Amintiri
despre nuntă
Era sfârșit
de an 1970, terminasem o Facultate și mă căsătorisem civil în septembrie cu
fata visurilor mele. Soarta și repartițiile ministeriale pentru cei cu studii
superioare de chimie, ne-au adus ca localitate unde ne-am stabilit domiciliul,
la Râmnicu Vâlcea. Eu lucram ca inginer la Combinatul Chimic și soția mea ca
profesoară la Liceul de Chimie. Cu facilitățile pentru absolvenți și ceva pile
am reușit să avem destul de repede o
locuință, într-un apartament cu două camere la etajul IV al unui bloc
din centrul orașului. Totul începea să intre pe făgaș normal ca activitate
profesională, viață în doi pentru familia tânără ce eram, este drept că regimul
de lucru de atunci ne oferea destul de puțin timp care să-l petrecem împreună
și să ne bucurăm de tinerețea noastră, eu începusem lucrul în ture și soția
avea ore și la seral, așa că ne vedeam mai mult seara.
Concepțiile
din familiile de unde proveneam ne presau cu ideea că nu este suficientă
căsătoria civilă și trebuie făcută și cea religioasă, deci o nuntă. Pe vremea
aceea comunicarea la distanță se făcea cu telefonul fix, cu aparate cu fise la
telefoanele publice, până să avem instalat un telefon în apartament și prin
scrisori trimise prin poștă. Reușim să cădem la pace cu părinții din ambele
părți și să stabilim o dată pentru evenimentul religios și ce urma după el.
Data era 31.12.1970. Totul urma să se petreacă la Sibiu la Catedrala
metropolitană și masa la Împăratul Romanilor. Părinții mei de la Sibiu au făcut
rezervările respective și care urmau să se ocupe de organizarea efectivă.
Noi ca
proaspeți căsătoriți urma să venim cu două zile înainte ca să ne pregătim de
eveniment, așa am făcut și ajungând la casa părintească de la Sibiu, a trebuit
să facem față unor încercări psihice.
Ne-am trezit acolo cu mai multe rubedenii care excelau în a da sfaturi
și povețe, astfel că timpul nu mai era al nostru. Eram ca niște marionete, soția
trebuia coafată, se cheamă o coafeză în particular și culmea ei nu-i ajunge
rândul decât spre sfârșit, din cauza celorlalte participante la eveniment , care
s-au nimerit acolo. Pe mine mă pun să probez singurul costum , făcut pe comandă, care îmi era mai mic decât
la prima probă. Poate din motive financiare, care acum îmi scapă, soția mea
probează rochia de mireasă care a fost a sorei mele, îi vine oarecum bine cu
ajustările făcute de o croitoreasă aflată la fața locului. După figura ei, nu
i-a prea plăcut cum arăta, dar a dat dovadă de supremă înțelegere a situației
și a purtat rochia la cununia religioasă. Este drept că abia a așteptat să și-o
scoată pe jumătatea ceremoniei mesei festive.
La Catedrală
sosim seara pe la ora 19, afară ningea frumos cu fulgi mari, coborâm dintr-un
taxi și pășim pe jos pe aleea de intrare în biserică, unde un grup de tineri
aflat marginea aleii , aruncă cu ceva bulgări proaspeți în noi, dar nu ne udă
prea tare. În biserică erau ceva spectatori din rude și invitați, nașii noștri
erau mult mai în vârstă și se țineau mai greu de noi. Cu nașii era o problemă a
soacră-mi, care l-a ales pe un frate al ei care la vremea aceea era mai avut
(mare tehnician dentar) și a trebuit să-l acceptăm necondiționat. La slujbă ne
simțim ca două marionete, care trebuie să facă mișcările sugerate, să zâmbească
la ordin și abia am așteptat amândoi să se termine. După sfârșitul ceremoniei
ieșim pe treptele Catedralei și suntem întâmpinați cu câțiva bulgări de zăpadă,
în loc de confeti sau boabe de grâu. Ninsoarea încetase, așa că mergem pe jos,
preț de două străzi până la sala de recepție la Împăratul Romanilor, cu tot
alaiul de nuntași, dar fără muzicanți.
În preziua
ceremoniei religioase reușesc să evadez de acasă cu soția mea și să facem un
tur pe strada principală (zisă Bretter) din Sibiu, acolo era un obicei ca la
anumite ore să iasă la promenadă tineretul din zonă. Întâmplarea face că-mi
întâlnesc câțiva foști colegi de liceu și îi invit cu entuziasm să petreacă
revelionul la mine la nuntă, câți-va nu mă refuză. Știam din socotelile făcute
de tatăl meu ca mai sunt locuri neocupate din cele rezervate.
La Împăratul
Romanilor, în sala principală mesele aranjate frumos conform ștaifului
localului, ocupate cam la 150 persoane, pentru miri, nași și personalități din
familie era amenajată o masă pe un podium, ne-am suit acolo ca la expoziție.
Era destul de neplăcut pentru noi ca să fim din nou marionete. Mamele aveau
grijă să ne atragă atenția, din când în când, că trebuie să zâmbim frumos unuia
sau altuia dintre rude sau invitați. Muzica era de la orchestra de cafe-concert
a localului, care cu toate că urma să fie plătită, făcea pauze cam lungi și
dese. Țin minte că am dansat dansul miresei și apoi încă un dans, atât. După ce
am ajuns la noi acasă, cu soția, am discutat despre desfășurarea evenimentelor
și a ajuns la concluzia comună, că nu ne-am prea distrat la nunta noastră.
Tatăl meu
era de profesie contabil, se ocupase de organizarea evenimentului și ne fiind
foarte avut, ținea socoteala strictă la toate cheltuielile, avea chiar un
registru contabil cu nunta. Toate au decurs oarecum planificării, până la
surpriza plicurilor cu banii de la dar. Oamenii au dat cât au avut, colegii mei
care erau tineri și săraci, mai puțin. A doua zi după masa de nuntă, după ce a
achitat toate datoriile la furnizorii de servicii, nu se mai putea discuta cu
el. Căzuse în depresie. Rămăsese un plus de 800 lei. Socrul meu, care era și el
contabil , dar de bancă, fusese chiar director la Filiala BNR Argeș, se trezise
din mahmureală, a doua zi și făcea mișto de situație. Oricum el avea un slogan:
Banii sunt făcuți să circule și nu ca să fie stocați, după acesta s-a condus
toată viața și nu a agonisit nimic, zicând: De ce să lase altora? Ca să se
certe?
A trecut și
ziua de anul nou 1971,mi-am luat soția și ne-am urcat în trenul de Râmnicu
Vâlcea, având în buzunar cei 800 lei ,pe care i-am valorificat ulterior într-un
aspirator Record. Ne-am întors la viața noastră de familie tânără, bucuroși că
am scăpat de obligația de familie de a ne creștina relația. Am făcut nunta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu