflate din abundenţă, alături de aur în zăcămintele din Munţii Apuseni (minele Roşia Montană, Almaş, Baia de Arieş, Bucium, Brad şi Săcărâmb).
După 1990 au apărut o mulţime de producători europeni de telefonie mobilă precum Nokia care au fost nevoiţi să importe aceste metale rare din Africa Centrală şi Australia, deşi România era mai aproape. Boom-ul producţiei la nivel mondial de calculatoare şi telefoane mobile s-a produs după 1990, când în România avusese deja loc scurt-circuitul din decembrie 1989.
Chiar şi aşa, Ceauşescu prevăzuse această dezvoltare şi construise împreună cu concernul american Texas Instruments, o întreagă platformă industrială dedicată electronicii, numită IPRS Băneasa, lăsând-o moştenire românilor. Care cu o minimă investiție , ar fi permis României să producă şi să deţină calculatore, telefoane mobile, reţele proprii de internet şi de telefonie. Numai că imediat după 1990, IPRS a fost dezmembrată cu bună ştiinţă pentru a fi transformată în investiţie imobiliară.
Să nu fi ştiut aceste lucruri cel care conduce „de facto” SIE, generalul Silviu Predoiu, absolvent al facultăţii de Geologie care a lucrat ca inginer geolog la ICE Geomin (1984-1985) și la Întreprinderea de Metale Rare din București –IMRB (1985-1990), îndeplinind din 1987 funcţia de CI-st al IMRB?
Să nu fi ştiut aceste lucruri preşedintele-geolog Emil Constantinescu, cel care a avut revelaţia nerentabilităţii mineritului în România, închizând jumătate din exploatările miniere?
Să nu-i fi spus măcar şeful cancelariei sale prezidenţiale, Dorin Marian şi el geolog de meserie?
Să nu fi ştiut nici măcar premierii Teodor Stolojan şi Nicolae Văcăroiu, proveniţi din Consiliul Planificării economice de dinainte de 1989? Şi nici Ion Iliescu fost membru CPEx al PCR? Pe baza estimărilor specialiştilor săi, Ceauşescu şi-a făcut un plan de extracţie masivă până în anul 2040, astfel încât banca pentru investiţii în ţările în curs de dezvoltare, să beneficieze de un flux neîntrerupt de finanţare, acoperit în aur.
Aşadar, Ceauşescu intenţiona ca în decurs de o jumătate de secol să extragă la greu aur şi metale rare româneşti, care să-i asigure un fond anual de cel puţin 8 miliarde USD pe care România să-l ruleze prin intermediul BRCE (care avea ea însăşi un capital de peste 10 miliarde USD), investindu-l în construcţia de obiective economice şi de infrastructură în afara graniţelor, cu proiecte concepute de arhitecţii români, cu mână de lucru constituită din muncitori şi ingineri români şi cu utilaje şi maşini proiectate şi produse în România.
Unde? În primul rând în China şi în statele prietene acesteia din Asia de Sud-Est, în Iran şi în statele musulmane aliate acestuia din Africa şi Orientul Apropiat şi pe cont propriu în America de Sud. Adică exact ceea ce face China acum cu Victor Ponta şi Traian Băsescu care stau cu mâna întinsă la cerşit pentru posibile investiţii de 8 miliarde de euro.
Trebuie să recunoaștem că acest plan, conceput de mintea nu prea şcolită a lui Ceauşescu, un om neobişnuit de patriot pentru poporul lipsit de recunoştinţă, din mijlocul căruia s-a ridicat, era genial. Şi poate fi numit Testamentul lui Ceauşescu. Interesant ar fi să urmărim ce s-a întâmplat cu „comoara” respectivă, după asasinarea lui Ceauşescu.
BRCE, care după revoluţie şi-a schimbat numele devenind Bancorex, a ajuns în faliment în 1999, după ce prin ea, Ion Iliescu a miluit cu credite nerambursate sau ilegale zeci de mii de membri ai nomenclaturi postdecembriste, provenită din falşi dizidenţi şi chiar suspecţi de terorismul practicat după Lovitura de Palat din 22 decembrie 1989.
Sub privirea guvernatorului BNR. Bancorex a fuzionat prin absorbţie în Banca Comerciala Romana (BCR) şi la privatizarea din 2006 a BCR, guvernatorul BNR împreună cu premierul Tăriceanu a obligat poporul român să plătească suma de 3,75 miliarde euro către Erstebank, din Austria, pentru găurile negre avute de Bancorex.
Cum din privatizarea BCR românii au încasat de la austrieci numai 2,25 miliarde euro, ei mai au de plătit acestora încă 1,5 miliarde euro. Dacă prin absurd la conducerea României ar fi nimerit din greşeală vreun om cât de cât patriot ca Ceauşescu şi i-ar fi trăsnit prin cap să aplice Testamentul lui Ceauşescu, i-ar fi fost imposibil, căci îi lipsea una din rotiţele mecanismului conceput de el, banca românească.
Din septembrie 1990 şi până azi, numele celui care a ocupat postul de guvernator al Băncii Naționale a României a fost Mugur Isărescu. Cel care a fost până în decembrie 1989 cercetător la Institutul de Economie Mondială, obținând titlul de doctor în economie, ca urmare a participării la cursuri organizate în SUA.
În perioada ianuarie–septembrie 1990, Isărescu a funcţionat ca reprezentant comercial al ambasadei României la Washington. În anul 2002, bursa din Londra, cea mai mare bursă a aurului din lume, a decretat că producţia combinatului Phoenix din Baia Mare (recunoscut pe plan mondial din 1970 ca producător garantat) nu se mai încadrează în standardele internaţionale.
Prin aceasta, România pierdea dreptul la utilizarea poansonului internaţional al BNR, aplicat pe lingourile de aur. Poansonul imprima numărul de ordine, greutatea, concentraţia, denumirea producătorului şi sigla Băncii Naţionale. România a fost astfel interzisă pe lista producătorilor şi exportatorilor de aur, iar BNR avea cel mai potrivit pretext pentru a nu mai face niciodată depozite de lingouri din aurul românesc.
Doar o întâmplare a făcut ca într-o conferinţă de presă a PRM să fie prezentat un document secret, datat 25 martie 2002, care demonstra că printr-o stranie coincidenţă, din ordinul guvernatorului BNR, prin aeroportul Otopeni, s-au scos din ţară 20 de tone de lingouri de aur, cu destinaţia Germania.
În perioada 2002-2013, din dispoziţia aceluiaşi Mugur Isărescu, două treimi din rezerva de aur lăsată de Ceauşescu României, adică 61,2 tone, au ajuns să fie depozitate în bănci din afara graniţelor, lipsind astfel România de a doua rotiţă a mecanismului conceput de Ceauşescu.
Pentru a desăvârşi opera de blocare a accesului românilor la propriul aur şi metale rare, la propunerea ministrului Industriilor, Radu Berceanu licenţa de exploatare a aurului şi metalelor rare nr. 47/1999, este acordată prin HG 458/1999 (ale cărei prevederi sunt şi azi secrete) companiei private străine Roşia Montană Gold Corporation, avându-l ca paravan pe Vasile Frank Timiş.
De atunci, statul român nu a mai scos nici un gram de aur din propriile mine, în timp ce Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM) a acordat la încă opt 8 firme străine licenţe de explorare şi exploatare pentru aurul şi metalele rare româneşti din Apuseni. Fix pe zăcămintele din hărţile geologice realizate pe vremea lui Ceauşescu.
Legea minelor, a fost modificată astfel, încât România să primească din partea companiilor străine care exploatează resursele sale subterane, o redevenţă de doar 4% din tot ce se extrage, în timp ce în Africa de Sud redevenţa pentru aur este de 20%. Aşadar şi ultima rotiţă a mecanismului conceput de Ceauşescu pentru supravieţuirea României a fost deja vândută.
(sursa : http://inforor.com/)